Viața Sfântului Visarion Mărturisitorul

 

Mișcarea românească de la 1744 din Transilvania și din Banat, dezlănțuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate națională și religioasă, pentru dreptate și omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscolește adânc conștiința maselor și zădărnicește în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăți de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspirațiile întregului neam, iar apărarea credinței înseamnă păstrarea ființei naționale.

În aceste vremi de suferință pentru românii din vestul Carpaților, când credința lor, singurul bun ce le mai rămăsese, era primejduită, în numele ei vine Călugărul Visarion, expresie a solidarității ortodoxe, a colaborării întru apărare, precum și a luptei împotriva asupririi¹.

Din actul de legitimare și călătorie primit de la Patriarhul Bisericii sârbe, Arsenie Ioanovici Șakabent, la 13 februarie 1742, reiese că Visarion s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama Maria, stabiliți apoi, în Kostainița din Croația². Alte informații îl consideră originar din Bolovar, dioceza Pakrațului, unde l-a întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca viețuitor într-o peșteră, săvârșitor de minuni fiind prin tăria credinței sale. Chemat de patriarh a venit la Carlovăț. Acolo l-a cunoscut episcopul de mai târziu, Vichentie Popovici. Din relatarea pe care a făcut-o protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg (1751-1833), consemnată în cronica sa³, aflăm că avea înfățișare de ascet, îmbrăcat foarte modest și era în mare cinste în fața patriarhului. Episcopul Inocențiu Micu Klein, care 1-a întâlnit în alte împrejurări, îi face următorul portret: „Om au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la față și perit”⁴. Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, el însuși între cei mulți care-l însoțeau pe Visarion în părțile Hațegului, l-a văzut „cu o rasă cârpită, în opinci, fără de obiele, cu căciulă călugărească ploștită, cărunt și slăbit”⁵.

A fost tuns în monahism în mănăstirea Sfântul Sava de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738⁶, primind numele de Visarion. Ajunge la Athos și înapoindu-se în Serbia în 1742 e primit în mănăstirea Pakra. Vorbea limba sârbă, probabil și greacă. Atanasie Stoica, cel care l-a ascultat, spune că „știa ceva românește, că au fost vr-un an în Țara Românească”⁷, fapt ce confirmă organizarea acțiunii sale de mai târziu și împreună-lucrarea ortodoxă.

L-a chemat Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) și, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Potrivit declarației pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la mănăstirea Pakra la Carlovăț în prima jumătate a lunii ianuarie din același an și, după o întrevedere cu patriarhul, își continuă drumul, ajunge la Timișoara, trece pe la mănăstirile din Banat, zăbovește puțin la Hodoș-Bodrog și se oprește la Lipova⁸ pe la începutul lunii martie. Protopopul Nicolae Stoica a consemnat spusele martorilor și ale tatălui său, privind călătoria: „norod din Mehadia, Rușava (Orșova) și din sate a-l vedea și a-i blagoslovi au alergat, pi la Timișoara păn la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt... prin Vinga la Pacrați pustă, 3000 de țărani cu coasăle a cosi veniți, tot ciopoară nainte alergând, coasăle lepădând, nainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta și iar fuga cu coasăle nainte alerga, păn la Lipova”⁹.

Alegerea acestui centru românesc cu străvechi tradiții ortodoxe, cu meseriași vestiți și cu o viață comercială intensă, a fost bine gândită. Spre el au gravitat până târziu părțile arădene, bănățene și bihorene, atunci supuse presiunilor pentru uniație. Era deci locul cel mai potrivit vestirii cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii din Timișoara și din Arad. Pe colina de la marginea orașului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează și astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului”¹⁰. Cronicarul relatează: „În Lipova mai șezând, o cruce mare de lemn or făcut-o cu el și pe o coastă de deal săpând groapa au înfipt-o, apă de supt cruce au fântânit și multe boale au tămăduit”¹¹.

De lângă cruce, ajutat adesea pentru mai buna înțelegere a cuvântului de comercianții Dima, Gavril și de George Nicolae, și ei pătimitori, Visarion vorbește convingător mulțimii. În documentata sa istorie¹², George Barițiu remarcă: „El însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorba multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimîntătoare... știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuiți, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult”.

Sunt puține crucile care au adunat în jurul lor atâția credincioși și au revărsat atâta tărie, atâta rezistență întru apărarea ființei neamului și a credinței, precum a fost modesta cruce de lemn de la Lipova. Și tot puține sunt cele ce au prilejuit atâtea îngrijorări unei curți imperiale și unei întregi orânduiri de stat. Visarion a plecat din Lipova, dar pelerinii vor continua încă mult timp să-și găsească lângă ea liniștea și încrederea în mai bine. Această cruce a rămas un simbol al vrerilor de dreptate și de libertate.

Consiliul de război imperial își exprima, în 24 iunie 1744, îngrijorarea că pelerinajele la cruce pot provoca tulburări¹³. Consiliul locotenențial din Pojon, prin ordinul din august, păstrat în arhiva din Arad, confirmă că la crucea așezată lângă Lipova, pentru stricarea uniației în Banat, veneau mulțimi din toate părțile, că activau în acest sens călugări veniți de peste munți și de aceea dispune arestarea lor. La 9 ianuarie 1745, congregația Zarandului își exprima revolta față de menținerea crucii la care mergeau foarte mulți credincioși din regiune, iar în mai, din același an, congregația comitatului Arad ordonă organelor în subordine să vestească în întregul comitat aplicarea a 100 de lovituri de bici celor ce vor trece Mureșul la cruce, precum și cazurilor de recidivă, împreună cu o amendă de 12 florini renani¹⁴. Conducerea administrativă din Timișoara ordonă oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcțiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, spre a evita tumultul, dar să lase neatinsă crucea; raportul din 14 septembrie anunța executarea ordinului. După doi ani de la așezarea crucii, se raportează din Lipova că vin aici zilnic numeroși pelerini și că mulțimea celor din Banat, din nordul Mureșului, din Crișana, e în creștere¹⁵. Se iau măsuri restrictive împotriva preoților și sunt urmăriți călugării, îndeosebi cei veniți din Muntenia și din Moldova, o repetare a obișnuitelor ordine date în acest scop.

În ziua de 29 mai 1744, administrația militară din Timișoara ordonă aceluiași oficiu districtual din Lipova să aresteze pe Eremitul Visarion, iar dacă e plecat, să-l caute. Se răspunde abia în ziua de 21 iunie că la Dobra au fost arestate trei persoane din localitate, ce l-au însoțit pe Visarion, care se află de 12 săptămâni în Transilvania¹⁶. Conducerea militară din Timișoara, după răscoala din 1737-1739, a acceptat tacit mișcarea pașnică de teamă că intervenția ar dezlănțui o nouă ridicare a maselor, limitându-se la măsuri de prevenire a tumultului și, ca atare, deși foarte bine informată, emite dispoziția după mult timp de la plecarea Călugărului Visarion. La 11 aprilie, acesta era la marginea estică a Banatului, în Capolnaș, din apropierea Făgetului.

De acolo, obercnezul (primarul șef al regiunii) Petcu, precum consemnează episcopul Inocențiu Micu Klein, în traducerea lui Petru Maior¹⁷, „trimisă în Dobra (orășel la intrarea în Transilvania) la vice-ductorul Ioan Lădariu, în care se scria că după două, trei ceasuri (în aceeași zi) va se vină acolo un si-hastru, căruia numai sălaș să-i rânduiască, că de altele nu are lipsă, și să spună protopopului locului (unit), ca să iasă cu litie înaintea sihastrului și așa să-l petreacă... Într-aceea veni sihastrul de mulți călăreți încungiurat și intrând în sălașul rânduit, mulți din popor să adunară acolo a-i săruta picioarele și mânile”.

La 12 aprilie, zi de Duminică, Visarion pleacă la Deva, urmat de „cetele călărețe numeroase ale bănățenilor și dorobanților, încă și de câțiva cavaleriști din regimentul cesaro-regesc care purta numele proprietarului său, contele Springer; iar moșii noștri ne spuneau, din câte aflară de la părinții lor, că la trecerea lui Visarion prin acel comitat al Hunedoarei, dregătorii comitatului, firește mai mulți calvini, au provocat pe oameni ca să iese cu ramuri verzi întru întâmpinarea sfântului profetului, care duce viață îngerească... Ajuns în Deva... află sihastrul un loc foarte acomodat spre a combate uniunea cu Roma în cuvinte cât mai tari, pe care un popă neunit le împărtășea poporului românesc”¹⁸.

Atanasie Stoica, aflat între cei mulți care-l însoțeau, întregește descrierea prin condeiul protopopului Nicolae Stoica¹⁹: „Acu de la Hunedoara, în țara Hațegului intrând, oamenii la el să adună. Mai vârtos văzând că nu mâncă, nu bea decât după ameazi la chindie... îi ziseră sfântu Nichita sau Nicodim. Adunându-se întâi sute, apoi și mii de oameni la el, cât putea, ce știa, învăța... Spunând în tot Ardealul că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni și copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla și ce zicea as-culta... legea pravoslavnică, dar nu a papii, să țină, la el și domni a-l vedea venea...”.

Din Deva se oprește la Orăștie și, însoțit de mulțimi, ajunge la Săliștea Sibiului, unde petrece câteva zile, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest puternic centru românesc. Contemporanii evenimentului au lăsat amintirea altui moment din această călătorie²⁰: „Carea auzind episcopul uniților Ioan (Inochentie Klein, liber baro, rumân), viind a-i vedea cine-i și ce vorbește, îl află în mijlocul mulțimii învățând. Și episcopu i-a zis: „Tu, ursule din munți, ce ai căutat aicea vei afla, eu te voi învăța! Ce turburi creștinii, turma mea?” Călugărul au zis: „Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu ești rău lup supt pele de oaie și mânci oile”. Și zicându-i vlădica că-i căine spurcat, începură oamenii a sudui pre văldica de suflet, de lege. „Îndărăt de aici, că aici cu petri te ucidem și te mâncă cânii. Să știi că nu ne scapi”. Episcopu, suindu-să în hindeu cu 6 cai, acasă în Fogaraș au fugit, cu expres la gubernium au înștiințat ce s-au întâmplat, în ce chip pre călugărul din Ardeal să-l scoată”. George Barițiu consideră că scena s-a petrecut în alte împrejurări²¹.

În drumul de la Săliște spre Sibiu a fost arestat la 26 aprilie și închis la Sibiu, în strada Cisnădiei, mutat, de teama mișcărilor suspecte ale românilor, în strada Iernii. În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin, și în prezența episcopului Inocențiu Micu Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprinde 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, iar la insistențele comisiei privind scopul misiunii sale și cine i-a încredințat-o, a spus că e trimisul Domnului. N-a ezitat totuși să afirme că uniții au două religii și nu țin nici una²².

De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timișoara unde i s-a luat un nou interogatoriu și, în mare taină, sub escortă, la Viena. Informațiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenția ministrului plenipotențiar rus la Viena, ar fi fost eliberat și trimis în Rusia²³. Protopopul Nicolae Stoica redă spusele căpitanului Vuc Piscevici, consătean cu „Nicola Tiurcia ce au fost ca sfânt de viu”, cu care s-a întâlnit la Verona, când era escortat spre Viena, o scenă impresionant redată²⁴.

Enervarea produsă la curtea din Viena depășește obișnuitele limite, și, după arestarea lui Visarion, consiliul de război imperial trimite în 24 iunie 1744 o scrisoare Patriarhului sârb Arsenie, prin care dispune să justifice trimiterea sa în Transilvania. Visarion e acuzat că a ridicat o cruce la Lipova, a organizat acolo un pelerinaj, a predicat îndeplinind îndatoriri ce revin misionarilor. A trecut apoi în Transilvania, unde a cutezat să desfășoare aceleași activități, cauzând tot felul de dezbinări și neînțelegeri între uniți și adversarii lor. Acestea, precum și necesitatea înlăturării urmărilor mai grave, au determinat arestarea sa. Cere patriarhului să răspundă dacă i-a dat pașaport, scrisoare de recomandare, dacă l-a trimis ca misionar sau în alt scop și dacă într-adevăr îi vor urma alți misionari spre a dezbina pe uniți de Biserica Catolică, pentru a-i readuce la vechea lor credință. Recurgând la amenințări și negându-i dreptul de a orândui astfel de misiuni fără încuviințarea Vienei, îi interzice să trimită în viitor misionari.

Patriarhul răspunde cu demnitate, după două luni, la 26 august. Declară că a dat Călugărului Visarion menționatele acte ca dovezi pentru credincioșii ce-i oferă daruri de milostenie, precum și dezlegarea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu între credincioșii ortodocși. Nu i-a încredințat nici o îndato-rire misionară, aceasta însemnând câștigarea de aderenți în detrimentul altei credințe, dar dacă a săvârșit această încălcare a îndatoririlor sale, el, patriarhul, e competent să-l judece și să-l pedepsească. Din informațiile pe care le-a cules, rezultă însă că Visarion nu a predicat pentru a converti apartenenții altei credințe, ci numai pentru apărarea credinței ortodoxe. Dacă între ascultători s-au aflat persoane de altă confesiune, - uniți -, vina aparține acestora, iar nu lui Visarion, ei nesocotind dispozițiile Bisericii lor când au asistat la propovăduirea altei confesiuni. Procedându-se așa cum s-a procedat, atât preoțimea ortodoxă cât și cea catolică ar ajunge în situația de a fi judecată, când la predicile lor participă și persoane de altă credință, bine știindu-se că atunci când se apără propria credință, cele străine nu pot fi elogiate²⁵.

Consiliul imperial de război nu a mai răspuns și nici nu a aplicat sancțiuni patriarhului, dar împărăteasa Maria Tereza ordonă să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocși din Transilvania, potrivnici catolicizării. Acestea au culminat cu acțiunea generalului Bukow, care începe din 1761 și a prefăcut în cenușă bisericuțele de lemn, în ruină mănăstirile de piatră din Transilvania, a terorizat și masacrat populația, înscriind cele mai odioase pagini din istoria terorii religioase a provinciei²⁶.

Consecințele mișcării declanșate de Călugărul Visarion sunt de dimensiuni istorice. Se desfășoară într-o succesiune și amploare ce nu mai contenesc, sporind îngrijorarea curții vieneze, ce merge până la obsesie. George Barițiu, deși vădește o anumită atitudine față de mișcare, subliniază: „în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un edificiu, la care propaganda catolică începând de la mitropolitul Teofil, ajutat cu tot zelul de către curtea imperială, lucrase peste cincizeci de ani cu perseverență de fier, însă mai de multe ori cu mijloace foarte rău alese”²⁷. Inocențiu Micu (Klein), luptătorul neînfricat pentru cauza românească, jertfă a catolicismului, înlăturat și sfârșit în exil la Roma pe care a servit-o, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: „Nu mă îndoiesc că toți știu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învățat în contra uniților. La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge la biserică, nu se servește de preoții uniți, morții și-i îngroapă fără prohod și fără de mângâierile duhovnicești, copiii și-i botează prin femeile bătrâne și se întâmplă și alte daune spirituale de felul acesta”²⁸. Petru Bod (1712-1769), preot reformat în părțile Alba-Iuliei, istoric²⁹, întregește lapidar faptele: „Faima călugărului ori unde pătrunde, înveșmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile și preoții lor uniți, refuză să-și boteze și să-și îngroape copiii de acești preoți. Ba se plâng și își exprimă părerea de rău că de atâția ani, siliți de uniți, s-au rugat și au făcut milostenii în zadar. Mânați de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, sa facă curățenie în biserici și, alungind pe preoții uniți, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”.

Cărturarul uniat Samuil Micu (Klein), referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieșise vestea că e sfânt”, scrie: „Aceasta tare au înfricoșat pe români de către unire... destul că oamenii din margine au rămas jumătățiți în credință și după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut ne-uniți”³⁰.

Actele oficiale confirmă marea neliniște a dominației străine. Alarmat de amploarea pe care a luat-o mișcarea, clerul unit din Transilvania propune spre sfârșitul anului 1744, iar conducerea catolică face unele adăugiri și recomandă stăruitor propunerile împărătesei Maria Tereza, formulate în cinci puncte: a) emisarii ortodocși din Muntenia și din Banat care au provocat răul, preoți sau mireni, să fie arestați, judecați și pedepsiți; b) apărătorii și sprijinitorii acțiunilor potrivnice uniației să fie pedepsiți cu asprime; c) căpeteniile care au îndemnat poporul să se lepede de unirea cu Roma, au scos pe preoții uniți din parohii și au oficiat servicii religioase, să fie arestați și îndepărtați după cuviință; d) aderenții lor să fie împovărați cu cele mai grele sarcini publice; e) militarii de la graniță și funcționarii vămilor să supravegheze cu toată responsabilitatea, ca să nu se strecoare nici cărți, nici ortodocși și să vegheze ca poporul să nu se refugieze în Muntenia, precum s-a răspândit această veste³¹. Curtea imperială dispune episcopului Olszovski din Muncaci să cerceteze, după plecarea lui Inocențiu Micu (Klein) la Viena, să facă investigații în Transilvania, referitoare la starea de spirit a românilor și situația în care se află unirea. Olszovski trimite în 1746 două rapoarte în care relatează că mișcarea lui Visarion a prins rădăcini atât de adânci, că se vede silit să ceară intervenția armatei pentru suprimarea tulburărilor. Propune arestarea și întemnițarea preoților ortodocși, să se dea satisfacție preoților uniți maltratați, să se ceară Patriarhului din Constantinopol să interzică episcopilor din Muntenia și din Moldova de a sfinți preoți din Transilvania, să fie expulzați călugării din mănăstirile Scorei, Arpaș și Porcești, iar episcopul Inocențiu Micu (Klein) să fie repus în scaunul vlădicesc³².

Cu un an înainte, la 3 aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei raporta: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr, prefăcându-se de ascet, adunase mulțime mare de oameni obișnuiți să se mire de lucrurile deșarte și astfel în multe locuri, s-a răsturnat ce s-a înălțat în cursul altor cincizeci de ani”³³.

La Săliștea Sibiului, credincioșii l-au înfruntat în 1744 pe Inocențiu Micu (Klein) și au refuzat să participe la serviciul religios pe care l-a oficiat el. Comisarii magistratuali trimiși să comunice poporului român din Transilvania proclamația dată de guvern în numele împărătesei sunt primiți cu ostilitate, iar în aprilie 1745, rașinărenii înlătură preoții uniți, își aduc preoți ortodocși, provocându-se agitații în care intervenția oficialității nu poate schimba hotărârea sătenilor. În Veștem, ortodocșii declară că mai bine iau lumea în cap decât să primească unirea cu Roma. Răzvrătirea se extinde, se generalizează în toată Transilvania. Aceleași atitudini de frondă, aceeași neînduplecată rezistență în fața violenței străinilor asupritori.

Rezistența se organizează și în fața acțiunilor comune, violența și amenințările se opresc. Astfel, în vara anului 1654, orășelul Hălmagi din Zărand e martorul unui moment măreț. Înaintea comisiei imperiale, toate satele ținutului vin în decursul unei săptămâni și declară că nu-și părăsesc legea strămoșească, Ortodoxia³⁴.

Plin de semnificație și exprimând atitudinea de demnitate a poporului, rămâne răspunsul unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, răspuns consemnat de o publicație contemporană străină: „Acest cojoc, care-l am pe mine e acum al meu... Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâni și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția (impozitele). Ele sunt ale crăesei și de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Sute de arestări, maltratări, întemnițări, persecuții, biserici arse, mănăstiri distruse sub masca noii credințe sub care se ascundeau gândurile cele mai inumane. Și toate, sub o dominație străină, ce pretindea că stăpânește „din îndurarea lui Dumnezeu”!

Din marele număr al celor ce pătimesc, Oprea Nicolae din Săliște, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeș se sfârșesc în cumplita temniță de la Kufstein, unde va fi murit și neînfricatul Visarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca, pentru virtutea și pătimirile lor pentru dreapta-credință, ieromonahul Visarion „să se numere cu sfinții și să se cinstească după toată pravila ca sfânt mărturisitor” în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara și cu Mucenicul țăran Oprea Nicolae din Săliște, în ziua de 21 octombrie.

Pr. Ion B. Mureșianu

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 466-476, Sfântul Visarion Mărturisitorul.