CAZANIA DUMINICII ÎNTÂIA DIN POST (Dumnezeu este pururea de față)

 

Frați creștini,

Dumnezeu având nemărginită ființa Sa, este pretutindenea, după cum ne spune și psalmistul David, zicând: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești; de mă voi pogori în iad, de față ești. De voi zbura pe aripile zorilor și mă voi sălășlui la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va ține“ (Psalm 138, 6-9). Mintea noastră mărginită nu poate cuprinde această taină, ci abia dacă o înțelege, ca printr-o perdea de fum și nu desăvârșit. Dumnezeu este tot în toată lumea și tot în fiecare parte a lumii. Dumnezeu vede cele ascunse, aude cuvintele care nu s-au grăit și cunoaște gândurile. Filip vorbește cu Natanail deosebi, sub smochin, iar Dumnezeu, mai înainte de a deschide Filip gura sa, îl vede pe Natanail și aude cuvintele lui Filip. „Te-am văzut când erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te cheme“, îi spune Iisus lui Natanail. Cunoaște bunătatea minții și curățenia inimii lui Natanail, căci, îi zice: „Iată, cu adevărat, israelitean în care vicleșug nu este“ (Ioan 1, 47). Înțelegem deci cât de adevărate sunt spusele psalmistului David, pe care le-am arătat mai sus.

Din acestea noi învățăm că Dumnezeu este înaintea noastră pururea și vede toată lucrarea noastră, aude toate cuvintele noastre, cântărește toată pofta inimii noastre și cercetează tot gândul cel ascuns al minții noastre. Patriarhul Iacob, când a înțeles că Dumnezeu a stătut înaintea lui, s-a cutremurat atât de mult, încât cu frică mare a strigat: „Cât de înfricoșat este locul acesta !“ (Facere 28, 17). Proorocul Daniil, când a văzut vedenia cea mare, l-au lăsat puterile și a căzut la pământ, deși l-a întărit îngerul, zicând: „Nu te teme, Daniile!“ (Daniil 10, 12). Deci, dacă aceștia, fiind oameni sfinți și drepți, atât de mult s-au înspăimântat când au socotit că Dumnezeu a stătut înaintea lor, ce fel de frică și cutremur se cuvine să cuprindă sufletul și inima noastră, a păcătoșilor, când socotim că Dumnezeu stă totdeauna de față înaintea noastră? Cel ce are de-a pururea acest gând în mintea sa, niciodată, într-adevăr, nu păcătuiește.

Dar unii creștini zic că nu-L văd cu ochii pe Împăratul ceresc: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a spus“ (Ioan 1, 18), zice și Sfântul Evanghelist Ioan, pentru că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochi trupești. Ce vedem însă, când ridicăm ochii noștri în sus? Vedem cerul, soarele, luna și stelele. Ce vedem când lăsăm ochii în jos? Vedem pământul, marea, iarba, pomii, roadele, dobitoacele, oamenii și altele. Într-adevăr, acestea nu sunt Dumnezeu, ci sunt făpturi ale lui Dumnezeu, dar văzându-le, înțelegem negreșit pe Ziditorul lor. Văzând pânză, înțelegem că este și pânzar care a țesut-o; văzând corabie, înțelegem că este și corăbier, care a făcut-o; văzând grădină, înțelegem că este și grădinar care a lucrat-o; văzând icoană, înțelegem că este și zugrav care a zugrăvit-o. Tot așa, văzând cu ochii trupești făpturile din jurul nostru, înțelegem, vrând-nevrând, cu ochii gândului nostru, pe Făcătorul și Ziditorul acestora, adică pe Dumnezeu. De la zidirea lumii, oamenii privind făpturile din jurul lor, au văzut într-însele lucrările lui Dumnezeu cele nevăzute, puterea Lui cea veșnică, Dumnezeirea Lui, cum spune și Sfântul Apostol Pavel zicând: „Într-adevăr, însușirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veșnică și a Lui Dumnezeire se văd prin cugetare, de la începutul lumii, din făpturile Lui, ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20) adică cei ce zic că nu-L văd pe Dumnezeu.

Osebit de aceasta, nu simțim, oare, că omul are ochi sufletești, precum are și ochi trupești? De câte ori, cu ochii minții noastre, vedem fețe ale prietenilor și ale vrăjmașilor, case, biserici, mese, râuri, mări, izvoare și orice dorim? Nu am cunoscut, oare, cum lumina credinței luminează ochii minții, mai mult decât lumina soarelui, ochii trupului? Și, drept urmare, cum ochii minții, străluciți de credință, văd mai desăvârșit decât ochii trupului, care sunt luminați de razele soarelui? Ochii trupești de multe ori se înșeală. Vezi soarele mai mic decât pământul, dar el este, fără de asemănare, mult mai mare. Vezi de departe o cetate mare, mică cât o căsuță. Vezi vâsla dreaptă, că este frântă în apă. Ochii credinței nu înșeală niciodată. Pentru aceasta Sfântul Apostol Petru, deși a văzut cu ochii pe Hristos, Cel care s-a întrupat, și minunile Lui și dumnezeiasca Lui schimbare la față și Patimile și îngroparea și Învierea Lui, socotea mai adevărat cuvântul proorocilor, care mărturisesc despre Iisus Hristos, decât cele ce a văzut și a auzit el, zicând: „Avem, astfel, întărirea cuvântului proorocesc“ (I Petru 1, 19). Deci, chiar dacă nu-L, vezi pe Dumnezeu cu ochii trupului, îl vezi însă cu ochii sufletului. Ai încă, pentru aceasta, cuvântul proorocesc mai adevărat decât ochii tăi, ca și Petru. Iată ce spune proorocul David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin“ (Psalm 15, 8). Pe lângă toate acestea ai însuși cuvântul pe care l-a grăit Domnul către Natanail, zicând: „Te-am văzut când erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te cheme“ (Ioan 1, 48). Iar cuvântul proorocului te învață să vezi de-a pururea pe Dumnezeu stând de-a dreapta ta, și cele vorbite de Iisus cu Natanail te învață că Dumnezeu vede și ia aminte la toate faptele tale.

Când vei ține seama de acestea, în toată viața ta, atunci chiar dacă se mai pornește voința ta către păcat, o oprește însă pe ea glasul conștiinței, care strigă și grăiește: nu face mădularele tale mădulare ale unei păcătoase, căci de-a dreapta ta stă și vede fapta ta cea rea Cel care judecă pe cei necinstiți în căsnicie; nu întinde mâinile tale la nedreptate, căci de-a dreapta ta stă și vede Judecătorul cel drept, Care trimite pe lucrătorii nedreptății unde este plângerea și scrâșnirea dinților; nu face păcatul, căci înaintea ta stă și aude Cel ce judecă și pedepsește pe toți cei neînfrânați la limbă; nu te duce cu mintea ta la gânduri viclene, căci le vede Văzătorul a toate, Cel ce stă înaintea ta, Cel ce cercetează inimile și rărunchii și numără perii capului tău. Cine nu se rușinează să facă fapte rele înaintea oamenilor? Iar tu nu te rușinezi să le faci înaintea ochilor lui Dumnezeu! De oameni te temi, iar de Ziditorul făpturii nu te cutremuri? Cel care crede acestea și se gândește totdeauna la acestea, ori de câte ori vine la dânsul ispita păcatului, se împotrivește și zice cuvântul pe care l-a grăit Iosif către egipteancă, atunci când îl îndemna să săvârșească cu ea păcatul: „cum să fac eu acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?!“ (Facere 39, 9)

Cuvântul psalmistului, care zice: „Văzut-am mai înainte pe Domnul, înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin“ (Psalm 15, 8), este păzitor și sprijinitor împotriva păcatului, iar cel din Evanghelia de astăzi, spus de Iisus lui Filip: „Te-am văzut când erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te cheme“ (Ioan 1, 48), îndeamnă pe om numai la fapte bune, fiindcă Dumnezeu vede totul. De El nu putem ascunde nimic, nici chiar gândurile.

Niciodată, în alt timp, îngrijitorul nu face lucrul său mai cu râvnă, decât atunci când stă înaintea lui stăpânul său și-i vede lucrul. Când este de față stăpânul, este foarte multă râvnă în inima îngrijitorului, pentru că, știind îngrijitorul că stăpânul vede și osteneala, și râvna lucrului său, atunci nădăjduiește și el o mai mare răsplătire și dragoste din partea domnului său. Deci, când postești, sau te rogi, sau ajuți pe cel sărman, sau miluiești văduva și te gândești că Stăpânul și Dumnezeul tău este de față și-ți vede osteneala postului tău și grija rugăciunii și răbdarea la priveghere și râvna milosteniei; când faci deci lucrul cel bun și crezi că Dumnezeu, fiind de față, vede și starea inimii tale, și smerenia cugetului tău, pe care le scrie cu toate întâmplările lor, în cărțile care se vor deschide în ziua răsplătirii, atunci fiind încredințat că Dumnezeu varsă peste tine mila și harul Său, te faci foarte râvnitor la săvârșirea faptelor bune; atunci, cu mare sârguință îți verși sudorile tale pentru săvârșirea lor; atunci afierosești faptelor bune toată dorința ta și întărești spre ele sufletul și inima ta.

Psalmistul David mărturisește că totdeauna când se gândea că Dumnezeu este pururea înaintea lui, atunci avea, de pe urma acestui gând, în afară de folos duhovnicesc și folos pământesc și trupesc. Fiindcă, văzând pe Domnul înaintea lui pururea, nu numai că nu cădea în prăpastia păcatului și nici nu se clătina din calea faptelor bune, ci și nădăjduia către Dumnezeu în tot necazul, ca să-i veselească inima lui și să-i umple de laudă și de bucurie limba lui. „Văzut-am mai înainte pe Domnul, înaintea mea pururea, zicea el, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu se va sălășlui în nădejde, că, nu vei lăsa sufletul meu în iad“ (Psalm 15, 8-10). Într-adevăr așa este! Îți face necaz cel puternic, vrăjmășește cinstea ta, răpește averile tale, te apasă cu nedreptate, pătimești, suspini, plângi, aleargă mintea ta ici și colo, ca să afle mângâiere, dar nici o scăpare n-ai, nici un sprijin nu găsești. În acestea fiind, gândește-te că Dumnezeu înaintea ta este și vede silnicia celui care te nedreptățește și necazul inimii tale. Acest gând îți aduce în sufletul tău nădejdea în Dumnezeu și zici: El îmi va fi apărător, El îmi va face dreptate, El mă va scăpa de silnicia celui care mă nedreptățește. Această nădejde tare, potolește suferința ta, încetează suspinul tău, șterge lacrimile tale, aduce veselie în inima ta și rugăciune cu bucurie în limba ta. Te-ai îmbolnăvit greu: doctorii nu te vindecă și nici doctoriile nu-ți ajută; cresc durerile, necazul tău este greu și mângâiere nu ai de nicăieri. De aceea, te cuprinde frica morții; dar gândește-te în acest timp că Dumnezeu este înaintea ta și vede starea ta nenorocită. Atunci spune-I: Atotputernice, nemărginită este iubirea Ta de oameni și milostivirea Ta este nemăsurată; vezi durerile mele, auzi graiurile mele cele de tânguire, miluiește zidirea Ta și nu Te uita la păcatele mele. Gândul acesta va aduce în sufletul tău nădejdea vindecării tale. Această nădejde va mângâia durerile tale, va goni frica ta, va liniști tulburarea inimii tale. Aceasta să o faci și în primejdii și în necazuri și la toată întâmplarea și nevoia. De multe ori, din cauza greutății suferinței tale, se va necăji sufletul tău și dornic să dobândească grabnică ajutorare se va plânge că nu primește nici o mângâiere. Dacă atunci îți vei aduce aminte că de-a dreapta ta este Dumnezeu, Care poate toate, îndată va veni mângâierea și veselia, de la Dumnezeu, în inima ta. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, și m-am veselit“ (Psalm 118, 52), zice psalmistul.

Dumnezeule și Doamne al milei, Stăpâne al sufletelor și al trupurilor noastre, cu adevărat nemărginit este noianul iubirii Tale de oameni. Ne-ai arătat chipul prin care să fugim de păcat și să ne întărim spre săvârșirea faptelor bune. Prin acest chip aflăm și mângâiere și întărire în toate primejdiile vieții acesteia.

Iubiți credincioși, chipul acesta nu cere din partea noastră nici osteneală, nici cheltuială; nu aduce nici supărare, nici tulburare. Să nu faci nimic și să nu dorești nimic, dacă nu te vei gândi mai întâi că Dumnezeu stă de față, înaintea ta și vede toate mișcările tale. De vei face aceasta, scapi de orice păcat și te faci râvnitor în săvârșirea oricărei fapte bune. În primejdii, în necazuri, în nevoi, la orice întâmplare, adu-ți aminte că Dumnezeu este de-a dreapta ta și vede toate necazurile tale. Dacă vei face aceasta, vei avea în orice suferință grabnică mângâiere și adevărată izbăvire și vei putea zice totdeauna cu psalmistul David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și iată m-am veselit“ (Psalm 118, 52). Amin!