Cuvânt la Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh
„Săracii și betegii și șchiopii și orbii adu-i aici” (Luca 14, 21)
La fapta bună nu se caută rangul, starea și neamul
Oare cântarea cea sfântă, pe care noi o cântăm, nu a întrunit laolaltă toate deosebitele noastre glasuri într-un cântec armonios?
Noi toți, tineri și bătrâni, săraci și bogați, femei și bărbați, robi și stăpâni, noi toți împreună intonăm o cântare.
Așadar când noi ne-am adunat aici în casa Domnului, spre închinarea și proslăvirea lui Dumnezeu, nu se mai face deosebire între rob și stăpân, între bogat și sărac, între stăpânitor și supus, ci toată nepotrivirea vieții cele obișnuite se alungă dintr-un loc sfânt, toți împreună facem o singură ceată, toate glasurile gustă o singură slobozenie și pământul aici urmează cerului.
Așa de mare este înălțimea Bisericii!
Nu se poate zice, că aici deși stăpânul cântă cu o mare voioșie, robul însă trebuie să fie mut, că deși bogatul mișcă buzele sale, săracul este osândit la tăcere.
Încă și aceea nu este aici, că numai bărbatul să cânte lui Dumnezeu laude și să-L proslăvească, iar femeia să stea mută și fără glas.
Mai vârtos toți aici se îndulcesc de aceeași cinste, toți aduc aceeași jertfă și același dar. Acesta nu are mai mult drept, decât acela, și unul nu are nici o întâietate înaintea altuia, ci toți se îndulcesc de o cinste și au numai un glas. Numai un singur glas se înalță de la toate limbile către Ziditorul lumii. Deosebire nu se face aici dintre aceea că unul este rob, altul slobod, unul slugă, altul stăpân, unul bogat, altul sărac, și de este cineva bărbat sau femeie, ci deosebirea zace în simțământ, de este cineva râvnitor sau ușuratic, păcătos sau cu fapte bune.
Cu privire la aceasta pot eu adeseori a numi sărac pe cel bogat, și bogat pe cel sărac; ba încă în privința aceasta pot eu pe mulți bărbați a-i numi muieri, și pe multe muieri – bărbați, pe mulți înțelepți a-i numi fără de minte, și pe mulți fără de minte în înțelepți.
Dar tu mă întrebi, cum se face aceasta? Cum se face din bărbat femeie, și din femeie bărbat? eu răspund: nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea chipului lucrării și prin simțământ.
Când de pildă eu văd un bărbat, care se înfășoară în aur, întrebuințează tot felul de mijloace împodobitoare, își tocmește părul cu grijă și cu meșteșug, miroase a unsori, poartă haine muierești, are mers muieresc și trăiește muierește, cum aș putea eu să numesc bărbat pe un asemenea, care însuși a părăsit noblețea neamului său, și îndeobște se arată muieratic? Ba , încă apostolul Pavel, nici pe femeia, care face astfel de nebunii, nu voiește a o număra între cei vii, când zice: „Femeia, care petrece în desfătare, de vie este moartă” (I Tim. 5, 6).Deci cum s-ar putea număra între bărbați, bărbatul, care face lucruri, pentru care chiar femeia se numește de către apostol moartă de vie?
De este cineva bărbat sau nu, aceasta se judecă nu după îmbrăcămintea cea bărbătească, nici după toana, cu care el în casa sa este de temut și amenință, ci trebuie sa cunoști aceasta din înțelepciunea și din fapta cea bună a duhului său.
Numai atunci el este cu adevărat bărbat, când își domolește patimile, își stăpânește neputințele duhului, când el în casa sa, ține domnia, și nu se zbuciumă de gândurile cele nebunești.
Iar dacă el se dă la beție și la îmbuibare, dacă petrece zilele sale în ospețe și în benchetuieli, dacă el, fiind mai moale decât ceara, primește toate întipăriturile prihanei, cum aș putea eu pe un asemenea să-l numesc bărbat, pe acela ce este prins, neslobod, rob, care singur pe sine se leapădă, pe acel ce este robul patimilor, un molișat și un dezmierdat fără de putere, și care nici cât de puțin nu este în stare a ține război în contra ispitei?
Căci noi, precum zice Apostolul, nu avem a ne lupta numai cu oamenii, și nu numai „cu carnea și cu sângele, ci încă și împotriva duhurilor celor rele” (Efes. 6, 12). Și tocmai în războiul acesta trebuie să se arate, cine în adevăr este bărbat.
Cine, în loc de curajul bărbătesc, vădește numai îngrijire de podoabă, și voiește numai a se împodobi, iar nu a se arăta curajos, cum va fi un asemenea în stare să se țină în lupta mai sus pomenită?
Sau cum ar putea el să se numească bărbat, când este mai femeiatic, decât o femeie?
Pe de altă parte, însă eu numesc pe femeie bărbată, ba încă trebuie să mărturisesc, ca ea este mai puternica decât un bărbat, când ea apucă armele cele duhovnicești, îmbracă platoșa dreptății, pune coiful mântuirii, se acoperă cu pavăza credinței, se încinge cu brâul adevărului , apuca sabia duhului, și asa cu arme strălucite stă în rânduiala de bătălie.
Prin simțul ei cel înalt, ridicându-se până la cer, năvălește asupra șirurilor de bătălie ale duhurilor celor rele și pune capăt tiraniei Satanei, omorând patimile și poftele și așa răstoarnă încă mai mulți vrăjmași, decât obișnuiesc a cădea în bătăliile cele obișnuite.
Ea ucide nu oameni, ci gândurile cele nebunești, cele păcătoase. În lucrurile cele vremelnice și trupești bărbatul și muierea se deosebesc. Femeii i se cuvine ghergheful, fusul, coșnița și căutarea gospodăriei casei. Ea trebuie să rămână în casă și să crească copiii săi.
Dimpotrivă, partea bărbatului sunt camerele judecății, adunările de sfat, treburile lumești, războiul și bătălia ș.a.
Însă în luptele cucerniciei bărbatul și femeia au un singur loc de luptă și un singur fel de luptă. Încă și femeile trebuie să se înarmeze la această luptă, și nu se scot din această ceată.
Încă și ele se luptă, se încununează și ca învingătoare se proslăvesc. Încă și vitejia lor își agonisește răsplătiri, premii și cununi, încă și semnele învingerii lor sunt pompoase, încă și biruințele lor sunt multe și numeroase.
Dar pentru ca să nu credeți, că toate acestea sunt numai niște cuvinte deșarte, pentru ca mai vârtos să cunoașteți lămurit, cum multe femei sunt mai tari și mai curajoase decât bărbații, vreau să vă arăt o femeie, care, deși după firea ei era numai femeie, dar prin mărimea faptei cele bune a ei și prin statornicie ajungea până la cer; eu înțeleg pe mama Macaveilor, care a dobândit șapte cununi de biruință. Pune în fața ei pe luptătorii cei mai curajoși, cei mai puternici, cei mai bătăuși și mai bărbătoși, și vei vedea, că această femeie este pe atât mai înaltă decât dânșii, pe cât bolta cerului este mai înaltă decât pământul, însuși un erou a căzut la cea dintâi lovire mortală și a murit, iar ea a stat tare, ca un munte de metal, și la moartea fiecăruia dintre fiii ei sufletul ei capătă o rană mai adâncă, decât s-ar fi putut înfige în trupul vreunui luptător.
Căci ea era mamă, și totodată văduvă, și slăbită de o adâncă bătrânețe. Voi, care sunteți părinți și mame, care ați născut sau ați crescut copii, voi știți, cât de mare a trebuit să fie durerea acestei mame, și cum că nici o săgeată și nici o sabie nu putea să înfigă o rană așa de adâncă, precum a simțit ea la privirea fiecăruia dintre fiii săi cei omorâți!
Socotește acum, ce vrea să zică, a vedea o mamă pe fiecare dintre fiii săi, făcut pradă jumătate sabiei, jumătate focului, a privi îndelungatul curs al suferințelor lor!
Socotește numai, cum ea însăși toate le-a văzut și le-a auzit, cum se ridica înaintea ei aburul din trupurile cele aprinse ale fiilor ei, cum a văzut ea pe fiecare dintre fiii săi omorât în mii de chinuri!
Însă ea sta tare ca o stâncă neclintită, pe care nu o pot urni valurile cele izbitoare. Așa. Valurile o izbesc așa, încât se prefac în spumă, căci ea era ca oțelul și fierul, sau mai bine, eu nu găsesc cuvânt, cu care se pot rosti statornicia acestei femei.
O astfel de femeie nu trebuie oare a se numi bărbat? Sau nu trebuie mai vârtos să zicem, că ea a covârșit pe toți bărbații cu puterea și cu înălțimea simțământului?
Cine va grăi împotrivă la aceasta? Negreșit nimeni. Ascultă acum, ce femei însemnate erau pe timpul Apostolilor. În epistola sa către Romani, Apostolul Pavel zice: „Vă recomand pe Fiva, sora noastră, care a fost ajutătoare multora, și mie însumi”. (Rom. 16, 1, 2).Ce zici tu, o Pavele, o femeie ți-a dat ție ajutor? Așa, răspunde el, căci ea nu era o femeie de rând, ci a ajuns la o mare înălțime a faptei celei bune, și era împodobită cu frica lui Dumnezeu. Însă cum și cu ce chip a dat ea ajutor lui Pavel? De ce ajutor oare avea trebuință el, care cutreiera toată lumea ca propovăduitor al Evangheliei, care călca firea cu picioarele sale, alunga duhurile cele rele, tămăduia bolile, cu glasul său și cu umbra sa făcea pe diavol să tremure, și se cinstea de către credincioși ca un înger? De ce ajutor avea trebuință acest cetățean al raiului, care s-a răpit la al treilea cer, s-a învrednicit de taine negrăite, și care a lucrat mai mult decât toți ceilalți apostoli?
El, acest vas ales al Domnului, acest apostol al popoarelor, care a străbătut țări și mări, și pretutindeni a pus semnele de biruință ale vitejiei sale, care pururea se lupta cu foamea și cu setea, cu goliciunea și cu frigul, care murise lumii și se făcuse cetățean al cerului, acest înfocat iubitor de Hristos, care covârșea focul cu fierbințeala, fierul cu vârtoșimea și diamantul cu tăria, el nu se rușina a spune despre ol femeie: „că ajutătoare a fost multora, și mie însumi”. Și el nu numai zice acesta, o și scrie, pentru ca toate neamurile următoare să o știe. Vedeți, ea era o femeie, dar sexul ei n-a fost pentru dânsa o piedică spre a ajunge la fapta bună cea înaltă și la slava cea mare a bunătății. Însă întru ce a dat ea ajutor Apostolului? După cât se pare, ea l-a scăpat dintr-o primejdie, sau l-a îngrijit în închisoare, în lanțuri l-a mângâiat, și i-a dat cele trebuincioase ale vieții, sau a descoperit pânditurile vrăjmașilor lui și pe sine însăși s-a expus la primejdie de moarte, pentru a scăpa pe acest bărbat sfânt și a-l scoate din necazurile sale.
În aceeași epistolă către Romani laudă Pavel încă pe Priscila și pe Akila (Rom. 16, 3). Cine erau acești oameni? Ei erau țesători de corturi și trăiau într-o casă de lucru. Dar nici manufactura lor, nici sărăcia lor nu erau pentru Apostol respingătoare, el i-a ales pe dânșii mai mult decât pe toți alții din întreaga cetate Corint, ca să aibă locuința sa la dânșii (Fapt. 18, 2,3). Însă pentru ce și de ce? Nu pentru că casa lor avea statuie frumoasă, cămări prețioase, podele împodobite cu lux, sau acoperăminte înfrumusețate cu aur, și încă nu pentru mulțimea slujitorilor și slujitoarelor; ci pentru că în casa acestor oameni se găsea fapta cea bună și cucernicia, pentru că amândoi purtau o meserie cinstită, împodobeau casa lor cu cucernicia, pe nimeni nu înșelau nici nu amăgeau, ci cu lucrul mâinilor își agoniseau întreținerea cea neapărată. De aceea a socotit Pavel casa aceasta cu deosebire cuviincioasă, a fi gazda sa. „Ei pentru sufletul meu, zice el, grumajii lor, și-au supus” (Rom. 16, 4).
Vezi tu, că nici lucrarea cu mâinile, nici sărăcia, nici starea și sexul nu poate să fie o piedică pe calea faptei celei bune?
Vezi tu aici o pereche ospitalieră, care dă Apostolului nu numai masa ei, ci și propria sa viață? Negreșit ei nu au fost într-adevăr schingiuiți, însă au cutezat și au făcut totul, au fost mucenici în viață, și încă au fost de multe ori mucenici, fiindcă totdeauna erau gata, a-și jertfi viața pentru Pavel.
Apostolul nu zice: „Ei au cheltuit, bani pentru mine și mi-au deschis casa lor”, ci pomenește ceea ce era mai mare, adică primejdia morții, și zice: „ei și-au supus grumazii lor pentru sufletul meu”.
Să audă aceasta bogații din zilele noastre, care abia voiesc a da un ban confraților celor credincioși ai lor. Aceia au oferit sângele lor și au riscat viața lor, ca să scape pe Apostol și să-i slujească, însă aceștia de acum adeseori nu voiesc să ajute pe cei nevoiași nici cu cea mai mică parte din averea lor. Priscila și Akila au jertfit averea, trupul și viața.
Vezi tu ce tărie poate avea o femeie, și vezi, cât de înalt și mare poate să fie un bărbat, măcar că trăiește din lucrul mâinilor și în sărăcie?
Să râvnim și noi acestora, ca să fim asemenea lor. Să socotim de mic preț cele de față și pământești, și pe toate să le dăm la o parte, când Dumnezeu așa voiește, ca să ne putem face părtași bunurilor celor viitoare și veșnice, pe care ni le va da harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care și cu care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, acum și în vecii vecilor! Amin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu