Povestire despre minunea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și despre saracinul care a avut o vedenie în biserica sa

 

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfântului Gheorghe, pe care văzând-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă și cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoții bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios și neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoșându-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos și au murit. Văzând nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfântului Gheorghe și a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.

A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfânta Liturghie și saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă. Iar iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii minții lui și i-a arătat înfricoșata minune ce urmează:

În vremea când preotul săvârșea dumnezeieștile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic și foarte frumos, apoi sângele lui l-a turnat într-un pahar sfințit, iar trupul l-a tăiat și l-a pus într-un discos sfințit; și, când s-a isprăvit chinonicul (cântarea de la sfârșitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucățele și împărtășea poporul cu cărnurile și cu sângele pruncului și se minuna foarte.

După ce a săvârșit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune și le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: "Ce sunt acestea?" Iar preotul a răspuns: "Acestea sunt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră". Atunci saracinul i-a zis cu mânie: "Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic și prea frumos și sângele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucățele și l-ai pus pe discos și le-ai împărțit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule și ucigașule, au nu le-am văzut eu?"

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat și, căzând la picioarele saracinului, a zis: "Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpânul meu, a vedea o înfricoșătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu ești mare om înaintea lui Dumnezeu și că El vrea să te aibă numărat printre cei mântuiți".

Saracinul, rămânând uimit de cuvintele preotului, a zis: "Oare prescurile acestea sunt chipul celor ce am văzut eu?" Preotul a răspuns: "Așa, domnul meu, așa sunt și așa le credem; cum că pâinea și vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sunt Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta până acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sunt păcătos, ci văd înaintea mea numai pâine și vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpânul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că ești mare om; căci Părinții cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină".

Saracinul, auzind acestea și minunându-se foarte, s-a plecat jos și s-a gândit mult timp. După aceea, ca și cum s-ar fi deșteptat dintr-un somn și-a venit în sine și, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: "Precum văd și precum deplin mă încredințez, credința creștinilor este adevărată; și, vai mie! că mi-am petrecut viața cu minciună și deșertăciune în credința saracinilor cea cu adevărat păgână. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mântuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conștiință curată!"

Preotul i-a răspuns: "Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat și, aflând de aceasta, mă va ucide și pe mine și va strica și bisericile noastre. Dar dacă voiești, pleacă în taină de aici și du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, și el te va boteza".

Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr și, îmbrăcându-se cu dânsa, într-o noapte a fugit pe ascuns și s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; și, căzând la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.

Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: "Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creștin; deci ce se cade să fac, ca să mă mântuiesc?" Patriarhul i-a răspuns: "Dacă voiești să te mântuiești, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici și îmbunătățiți, fă-te monah și păzește poruncile lui Dumnezeu".

El s-a dus la Muntele Sinai și, făcându-se monah, a petrecut acolo trei ani; și deprinzându-se cu toate faptele creștinești de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli și, luând binecuvântare, s-a dus acolo. Intrând în Biserica Sfântului Gheorghe, l-a întâmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte și, arătându-i-se lui cine este, i-a zis: "Iată că, cu dumnezeiescul dar și prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creștin și monah, însă am mare dorință să văd pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveți ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorința".

Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis: "Du-te la Amira, unchiul tău, și înaintea lui și a tuturor saracinilor, mărturisește pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om și a făcut preaslăvite minuni în lume și S-a răstignit, S-a îngropat și a treia zi a înviat și cu slavă S-a înălțat la ceruri. Deci, făcând asta cu îndrăzneală, vei vedea pe Domnul".

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecându-se dumnezeieștilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată și s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga: "Alergați aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvânt!"

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii și, aflând pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: "Ce-mi dați să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?" Aceia au răspuns: "Dacă ne vei spune aceasta, îți vom da bani câți vei voi".

Monahul a zis: "Duceți-mă la Amira, ca să-i spun!" Atunci, numaidecât l-au dus la Amira cu bucurie, zicând: "Monahul acesta știe unde este nepotul tău". Amira l-a întrebat de-l știe cu adevărat. Monahul a răspuns: "Da, cu adevărat știu, căci eu însumi sunt; însă acum sunt creștin și cred în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, într-o Dumnezeire, și mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria și a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit și S-a îngropat și a treia zi a înviat și S-a înălțat la Cer, apoi S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl și va să vină iarăși, să judece viii și morții".

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său și, spăimântându-se, a zis: "Ce ai pătimit, ticălosule, de ți-ai lăsat casa, bogățiile și slava ta și umbli așa defăimat ca un cerșetor? Nu te întorci la credința ta, să mărturisești prooroc pe Mohamed și să vii iarăși în starea ta cea dintâi?" Iar monahul a răspuns: "Eu câte bunătăți aveam atunci când eram saracin, erau toate de partea diavolului. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sunt lauda mea, bogăția mea și arvună a slavei ce am să dobândesc pentru credința cea adevărată a Hristosului meu; iar pe Mohamed, care v-a amăgit pe voi, îl defăimez și credința în el o urăsc și de la dânsa mă întorc și o anatemizez".

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dânsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: "El și-a pierdut mintea și nu știe ce zice; scoateți-l afară și izgoniți-l!" Iar aceia au zis: "Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru și credința noastră și care este vrednic de cumplită moarte îl slobozești? Apoi și noi ne lepădăm credința noastră și ne facem creștini!"

Atunci Amira, temându-se de dânșii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dânsul orice vor voi. Iar ei, scrâșnind din dinți, au răpit pe fericitul monah și, scoțându-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Și așa s-a săvârșit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; și, mergând cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, în fiecare noapte s-a arătat multă vreme o stea strălucitoare deasupra grămezii de pietre și lumina toată partea aceea, care lucru văzându-l saracinii, se minunau. Trecând vreme multă, Amira a dat voie creștinilor care, scoțând sfintele moaște ale mărturisitorului din grămada de pietre - o minune! -, le-au aflat întregi și nestricate, având multă bună mireasmă. Pe care moaște cu evlavie sărutându-le, le-au îngropat cu laude și cu cântări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în veci. Amin.