CAZANIA DUMINICII SAMARINENCEI (Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască)

 

Frați creștini,
Samarineanca a venit la puțul lui Iacov, ca să scoată apă, însă aci a aflat mântuirea sufletului său. Ea n-a știut mai dinainte și nici nu s-a gândit că acolo va afla pe Mântuitorul lumii. Altceva a căutat și altceva a aflat. A căutat apă stricăcioasă și a aflat Împărăția cerească. Dumnezeu a vrut să miluiască pe samarineancă, de aceea a rânduit ca, în ceasul în care Cel Unul-Născut, Fiul Lui, a ajuns la puțul lui Iacov, să vie și ea acolo, ca să scoată apă, și, crezând în Iisus, să se mântuiască. A rânduit Dumnezeu mântuirea ei, a chemat-o prin învățătura Fiului Său și a făcut-o dreaptă și sfântă prin credință și pocăință, slăvind și încununând sufletul ei, așa cum ne încredințează Apostolul Pavel că Dumnezeu cinstește pe toți cei aleși și chemați, zicând: „Iar pe cei care mai înainte i-a rânduit, pe aceia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceia i-a și preamărit“ (Romani 8, 30), Deci, dacă Dumnezeu rânduiește mai dinainte, cheamă, îndreptează și preamărește; dacă Dumnezeu pe unii îi face vase vrednice de mila Lui și îi pregătește pe dânșii pentru viața cea veșnică, iar pe alții îi face vase de necinste, pregătite spre pierzare, pentru ce atunci învinuiește și osândește pe oamenii cei răi? Dacă Dumnezeu a voit să împietrească inima mea și să mă îi facă pe mine vas de ocară, vrednic de pierzare, pentru ce, după aceasta, mă osândește pe mine? Cine sunt eu ca să stau împotriva voii Lui? „Voii Lui cine a putut sta împotrivă?” se întreabă psalmistul. (Psalm 75, 7)

Îi răspunde dumnezeiescul apostol, zicând: „Omule, cine ești tu, ca să te cerți cu Dumnezeu? Oare, vasul de lut va zice către cel ce l-a făcut: de ce m-ai făcut așa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă pe unul vas pentru întrebuințare aleasă, iar pe altul pentru întrebuințare de necinste?“ (Romani 9, 20-21). Deci, în acest chip, înfruntând apostolul pe omul îndrăzneț și potrivnic, dezleagă această nedumerire prin pilda celor două popoare, păgân și israelit, zicând: „Păgânii, care nu umblau după mântuire, au dobândit mântuirea, însă mântuirea prin credință; iar Israel, care a urmărit Legea mântuirii, n-a ajuns la legea mântuirii, fiindcă a urmărit-o nu prin credință, ci prin faptele Legii (Romani 9, 30-32). Din tâlcuirea apostolului, învățăm că Dumnezeu miluiește pe acela pe care voiește, dar nu la întâmplare, ci cu socoteală; El voiește să miluiască pe cei vrednici de milă și împietrește pe aceia care au și mintea și inima împietrită; Dumnezeu face vase alese pe aceia care au o viață cinstită și vase necinstite pe aceia care sunt stăpâniți de patimile cele de ocară. Mai dinainte rânduiește, cheamă, îndreptează și preamărește, însă numai pe aceia pe care mai dinainte i-a cunoscut că sunt vrednici, cum ne încredințează Sfânta Scriptură, zicând: „Căci pe cei care mai dinainte i-a cunoscut, pe aceia mai dinainte i-a și rânduit să fie asemenea Fiului Său“. (Romani 8, 29)

Cu adevărat, Dumnezeu a voit să mântuiască pe samarineancă, fiindcă ea era vrednică de mântuire, pentru voința și firea ei cea bună. Când samarineanca a cunoscut că Cel care i-a cerut apă era iudeu, dacă ar fi stăpânit-o obiceiul urât al vrajbei față de iudei, ar fi refuzat să-i dea apă, ar fi fugit îndată și n-ar fi stat de vorbă cu Iisus Hristos, fiindcă nu numai iudeii fugeau de samarineni, ci și samarinenii mult mai mult se fereau de iudei. Ea însă n-a făcut nimic din toate acestea, fiind lipsită de asemenea socotințe păgubitoare. Cuminte și înțeleaptă, dimpotrivă, ea s-a mirat cum El, iudeu fiind, a cerut de la dânsa apă și a rămas vorbind cu Iisus și ascultându-l cu luare, aminte cuvintele cele dumnezeiești ale Lui. Când a auzit că Domnul are apă vie, iar cel care bea această apă nu însetează în veac, ea nu s-a tulburat, nici nu s-a îndoit și nici n-a socotit că ar fi cu neputință cele spuse de Domnul, ci îndată crezând, a zis: „Doamne, dă-mi și mie această apă, ca să nu mai însetez și nici să mai viu aici să scot“ (Ioan 4, 15), arătând astfel curățenia inimii ei. Când a auzit iarăși pe Domnul arătându-i faptele ei cele ascunse, nu s-a rușinat și nici nu s-a tulburat, ci a mărturisit și a întărit cele spuse, zicând: „Doamne, văd că Tu ești prooroc“ (Ioan 4, 19), arătând prin aceasta smerenia și blândețea ei. Ea a vorbit apoi despre Mesia zicând: „Știu că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos” (Ioan 4, 25) arătând prin aceasta îndeletnicirea ei cu cititul Sfintei Scripturi, cum și nădejdea de mântuire pe care o avea în Iisus Hristos, cel așteptat, spunând: „Când va veni Acela, ne va spune nouă toate“ (Ioan 4, 25). Când a auzit învățăura Mântuitorului, atâta râvnă și dragoste a arătat, încât a lăsat vasul ei la puț și a alergat grăbită în oraș, propovăduind numele lui Hristos celor de un neam cu ea. Iată câte fapte bune avea această minunată femeie! Ea avea înțelepciune, bunătate, smerenie, blândețe, cititul dumnezeieștii Scripturi, nădejde în Hristos, râvnă și dragoste pentru aproapele ei. Pentru aceste fapte bune și podoabe sufletești, Dumnezeu a învrednicit-o harurilor Sale celor bogate.

Fie!, ar putea zice omul nesocotit. Dacă sunt rânduit de Dumnezeu pentru rai, este de prisos grija mea pentru faptele bune; iar dacă sunt rânduit pentru chinurile veșnice, este de prisos grija mea pentru pocăință. Aceasta însă este o socoteală mincinoasă și amăgitoare, pentru că Dumnezeu rânduiește dinainte mântuirea ta, pentru faptele tale bune. Dumnezeu rânduiește dinainte mântuirea ta, sau chinurile de veci, dar în același timp știe și libertatea voinței tale și cunoaște, de vreme ce ți-a dăruit ție libertatea, că astăzi ești rău, dar mâine, de vei vrea, te vei face bun; astăzi săvârșești fapte bune, dar mâine, de vei vrea, vei cădea în păcat. După cum doctorul, neputând să oprească mersul bolii, știind că bolnavul moare, totuși, nu renunță la folosirea doctoriilor vindecătoare până la cea din urmă suflare a bolnavului, tot așa și Dumnezeu, nevrând să silească voința omului păcătos, deși mai dinainte a rânduit pedeapsa lui, folosește totuși, până la sfârșitul vieții acestuia, orișice mijloace pentru îndreptarea lui.

Dacă era hotărâtă dinainte pierzarea lui Faraon, atunci pentru ce Dumnezeu a făcut atâtea minuni spre întoarcerea și îndreptarea lui? Pentru că Faraon avea libertatea de sine și, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-și schimbe împietrirea inimii lui, văzând minunile lui Dumnezeu. Dacă era rânduit dinainte pentru chinuirile veșnice Iuda, pentru ce l-a făcut Hristos apostol și pentru ce l-a învrednicit de împreună viețuirea cu El, cât și de învățătura Sa de fiecare zi? Pentru ce a dat în mâinile lui punga cu arginți și pentru ce a spălat picioarele lui, primindu-l să se împărtășească cu ceilalți Apostoli la Sfânta Cină? Pentru că Iuda își avea liberă voința sa și, dacă ar fi vrut, ar fi fugit de iubirea de argint și de trădarea Domnului, și ar fi putut dobândi mântuirea cea veșnică. Dinainte era hotărâtă pierzarea ninivitenilor. „Patruzeci de zile mai sunt și Ninive va fi distrusă“ (Iona 3, 4) spunea proorocul; dar ninivitenii se pocăiesc și se mântuiesc. Dinainte era hotărât Ezechia spre moarte, cum spune proorocul: „Rânduiește-te pentru casa ta, căci nu te vei însănătoși, ci vei muri“ (IV Regi 20, 1), Ezechia plânge și în loc de moarte, ia viață. Dinainte hotărăște Dumnezeu pedeapsa Sodomei și Gomorei, dar, rugat fiind de Avraam, zice: „De se vor afla acolo zece drepți, pentru cei zece nu o voi pierde“ (Facere 18, 32). Din aceste pilde, cine nu vede că este de-a dreptul nebun creștinul care se lenevește în purtarea de grijă pentru mântuirea lui sufletească?

Într-adevăr, este greu de înțeles lucrul acesta: cum este fără greșeală hotărârea sau rânduiala cea mai dinainte a lui Dumnezeu, iar libera voință a omului poate preface fapta cea bună în păcat, sau păcatul în faptă bună! Aceasta este una din judecățile lui Dumnezeu, necuprinse de mintea noastră și pentru care Sfintul Apostol Pavel zice: „O, adânc al bogății și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse judecățile Lui și de necunoscute căile Lui. Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine s-a făcut sfetnic Lui?“ (Romani 11, 33-34). Mintea omului este strâmtă și mică; pentru aceasta, noi nu vom putea înțelege însușirea dumnezeieștii Lui mai dinainte rânduieli pentru om, oricât am cerceta noi și oricât am asculta; niciodată nu se va liniști iscodirea îndrăzneață a minții noastre.

Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să creadă, după cum ne încredințează Apostolul Pavel, când zice: „Dumnezeu voiește să se mântuiască toți și la cunoștința adevărului să vie“ (I Timotei 2, 3-4). Omul este stăpân pe sine însuși și are liberă voința sa ca să aleagă și să facă, fie fapta cea bună, fie păcatul, după cum ne încredințează însăși Sfânta Scriptură, zicând: „El din început a făcut pe om și l-a lăsat în mâna sfatului său... a pus înaintea ta foc și apă, și ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta“ (Sirah 15, 14-16). Singură voința lui Dumnezeu nu ajunge pentru mântuirea omului, ci este nevoie să fie unită cu voința omului, după cum ne spune proorocul, zicând: „De veți vrea, zice Dumnezeu, și mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca“ (Isaia 1, 19). În ziua judecății, Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, cum ne încredințează atât Sfântul Apostol și Evanghelist, când zice: „Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Romani 2, 6), cât și Mântuitorul, zicând: „Vor ieși cei ce au făcut cele bune întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii“ (Ioan 5, 29). Fără îndoială, acestea sunt atât de adevărate, atât de curate și atât de lămurite, că toți le înțelegem, de la mic până la mare.

Deci, creștine, ține seamă și păzește totdeauna poruncile și sfintele învățături, ca să poți zice și tu cu Sfântul Apostol Pavel: „Vrednic de încredere și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu“ (I Timotei 1, 15) ... pentru aceasta: „Împăratului veacurilor, nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu, fie cinste și mărire în vecii vecilor. Amin!“ (I Timotei 1, 17)