DUMNEZEUL NOSTRU NE IUBEȘTE


 



Ducându-ne în spate crucea demn,

Când bolta-n noi lumina și-o scobește,

Părtașu-n drumeții e iarăși semn

Că Dumnezeul nostru ne iubește.


Orbiți de beznă și-al ei brici trufaș

Ades găsim lucind la căpătâie

Cel felinar, născut a fi sălaș

Al steblei înfrățite cu tămâie.


Târându-ne, zvântați, pe brânci zăcând,

S-ar îndura noi creste să ne-nțepe,

Dar spintecați de uri, făr’ dor în gând,

Des apucăm nimica a pricepe.


Cât creștetul mai simte mângâieri

Cu brațul ce-i stăpân și al luminii,

Mai credem în dulceața lașei fieri,

Și-n mirul ce ni-l varsă pururi spinii.


Neostenit, purtăm strai efemer,

Dar pieritoare-s toate! Doar cuvântul

Își sapă-n mădularele de fier,

Doar el răstoarnă cerul și pământul.


Și, pururi agățați de vis, fugari,

Uitând de ea – Icoana Fecioriei,

Ajunși a fi doar robi,  din vechi stegari,

Ne mântuim de patima mâniei.


Ducându-ne în spate crucea demn,

Sub cer de, prin lumina-i, dezrobește,

O rază, cât de mică, -i iarăși semn

Că Dumnezeul nostru ne iubește.


Autor: Geta Lipovanciuc

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta