DUMNEZEUL NOSTRU NE IUBEȘTE
Ducându-ne în spate crucea demn,
Când bolta-n noi lumina și-o scobește,
Părtașu-n drumeții e iarăși semn
Că Dumnezeul nostru ne iubește.
Orbiți de beznă și-al ei brici trufaș
Ades găsim lucind la căpătâie
Cel felinar, născut a fi sălaș
Al steblei înfrățite cu tămâie.
Târându-ne, zvântați, pe brânci zăcând,
S-ar îndura noi creste să ne-nțepe,
Dar spintecați de uri, făr’ dor în gând,
Des apucăm nimica a pricepe.
Cât creștetul mai simte mângâieri
Cu brațul ce-i stăpân și al luminii,
Mai credem în dulceața lașei fieri,
Și-n mirul ce ni-l varsă pururi spinii.
Neostenit, purtăm strai efemer,
Dar pieritoare-s toate! Doar cuvântul
Își sapă-n mădularele de fier,
Doar el răstoarnă cerul și pământul.
Și, pururi agățați de vis, fugari,
Uitând de ea – Icoana Fecioriei,
Ajunși a fi doar robi, din vechi stegari,
Ne mântuim de patima mâniei.
Ducându-ne în spate crucea demn,
Sub cer de, prin lumina-i, dezrobește,
O rază, cât de mică, -i iarăși semn
Că Dumnezeul nostru ne iubește.
Autor: Geta Lipovanciuc
Comentarii
Trimiteți un comentariu