Cuvânt la Duminica a XXXI-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă”. (Luc. 18, 39)

Răbdarea în suferințe

Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, și ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat și nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda și a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?

Cât de multe nenorociri și buimăceli neașteptate nu dau peste noi? Și totuși cineva trebuie să înăbușească gândurile cele rele, și să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă și fericitul Iov a răbdat mii de patimi, și totuși n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.

Între noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniți de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, și-l răpesc ei înșiși. Ce faci o omule? hulești tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul și îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, și te azvârli însuți pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferința ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporești prin nerăbdarea ta și prin păcatul tău, și-ți faci chinul mai strașnic.

Dar poate tu nu poți tăcea de durere. Iată eu nu-ți poruncesc să fii cu totul mut. Însă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăvești, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinstești și să-L lauzi. Mărturisește Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îți vei ușura suferințele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăși de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu hulești pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.

Gândește încă, că cu cât mai mare este suferința, cu atât mai slăvită este și cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelungat și mai departe plutește neguțătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.

Și tu ai acum cea mai grea luptă cu boala și cu sărăcia. Socotește însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala și părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.

Așa, răbdarea în suferință este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar și pe cei mai mari păcătoși îi slobozește de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranță despre fericirea cea cerească.

Pentru cei drepți răbdarea în suferință este o cunună strălucită, care lucește mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.

Însă, zici tu, adeseori din obișnuință, limba mea, fără ca eu să voiesc aceasta, se pornește spre astfel de cuvinte de supărare și de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine mușc-o cu dinții tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veșnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.

Dumnezeu ți-a poruncit ție să iubești încă și pe vrăjmașii tăi, dar tu batjocorești Însuși pe Dumnezeu, care te iubește. El ți-a poruncit ție, ca să vorbești bine încă și de prigonitorii tăi și să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbești rău despre Însuși Dumnezeu, binefăcătorul și ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.

Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferință? Negreșit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât și pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune și lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai ușor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ți atrage oare ție dezgustul și supărarea tuturor celor ce o aud, și aceasta oare nu mărește mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ți aduce ție oare mii de cununi ale înțelepciunii, admirarea tuturor, și o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeți tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător și plăcut, și umbli după ceea ce vătăma, necăjește și chinuiește?

Mai departe, dacă apăsarea ispitei și sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu și de huliri, atunci ar trebui ca toți săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulți tocmai dintre cei mai nevoiași decât toți necontenit aduc lui Dumnezeu laudă și proslăvire, pe când alții, care petrec în bogăție și prisosință, neîncetat Il hulesc. Așadar aceasta provine nu atât din însăși firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.

Uitați-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu și înțelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleșit și dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăția sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.

De aceea, iubiților, nu mai ziceți, că sărăcia, boala și primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu și a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamnă la hulirile cele fără de judecată, ca și la toate răutățile.

Deci când tu, o omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloșie, adu-ți aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, și de Sfântul său trup cel plin de răni. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conștiință, că Dumnezeu Însuși a pus asupra lui aceste suferințe, însă într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Îl cinstea, se părea că se luptă contra lui.

Dacă suferința ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăvești pe Dumnezeu și nu-L hulești, căci El, deși ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuși a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeași răsplătire ca și aceia, cărora Însuși Dumnezeu le-a trimis suferința lor. Ca și aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi și tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ție de oameni, și ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut.

Privește numai la sărăcia și la boala lui Iov, și amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie oare să-ți mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simțurile cele firești ale unui tată? Așa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiți cu toate bunătățile și încă printr-o moarte silnică și ticăloasă. Ei au fost uciși de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, și te vei întoarce mângâiat.

Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea și trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura și derâderea. Și cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toți? Însăși nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părți. El însuși se tânguiește de aceasta și zice: „voi vă ridicați asupra mea”, și îi numește nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine și casnicii mei au vorbit împotriva mea; alții m-au batjocorit, și eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. 19, 14; Iov. 30, 9). Numai a auzi de o asemenea ticălolie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta să o sufere.

Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă și neauzită, pierderea unor atât de mulți și atât de aleși copii, și în astfel de chip, batjocura și derâderea și ocara oamenilor, câte răutăți! Unii îl batjocoreau, alții îi făceau dojeni, iarăși alții îl disprețuiau, nu numai prietenii, ci și slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau și strigau la el, ci îl și blestemau, și aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopții. Ascultă-l pe el însuși când zice: „pentru ce mă îngrozești în visurile mele și mă înfricoșezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).

Care om ar fi putut să fie așa de oțel și de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândește, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui și totuși el a suferit toate acestea, și în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, și patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!

Când noi vedem, că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbătește împotriva unei părți dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără și ocrotește pe fiii săi cei înspăimântați, și de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, și de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul”, și altele, apoi prin aceasta tu numai îți vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul.

Pentru ce aceasta? Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, când viața nu era așa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul și moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai ușoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovățire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.

Pe lângă aceea mai gândiți, că nu atunci este timpul de tânguire și de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am săvârșit vreun păcat. Noi însă inversăm rânduiala. Când noi săvârșim mii de păcate, aceasta puțin ne îngrijește, iar când vine asupră-ne numai o mică nenorocire, îndată pierdem bărbăția, ne descurajăm și am fi bucuroși să ne descotorosim de viață.

Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea și ostenelile? Eu zic, că de acea viața aceasta de acum este plină de trudă și de greutate, pentru că și oamenii cei mai grosolan formați, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumești și pământești, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-și ațintească dragostea către cer și să se pregătească pentru ziua judecății. Căci mulți slujesc cărnii, și încătușați fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor și se simt tihniți în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voiește a smulge de la dânșii această plăcere, și pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte și primejdii, o întreagă oaste de patimi trupești, și multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, și să tindă a dobândi pacea cea veșnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.

Să cumpănim toate acestea și să purtăm suferințele noastre cu tărie de suflet și cu mulțumire lui Dumnezeu, pentru ca și noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruință a răbdării, prin harul și prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum și în vecii vecilor!