SFÂNTUL IERARH TEOTIM I „SCITUL” episcop al Tomisului (secolele IV–V)14

 

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl și părinte duhovnicesc al Sfinților Ioan Casian și Gherman, cu care era contemporan, format în tinerețe în aceeași mânăstire din „hotarele Casienilor și ale Peșterilor”. Această mânăs-tire, care a dat călugări cărturari și sporiți în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfințenie, de cultură și profundă teologie din Eparhia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic și literar la care au ajuns cei trei sfinți daco-romani contemporani – Ioan Casian, Gherman și Teotim I, supranumit de istoricii paleocreștini „Scitul” și „Filosoful”.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385–390, după mutarea din viață a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim († 420), în celebra sa lucrare „De viris illustribus” (Despre bărbați iluștri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu și de oameni, teolog învățat și scriitor talentat și neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate (cărți) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocințe”, ceea ce dovedește vasta sa cultură în retorica și filosofia antică, greacă și latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud că scrie și alte lucrări”.

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin († 749), „Paralele sfinte”, din care reiese „că a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el că era „scit” (daco-roman) de neam, că „traiul îi era modest” și că era taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreștin, spune că fericitul episcop Teotim I „era cunoscut de toți – împărați, episcopi, călugări, credincioși și «barbari» – pentru evlavia și corectitudinea vieții sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei românești”. În gândirea sa a fost, desigur, influențat de Sfântul Ioan Gură de Aur și de părinții capadocieni. Teotim I vorbește foarte frumos despre liniștea minții și a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mânăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză și isihie (liniște), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V–VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți, atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma și Africa. Bazilicile înălțate de el, ale căror ruine și astăzi se văd, erau mari și frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul impresionant de credincioși, precum și frumusețea cultului și arhitecturii secolelor IV–V.

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca și înaintașii săi. El avea mult de suferit din partea „barbarilor” migratori, pe care reușea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni și prin sfințenia vieții sale. Din această pricină, păgânii îl numeau „zeul romanilor”.

Sfântul Teotim „Scitul” era bine cunoscut împăratului Arcadie și mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciți de la Istru”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol și ia apărarea marelui patriarh și dascăl a toată lumea, împotriva acuzațiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfârșitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viața aceasta, la cereștile lăcașuri. Pentru viața sa curată, pentru opera sa misionară și pentru credința sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinților și se face pomenirea lui la 20 aprilie. În „Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim (Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioși, pentru sfințenia și minunile lui”.

Grăiește Sozomen că o atât de înaltă idee le dăduse barbarilor și păgânilor despre virtutea sa, încât devenise obișnuință între ei de a-l numi „dumnezeul romanilor”, făcând de temut Evanghelia lui Hristos și pe împlinitorii ei, căci mulți dintre creștini, căzând în mâinile barbarilor, se izbăveau îndată aducând rugăciune către Mântuitorul și pomenind numele Cuviosului Teotim.

Iată că într-o zi, călătorind el aproape de latura în care se așezaseră barbarii, cei care erau împreună cu dânsul văzură o ceată mare de păgâni venind în fuga cailor spre Tomis, și se speriară tare, plângând amarnic pentru viețile lor, căci au crezut că sunt pierduți. Dar Sfântul Teotim, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa, se pogorî de pe cal și se așeză la rugăciune întinzând mâinile către cer, rugându-se pentru el și cei dimpreună cu dânsul. Și, o, marea milostivire și îndurare a lui Dumnezeu! Căci nu numai pe el, ci și pe toți cei împreună cu dânsul îi făcu nevăzuți ochilor păgânești, căci barbarii trecură printre dânșii fără să-i vadă.

În zilele acelea erau dese năvălirile străinilor de Hristos; însă acest fericit și mare întru sfinți, la mulți le domolise iuțimea și setea de sânge și de prădăciuni prin blândețea chipului său și desăvârșita bunătate a sa, căci și prin cuvinte dulci și prin daruri le înmuiase inimile cele împietrite de răutate, și prin dulceața graiului și a cuvintelor; încă și prin cinstea ce le-o arăta stând cu ei la masă potolise setea de fărădelegi a acestora. Pentru aceea se dusese vestea între barbari despre nemăsuratele sale virtuți, și mulți veneau la el să-l vadă cu ochii lor.

Iată că într-o zi, unul din ei, închipuindu-și că Sfântul avea multe averi și dorind a se îmbogăți, el și neamul său, cu cele materialnice, căută a-l face prizonier. Și pentru aceasta se apropie și, sprijinindu-se în scutul său după cum îi era obiceiul când vorbea cu dușmanii lui, ridică brațul spre a-i arunca fericitului o frânghie peste gât și a-l târî spre sine. Însă brațul înțepeni prin minune și rămase nemișcat până ce tovarășii lui se dezmeticiră și alergară smeriți și cu lacrimi în ochi să mijlocească pentru dânsul. Iar Cuviosul Teotim, cerându-le îndreptare și credință în Hristos, ceea ce ei făgăduiră, rugă pe Dumnezeu pentru iertarea barbarului, și îndată își dobândi cererea, apoi îi slobozi. Multe alte minuni și semne a făcut acest dumnezeiesc părinte Teotim în pământul Sciției, în vremea vieții sale, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste neamul său.

Din învățăturile Sfântului Ierarh Teotim I ¹⁵

1. Faptele trupului pot fi curmate de multe piedici, dar cel ce păcătuiește cu gândul, prin însăși iuțeala gândului, făptuiește păcatul desăvârșit.

2. Lucru cu greutate nu este să suferi mult, ci să suferi pe nedrept.

3. A-ți aminti de Dumnezeu înseamnă a-ți aminti de viață, iar a-L uita înseamnă a muri.

4. Nu este fericire mai mare pentru un creștin decât cunoașterea lui Dumnezeu.

5. În mintea tulburată și plină de griji nu se află nici un gând frumos și nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârșirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimicește. De aceea se spune despre sufletul desăvârșit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se ostenește, nici nu toarce, și totuși s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon. (Matei 6, 28-29)

6. Despre cei ce poartă grijă numai de cele trupești, Scriptura spune: Toată viața celui nelegiuit este plină de griji (Iov 25, 20). Este, într-adevăr, lucru necuvios să porți grijă toată viața de cele trupești și să nu te îngrijești deloc de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în „Plângerile” sale că cei ce au fost crescuți în purpură stau trântiți în gunoaie (Plângerea lui Ieremia 4, 5).

7. Când stăruim cu adevărat în gânduri strălucitoare și înflăcărate, atunci suntem îmbrăcați în purpură; dar când suntem atrași de cele trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie.

8. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru picioare merge cel ce se încrede în cele pieritoare și, din grija față de ele, nu ia aminte pe de-a-ntregul către partea conducătoare, sufletul. După cum cei legați cu lanțuri merg cu greutate, tot așa cei legați de această viață nu reușesc să ducă până la capăt calea virtuții.