SFÂNTUL IERARH PAHOMIE DE LA GLEDIN Episcopul Romanului (1671–1724)

 

a. Viața

Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie și al prezbiterei Ana din satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud. Din botez se chema Petru. În anul 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mânăstirii Neamț, iar între anii 1702–1704 a fost stareț al marii lavre.

După ce vizitează Mânăstirea Pecersca și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului”.

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mânăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 și este înmormântat în paraclisul Sfântul Ștefan din această lavră. În anul 2007 Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat cu zi de prăznuire 14 aprilie.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de Dumnezeu și în dragoste pentru Sfânta Biserică, fiind hrănit permanent din Sfintele Scripturi și din învățăturile Sfinților Părinți. Pentru aceasta, din tinerețe și-a ales nevoința vieții călugărești.

2. Luând jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit întru toate să urmeze sfatul marilor duhovnici din Mânăstirea Neamț, încât în puțini ani a ajuns la măsura dascălilor săi. Apoi, învrednicindu-se de darul preoției și ajungând duhovnic vestit, a fost ales stareț al marii lavre.

3. Ca stareț, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reînnoire duhovnicească în obștea Mânăstirii Neamț. Astfel, a adunat pe toți călugării risipiți pe la metoace și prin păduri din cauza deselor războaie și a pustiirii mânăstirilor, formând o obște de peste 300 de călugări. Apoi a rânduit duhovnici buni, spovedania săptămânală și slujbele după rânduială. A rânduit călugări luminați să traducă din operele Sfinților Părinți pentru hrana duhovnicească a soborului și a încurajat foarte mult viața isihastă în jurul Mânăstirii Neamț, că în acele timpuri de neliniște se nevoiau mai mulți călugări în sihăstrii și prin păduri decât prin mânăstiri.

4. Văzând cuviosul deșertăciunea acestei vieți și iubind mult viața pustnicească, s-a retras la liniște în pădurile seculare din jurul Muntelui Chiriacu, unde a sihăstrit doi ani în post și rugăciune. Și atât de mult a sporit cu darul lui Hristos, că știa cele viitoare și înțelegea adâncul Sfintei Scripturi. Era încă mare lucrător al rugăciunii lui Iisus și ales povățuitor de suflete.

5. În toamna anului 1706, au poposit la Mânăstirea Neamț câțiva boieri din sfatul țării, rude ale domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir. A doua zi, umblând prin păduri după vânat, au rătăcit și au dat de chilia Cuviosului Pahomie. Deci, rămânând peste noapte la chilia lui, s-au rugat împreună și au vorbit multe cuvinte despre credință din Sfintele Scripturi, încât s-au uimit boierii de înțelepciunea și sfințenia vieții lui. Apoi i-au adăugat:

– Se cuvenea, părinte, să fii episcop și păstor de suflete, iar nu să stai ca o făclie ascunsă în pustia aceasta!

– Ei, fraților, eu sunt om păcătos și nu sunt vrednic de asemenea cinste, a răspuns sihastrul.

A doua zi, petrecându-i, cuviosul i-a binecuvântat și le-a zis:

– Mergeți înainte cu Hristos și numaidecât în poiană veți afla destul vânat! Și cu adevărat, au aflat vânat din belșug.

6. Rămânând vacant scaunul Episcopiei de Roman, se sfătuia mitropolitul cu domnul Moldovei pe cine anume să pună episcop, că nu găseau un părinte vrednic de o cinste ca aceasta. Atunci, boierii care fuseseră la Mânăstirea Neamț au spus:

– Noi știm un sihastru sfânt ce se nevoiește în Munții Neamț, vrednic de a fi episcop, dar cum să-l aducem aici, că fuge de orice dregătorie?

– Mergeți, a zis mitropolitul, și-l îndemnați să vină la Iași, spunând că pentru oarecare întrebări de dogme este chemat și credem în Dumnezeu că va veni.

Aducându-l boierii la mitropolie pe Cuviosul Pahomie, la începutul anului 1707, după Bobotează, îndată mitropolitul, adunând pe sfetnicii săi, l-a chemat la sine pe sihastru și i-a zis:

– Te-am chemat, părinte, să ne ajuți la apărarea dreptei credințe, că avem pe oarecare ce învață greșit dogmele Bisericii Ortodoxe. Spune-ne, așadar, cum trebuie înțeleasă dogma Sfintei Treimi? Dar dogma întrupării Domnului din Sfânta Fecioară? Și prin ce mijloace lucrează harul la mântuirea omului?

Deci, punându-i mitropolitul și alte multe întrebări din Sfintele Scripturi și uimind pe toți cu răspunsurile lui, îndată au ieșit de sub perdea sfetnicii domnului care erau tăinuiți și au strigat:

– Cuviosul Pahomie să fie episcop la Roman! Și într-un glas toți au răspuns: „Amin!”

Atunci, arhimandritul Pahomie, nemaiputând scăpa, îndată a fost hirotonit episcop și așezat în scaunul vacant de la Roman.

7. Timp de 7 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, episcopul Pahomie s-a dovedit un mare păstor de suflete. Căci hirotonea numai preoți cu viață aleasă, cunoscători ai Sfintei Scripturi, iar prin mânăstiri și schituri rânduia egumeni și duhovnici iscusiți, spre lauda lui Dumnezeu și mângâierea credincioșilor. Apoi scria și cărți de învățătură, cerceta pe toți, făcea milostenii la săraci și se nevoia mult cu cele duhovnicești.

8. În anul 1714, episcopul Pahomie, simțindu-se bolnav și râvnind viața duhovnicească de altădată, s-a retras din scaun la iubita liniște, în Muntele Chiriacu, unde se nevoiau mulți sihaștri aleși. Acolo, rugându-se Mântuitorului Hristos și făcând priveghere de toată noaptea, a înălțat în poiană o biserică de lemn cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, a făcut chilii și a adunat în jurul său peste 30 de sihaștri. Apoi a rânduit așezământ de viață pustnicească, mai aspră ca în toate celelalte mânăstiri și schituri din Moldova, lăsând cu legământ arhieresc ca Mânăstirea Neamț să nu se amestece cu nimic în treburile Schitului Pocrov.

9. Așezământul episcopului Pahomie de la Schitul Pocrov cerea nevoință sihăstrească cu desăvârșire, în permanentă tăcere, în post și neîncetată rugăciune. Cinci zile pe săptămână se mânca o dată pe zi, fără vin și ulei, iar sâmbăta și Duminica se dezlega la vin, ulei, brânză, ouă și lapte. În timpul Postului Mare și peste săptămână, călugării, îndeosebi schimonahii, aveau voie să se retragă în pădure, la colibele lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu în singurătate. În fiecare miez de noapte, călugării se adunau în biserică la sunetul clopotului, iar în Duminici se împărtășeau toți și luau masa în trapeză. Cei bătrâni și iscusiți în lupta duhovnicească coborau în schit numai o dată pe săptămână, iar noii începători se nevoiau un timp în obște, apoi se retrăgeau în pădure. Pentru deșteptarea sihaștrilor la Utrenie, se afla un clopot pe Muntele Chiriacu, pe care îl suna la vreme un călugăr.

Această rânduială s-a păzit cu sfințenie aproape un secol, neîncercând nici Cuviosul Paisie să o schimbe, căci nu era alta mai pustnicească în toată Moldova. Apoi, ajungând Schitul Pocrov sub conducerea Mânăstirii Neamț, s-a pus aceeași rânduială ca în lavră¹⁶¹.

10. Sihăstria fericitului episcop Pahomie devenise în puțină vreme cea mai vestită din Moldova. În schit, ca și în Muntele Chiriacu, se nevoiau mulți cuvioși sihaștri, dintre care unii erau renumiți postitori, exorciști și taumaturgi; alții erau duhovnici buni, lucrători ai rugăciunii lui Iisus și dascăli învățați; iar alții aveau darul lacrimilor și petreceau toată viața în tăcere și smerenie, necoborând niciodată din schit, până la obștescul sfârșit. La acești cuvioși alergau numeroși bolnavi de prin sate și, cu darul lui Hristos, se făceau sănătoși.