CAZANIA DUMINICII A PATRA DIN POST (Despre vremea pocăinței și mântuirii)

 

Frați creștini,

Duhul cel mut și surd, adică diavolul, nu ar avea dreptul să chinuiască făptura lui Dumnezeu, dacă nu i-ar da Dumnezeu voie, căci știm că nici pe Iov n-a îndrăznit să-l ispitească fără învoirea lui Dumnezeu. De aceea Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, știa și ziua și ceasul de când duhul necurat chinuia pe tânărul din Evanghelia de astăzi. Pentru ce, dar, a mai întrebat Iisus pe tatăl celui îndrăcit despre vremea când i-a venit lui boala aceasta? Oare, îi este lui Dumnezeu mai greu să vindece bolile cele de mulți ani, și mai puțin greu, să le vindece pe cele de mai puțini ani? Sau, oare, îi este Lui mai greu să mute pe diavolul din locul în care a locuit multă vreme și mai ușor să-l gonească din locul în care a stat mai puțină vreme? La Dumnezeu deopotrivă toate sunt cu putință, pentru că puterea Lui este nemăsurată și nemărginită. Dumnezeu a supus omului multe și nenumărate lucruri, dar vremea a lăsat-o sub stăpânirea Sa, după cum spun Faptele Apostolilor, zicând: „Nu este treaba voastră să știți anii sau vremile, pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire“ (Fapte 1, 7). Fiindcă noi nu avem nici o putere asupra vremii, de aceea a întrebat Iisus pe tatăl celui bolnav: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?“ (Marcu 9, 21) nu ca să cunoască El, Cel care știe toate, ci ca să cunoaștem noi, cei care nu știm nici anii, nici vremile, că trebuie să fim cu luare aminte la vremea vieții noastre și să nu pierdem nici o clipă din ea, pentru binele și folosul nostru sufletesc.

Este știut de toți că semănatul grâului la vremea sa aduce recoltă bogată, după cum semănatul lui după trecerea vremii semănatului nu aduce recoltă nici chiar sămânța semănată. Tot așa se întâmplă cu lucrul mântuirii noastre. Vremea rânduită pentru mântuirea sufletului nostru este orice clipă din vremea vieții noastre. Cel care nu ține seamă de clipele vremii vieții sale, își primejduiește mântuirea sufletului său, pentru că vremea care a trecut s-a pierdut fără nici un folos pentru sufletul său: nici fapte bune n-a săvârșit, nici prin pocăință nu s-a mântuit. Vremea de mâine nu este sub stăpânirea noastră, pentru că nimeni nu știe dacă va trăi până mâine, sau măcar până după un ceas. Pe câți n-am văzut vorbind, umblând, dar după puțin timp, morți și fără de glas? Numai vremea de față este sigură și folositoare, pentru că în ea poate omul să se pocăiască și să săvârșească fapte bune. Nu ai săvârșit astăzi fapta bună, ai pierdut vremea zilei de astăzi, fiindcă mâine nu știi ce se va întâmpla. La fel cu orice ceas, minut sau clipă care a trecut. Pentru aceasta prea înțeleptul Apostol Pavel învăța, zicând: „Luați seama cu strășnicie cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele“ (Efeseni 5, 15-16). Folosește ca un înțelept vremea aceasta de acum, lăsând toate cele lumești, de va fi nevoie, ca să nu rămâi gol de faptele cele bune. Parabola cu cele zece fecioare este o pildă plină de învățături în legătură cu aceasta. Cinci însă dintre ele erau nebune și cinci înțelepte. Cele nebune, luându-și candelele lor, nu au luat cu sine untdelemn; iar cele înțelepte au luat untdelemn în vase, o dată cu candelele lor. La miezul nopții s-a auzit glas strigând: „Iată Mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea Lui!“ (Matei 25, 3-6) Atunci cele înțelepte, având untdelemnul gata și-au împodobit îndată candelele lor, au ieșit spre întâmpinarea Mirelui și au intrat cu El la nuntă. Cele nebune, neavând gata untdelemnul, au alergat să cumpere de la cei care-l vindeau; dar în acea vreme s-a închis ușa. Venind pe urmă, au bătut în ușă, strigând: Doamne, Doamne, deschide nouă! (Matei 25, 11) Dar Mirele răspunzându-le, a zis: amin zic vouă, nu vă cunosc pe voi! (Matei 25, 12) Fecioare erau și cele nebune, fecioare erau și cele înțelepte. Adică erau deopotrivă de îmbunătățite, fiindcă viața și a unora și a altora era curată și neîntinată. Însă le-a numit înțelepte pe cele cinci, care, neștiind vremea sosirii Mirelui, privegheau și erau întru totul pregătite pentru venirea Lui. Pe celelalte cinci le-a numit nebune pentru că nădăjduind că Mirele va veni mai târziu, au adormit, când trebuia să se pregătească, și le-a găsit venirea Mirelui cu candelele fără untdelemn. De aceea cele înțelepte au intrat întru slava și fericirea lui Dumnezeu, iar cele nebune au rămas afară din locașul cel dumnezeiesc și au pierdut Împărăția cerească. Creștinilor, cei care trăiți în viață curată, cei care adunați florile cele cu bun miros ale faptelor bune, cei care împodobiți sufletul vostru cu podoaba lucrurilor celor frumoase, luați aminte bine, să nu vă leneviți niciodată, nici o clipă, de la săvârșirea faptelor bune. Privegheați de-a pururea și nu amânați nimic pentru ziua de mâine, ca Mirele să nu vie pe neașteptate și să vă găsească nepregătiți.

Frați creștini, noi suntem însă oameni nesocotiți, care ne amăgim ca niște nebuni și neînțelegători și cheltuim în zadar toată vremea vieții noastre, din începutul tinereților până la adânci bătrâneți. Vremea tinereților este vremea cea mai potrivită pentru săvârșirea faptelor bune. „Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa?“, întreabă proorocul, apoi tot el răspunde, zicând: „Prin păzirea cuvintelor Tale“ (Psalm 118, 9). Atunci deci în vremea tinereților. are trebuință tânărul să fie împreună cu oamenii cinstiți și îmbunătățiți ca să audă sfaturile lor cele înțelepte și să vadă pilda cea sfântă a vieții lor. Atunci este vremea potrivită în care se cuvine să se depărteze cu toată silința și luarea aminte de orice păcat și să păzească cu sfințenie toate poruncile dumnezeiești, pentru că în ce chip se va învăța și se va obișnui atunci, așa va urma până la sfârșitul vieții sale. Să nu se amăgească socotind că mai este vreme de pocăință. Nu văd tinerii cum moartea seceră deopotrivă și tineri și bătrâni? Cine îi încredințează pe ei că vor ajunge la bătrânețe și că n-au să moară în floarea vârstei lor?

Dar fie! am ajuns în cele din urmă și la bătrânețe. Bătrânețile însă nu vin singure, ci aduc cu ele și pe vestitorii lor și semnele morții. Se întunecă ochii noștri și nu mai vedem ca mai înainte; se slăbește auzul și nu mai auzim cum auzeam altădată; se împuținează puterea noastră, ne tremură genunchii și capul, slăbește ținerea de minte. Astăzi ne doare capul, mâine stomacul și durerile vin unele după altele. Acestea sunt înaintemergătorii morții, începutul stricăciunii noastre, trâmbițele care cântă în urechile noastre cântecul lor, zicând: Vremea s-a apropiat, scoală! Tinerii se înșeală așteptând bătrânețile, dar noi fiind bătrâni ce așteptăm altceva din ceas în ceas, decât numai moartea? Vremea bătrâneților este vreme de umilință și de lacrimi pentru mulțimea păcatelor noastre. Vremea bătrâneților este vremea eliberării noastre din robia păcatului, din desfătările vieții și din toată deșertăciunea lumii. Într-adevăr, multe sunt temeiurile care ne fac să vedem că cei bătrâni trebuie să se teamă de moarte mult mai mult decât cei tineri. Dar întâmplările din viață ne arată că mai în fiecare zi, moartea seceră mulți tineri în floarea tinereților lor. Deopotrivă deci este neștiut ceasul morții și la bătrâni, și la cei în vârstă, și la tineri, și la copii, și chiar la prunci. De aceea omul, ori de ce vârstă ar fi, se înșeală atunci când s-ar hotărî să se pocăiască în anul viitor, sau în luna viitoare, sau în ziua următoare, pentru că nimeni nu știe ce i se va întâmpla mâine: trăi-va, sau va muri? Pentru aceasta înțeleptul Apostol Pavel, chemând pe oameni la pocăință, și spunând cuvintele lui Dumnezeu: „În vremea primită te-am ascultat și în ziua mântuirii ți-am ajutat ție“, le-a tâlcuit, zicând: „Iată, zice Domnul, acum este vremea bineprimită, iată acum este ziua mântuirii“ (II Corinteni 6, 2; Isaia 49, 8), adică vremea cea bine primită a pocăinței este vremea de față, de acum, și ziua mântuirii este ziua aceasta pe care o trăim. Să lepădăm deci fraților, lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu hainele luminii. Păcatul este întuneric, pentru că atât de mult întunecă pe om, încât nu dorește și nu lucrează nimic altceva decât cele ce-i aduc pieirea sufletului lui. Fapta cea bună este lumină, pentru că atât de mult luminează mintea omului, încât el nu dorește si nu lucrează decât cele care-i aduce mântuirea lui. Mâncările și băuturile cele multe, desfrânările trupului, vrajbele, clevetirile, uciderile, mândriile, nedreptățile, furturile, acestea și altele asemenea acestora sunt lucrurile întunericului, lucrurile păcatului. Înfrânarea, postul, rugăciunea, curățenia, dragostea, milostenia, smerenia, lacrimile, pocăința, mărturisirea, acestea și toate cele asemenea acestora sunt armele luminii, mijloacele mântuirii. Să lepădăm deci lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în podoabele luminii. „Iată acum este vremea bineprimită, iată acum este ziua mântuirii“. Nimeni să nu zică că are încă vreme să se pocăiască mai târziu, pentru că nu are nimeni altă vreme, decât numai pe aceasta care este acum de față. Privegheați dar și nu lăsați vremea aceasta de acum, „căci nu știți ziua, nici ceasul. în care Fiul Omului. Iisus Hristos, va veni“ (Matei 25, 13). Amin!