Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Despre iubirea de sine)


 


Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8,34)

Iubiți credincioși,

În Duminica de astăzi, după înălțarea Sfintei Cruci s-a citit Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, versetele 34-38. Aici Mântuitorul ne învață cum trebuie să ne ducem crucea vieții și ce să facem să mântuim sufletele noastre. Prima condiție obligatorie pentru mântuire, pentru a începe o viață de pocăință este "lepădarea de sine", adică lepădarea de egoism, numit și "iubirea de sine". Pentru a înțelege ce grea este această patimă, cât și felul cum putem scăpa de ea, pentru a ne mântui sufletul, vom vorbi astăzi despre această patimă, care stă ca o caracatiță cu multe capete în inima noastră.

Cea mai grea și mai subțire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Această cumplită patimă și prea greu de vindecat, este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră, și cu mult mai anevoie de biruit, decât alte patimi, deoarece ne stăpânește pe noi prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Acest lucru știindu-L, ziditorul nostru Dumnezeu, că prea mult suntem robiți de ea, ne sfătuiește pe toți care voim a-L urma, "să ne lepădăm de sine", zicând: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie, (Marcu 8, 34).

Toți marii teologi și dumnezeieștii Părinți ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină și izvorul tuturor patimilor și păcatelor și aproape nu este om să nu fie biruit de ea. Dar nu este bine ca cel căzut în groapă, să stea acolo tăcând și să nu strige la alții ce merg pe cale, spre a se feri de prăpastia în care a căzut el. Acestea socotindu-le, m-am gândit că din cele ce am înțeles, deși nu le-am câștigat prin lucrare, să arăt după putere, cât de puțin, răutatea iubirii de sine și a fiicelor ei blestemate. Oamenii cei mai noi numesc această patimă "egoism", alții "folosință de sine", alții "iubire de sine", iar marele filosof al Ortodoxiei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, numește iubirea de sine "iubire nesocotită față de trup" (Filocalia II, Capete pentru dragoste).

El, ca și alți Sfinți Părinți, arată că această patimă este: "maică și rădăcină a tuturor relelor". Iar Sfântul Isihie Sinaitul zice: "Nu este venin mai tare ca veninul aspidei și al vasiliscului și nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine" (Filocalia IV, Cap. 100, pag. 9). La fel și Sfântul Efrem Sirul o numește "născătoarea răutăților și rădăcina tuturor relelor și a patimilor". (Cuvânt pentru faptele bune și patimile cele sufletești, Tom. III, Mânăstirea Neamț, 1823, pag. 495).

Prima fiică născută din iubirea de sine sau egoism este mila de sine, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Această fiică ne învață a ne fi milă de noi, fără de măsură. Ea ne zice prin gând: "Vezi ce faci; ai grijă de tine și nu te osteni prea mult, cu post prea aspru, cu priveghere prea lungă, cu metanii prea multe. Nu te lăsa defăimat și ocărât de alții, ca să nu râdă de tine, ci răzbună-te pe ei și te apără, că nu se cuvine să rabzi toate ca să nu slăbești sau să te îmbolnăvești. Nu da milostenie multă ca să nu sărăcești și să nu ai nici tu mai pe urmă ce să mănânci sau cu ce să te îmbraci".

Și altele de acest fel ne îndeamnă această patimă, sfătuindu-ne în tot felul să ne fie milă de noi și de trupul nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "patima iubirii de sine insuflă monahului gândul să-și miluiască trupul său și să îndrăgească bucatele peste măsură, atrăgându-l puțin câte puțin, să cadă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă, ca grija de trup să o facă spre poftă" (Filocalia II, pag. 68).

A doua fiică a iubirii de sine este cruțarea de sine, spune Cuviosul Teofan Zăvorâtul. Și aceasta, ca și sora ei cea pomenită mai sus, ne învață mereu prin gând, zicând: "Omule, cruță-te pe tine, nu te chinui peste putere, nu răbda durere, sete, foame, osteneală, necazuri, defăimări, ocări, lipsă, sărăcie și altele de acest fel, că te îmbolnăvești; ci dormi mai mult, mănâncă mai bine, bea, plimbă-te, odinește-te, distrează-te; nu-ți cheltui banii și averea ta cu săracii, ci fă economie la toate, cruță-ți averea, păstrează-ți sănătatea și tinerețea, că doar mai ai de trăit. Vei face mai târziu, la bătrânețe, aceste osteneli și fapte bune, iar acum cruță-te pe tine, că mai ai de trăit!"

Cruțarea de sine fără dreaptă socoteală, când este vorba să lucrăm fapta bună, este atât de primejdioasă, rea și înșelătoare, încât din cauza acestei patimi Însuși Mântuitorul l-a numit pe marele Apostol Petru, "satană". Pentru ce îl numește așa? Pentru cruțarea de sine. Într-o zi a început Iisus să arate ucenicilor Săi, că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni, de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, iar a treia zi să învieze. Atunci Petru, luându-L la o parte, a început a I se împotrivi, zicând: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, să nu Ți se întâmple Ție aceasta! Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 22-23).

Iată, dar, cum pe cel mai râvnitor și mai fierbinte în credință decât toți ucenicii Săi, Mântuitorul îl numește "satană", numai pentru că îl îndemna la cruțarea de sine, spre a nu merge să sufere și să moară pentru mântuirea neamului omenesc.

Această blestemată patimă a cruțării de sine, strigă mereu în mintea noastră, ca și Petru altădată: "Cruță-te pe tine, omule; să nu-ți fie ție una ca aceasta, ca să suferi dureri, foame, sete, ocări, bătăi, defăimări sau moarte sau altă osteneală pentru lucrarea faptelor bune!" Cât de fericit este acel suflet, care, văzându-se sfătuit în taină de acest gând al cruțării de sine, îi va zice ca Mântuitorul oarecând lui Petru: "Du-te înapoia mea, satano, că aceste sfaturi tainice ale tale nu sunt de la Dumnezeu, ci de la diavolul, ca să mă cruț pe mine și să-mi pierd mântuirea". Așa împotrivindu-se bunul creștin, se va sili a merge neabătut și cu bună înțelegere pe calea lucrării faptelor bune, cu ochii mereu ridicați spre cer, spre Hristos, Care îl cheamă și îl întărește în nevoință.

Altă patimă care izvorăște din iubirea de sine este îndreptățirea de sine, care ne zice nouă cam așa: "Vezi, omule, tu ai dreptul să te cruți pe tine, să dormi mai mult, să mănânci mâncăruri mai bune, să bei și vin, să nu te mai ostenești atât de mult, că ești bătrân și bolnav și te-ai ostenit destul în tinerețe. Tu ai dreptul să fii băgat în seamă, să fii lăudat și cinstit că ai atâta școală și ești printre cei dintâi din sat, în societate și la biserică. Deci, apără-ți onoarea și nu lăsa să te defăimeze toți, să te ocărască și să-ți strice numele tău cel bun". Așadar, această patimă ne sfătuiește în toate să ne îndreptăm pe noi în cugetul nostru și oricât am fi de puțin învinuiți, să ne apărăm și să nu răbdăm nici o învinuire de la nimeni.

Un alt vlăstar rău al iubirii de sine este mulțumirea de sine, după același sfânt, Teofan Zăvorâtul. Această patimă a mulțumirii de sine, ca și maica ei cea blestemată, egoismul, este foarte sensibilă și cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea ca cea de mai sus, întrucât ne împiedică în mod direct de la răbdarea și stăruința în lucrarea faptelor bune. Mulțumirea de sine cu mare viclenie ne amăgește pe noi și face ca sufletul nostru să fie sătul de fapte bune și așa îndeamnă pe fariseul nostru cel dinăuntru să înceapă a striga prin gând la noi: Mulțumescu-ți Ție, Doamne (Luca 18, 11), că tot am și eu ceva fapte bune. Am făcut atâtea și atâtea osteneli, am făcut atâtea milostenii, merg regulat la biserică, postesc și mă împărtășesc în cele patru posturi, am casă frumoasă, am copii buni și am cinste în societate. Iar pe călugări îi îndeamnă să zică: "Mulțumesc Ție, Doamne, că am atâția ani de ascultare în mânăstire, că am făcut atâtea metanii și rugăciuni, apoi mi-am păzit fecioria, am răbdat atâtea necazuri, am păzit sărăcia de bună voie și am păzit făgăduința vieții călugărești!" Acestea toate le zice în mintea creștinilor și monahilor patima mulțumirii de sine. Așa, prin aceste cugete de mândrie și mulțumire de sine, satana închide în nelucrare de fapte bune, sufletul nostru și nu-l lasă să sporească în dorire și râvnă pentru Hristos, pentru desăvârșire.

Iată cum și această patimă ne face să nu mai flămânzim, nici să mai însetăm vreodată după dreptatea faptelor bune (Matei 5, 6). Și așa ne face să ne lenevim, să amorțim sufletește și să stăm pe loc din alergarea noastră spre Hristos, prin nelucrarea faptelor bune. Sfinții Părinți, însă, zic că cel ce se oprește din lucrarea faptelor bune, este la fel cu cel ce se întoarce înapoi (Filocalia II, p.155).

Iubiți credincioși,

Altă fiică cumplită a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta este și mai rea ca cele de mai sus, căci ea nu numai că ne împiedică din lucrarea faptelor bune și din calea sporirii duhovnicești, dar ne îndeamnă a ne lăuda singuri, ca prin mândrie să pierdem cele făcute până atunci. Această răutate ne face să uităm că nimic nu este al nostru pe pământ, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit? (I Corinteni 4, 7; Iacob 1, 17; II Petru 1, 3).

O altă ramură a iubirii de sine este trâmbițarea de sine. Despre aceasta, a zis unul din Sfinții Părinți că "nevoința care se trâmbițează pe sine este goală și nu prețuiește nimic". Această patimă ne îndeamnă nu numai a ne lăuda cu isprăvile noastre, dar, ce este mai rău, a le trâmbița și a le vesti, la mulți ca prin aceasta să adunăm laudă din gura oamenilor și să pierdem toată osteneala faptelor bune.

Alt vlăstar care izvorăște din iubirea de sine este și plăcerea de sine. Aceasta ne face pe noi să ne mulțumim cu starea în care ne aflăm și ne orbește foarte mult a nu cunoaște mulțimea fără de număr a păcatelor noastre sufletești și trupești. Aceasta este o amăgire de sine (Galateni 6, 3) și își are rădăcina ei în îndreptarea de sine.

Altă răutate care izvorăște din iubirea de sine, este nălucirea de sine. Prin această patimă diavolul ne aruncă în mândrie și ne învață a năluci, că suntem ceva între oameni, că știm mai mult decât alții, că merităm ranguri, cinste și daruri și mereu ni se pare că se vorbește de noi. Dacă nu punem înainte păcatele noastre și dacă nu ne socotim pe noi "praf și cenușă" (Iov 30, 19) și viermi stricăcioși pe pământ (Psalm 21, 6), această patimă va crește în noi, amăgindu-ne cu visuri, cu vedenii și năluciri diavolești, ca să ne piardă desăvârșit prin slavă deșartă și mândrie.

O altă odraslă a iubirii de sine este închipuirea de sine. Când stăpânește această patimă mintea noastră, începem a închipui lucruri mari despre noi și a zice: "Cum sunt eu, nu sunt alții, căci nu sunt mulți ca mine. Ce știu eu, nu știu mulți, ce pot eu, nu poate oricine" și altele. Această patimă, închipuirea de sine, ne ține pe noi înșelați pururea, spre a nu ne trezi și a ne plânge păcatele și răutățile noastre. Aceasta ne face pe noi cucernici la arătare (II Timotei 3, 5; Tit 1, 16) și nu ne lasă pe noi a ne cunoaște că suntem în toată vremea izvor de păcate și de nedreptate.

Altă fiică a iubirii de sine este prețuirea de sine, care ne șoptește, zicând: "Tu, omule, ai valoare mare pe care nu o au mulți. Ar fi trebuit să fii apreciat după valoare ta mai mult și să nu fii trecut cu vederea ca un om de rând!" Pe această patimă, ca și pe toate surorile ei, le strică cu totul cel care fuge de slavă și cinste omenească și cugetă la slava cea veșnică și nemuritoare a veacului viitor, stăruind cât mai mult în sfânta rugăciune făcută din inimă, cum ne învață Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X (Cuvântul 21).

Alt vlăstar al iubirii de sine este înălțarea de sine. Și aceasta ne îndeamnă a ne înălța cu mintea și cu inima noastră, pentru cine știe ce isprăvi făcute de noi ca bune și ne face să dorim laudă de la oameni și să urâm smerenia și ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 3). Aceasta altoiește în noi încântarea de sine prin care ne încântăm cu mintea și cugetul nostru că suntem cineva în societate și că alții ar sta mai jos decât noi. De aici ajungem la înfumurarea de sine care ne face să umblăm cu capul prin nori, să stăm la distanță de cei pe care îi socotim inferiori nouă. Aceasta ne face să disprețuim pe cei smeriți și să ne încredem în virtuțile și calitățile noastre, ca oarecând fariseul din Evanghelie (Luca 18, 10-12).

O altă răutate care izvorăște din iubirea de sine este îngâmfarea de sine. Ea ne îndeamnă a ne îngâmfa și a ne socoti vrednici de laudă, de admirație și de cinste de la oameni. Din ea se naște semeția de sine. Aceasta ne face semeți, trufași, obraznici și fără de sfială în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Acesteia îi urmează încrederea în sine. Pe aceasta dacă nu o vom smeri și nu o vom izgoni de la noi, ne așteaptă prăbușirea, după cuvântul: Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii (Pilde 16, 18).

Una din fiicele principale ale iubirii de sine este și nesimțirea de sine sau împietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sfântul Ioan Scărarul "moartea minții și omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului" (Filocalia IX, Cuvântul 18). Nesimțirea omoară în noi toate cele trei părți ale sufletului, adică mintea, inima și voința. Mintea se întunecă, nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte, la păcatele proprii. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate plânge pentru păcate, nu se mai mișcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos, nu mai vibrează la Sfânta Liturghie sau când primește Sfintele Taine. Toate le face din obicei, cu plictiseală, de ochii oamenilor. La fel slăbește și voința celui fără simțire duhovnicească. Nu-l mai îndeamnă la rugăciune și la pocăință. Dar și conștiința celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai teme de ceasul morții, este pasivă și indiferentă pentru toate.

Vai nouă de ne va birui și stăpâni o asemenea patimă! Vai nouă să pierdem râvna rugăciunii, căința inimii pentru păcate și mustrarea conștiinței! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi când greșim și cine ne va da lacrimi ochilor și suspine inimii noastre împietrite?

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica după înălțarea Sfintei Cruci. De aceea am vorbit astăzi despre iubirea de sine, căci pentru a urma lui Hristos, El cere mai întâi să ne lepădăm de sine, adică de "eul", de egoismul, de mândria noastră proprie, să ne lepădăm de toate ale noastre. Aceasta este prima treaptă de pocăință a creștinului.

A doua treaptă o spune iarăși Iisus Hristos: "să-și ia - fiecare - crucea și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Adică să ne ridicăm pe umeri crucea vieții proprii, care ne-a rânduit-o Dumnezeu, căsnicia sau călugăria, grija pentru copii, lipsa, boala, ocara, bătrânețea, tot ce ne dă El și, în liniște și răbdare, să mergem pe urmele lui Hristos. Adică să mergem regulat la biserică, să iubim pe toți oamenii, chiar dacă ei ne urăsc; să miluim pe cei din suferință, să ne rugăm, să răbdăm toate, să ne spovedim regulat și să facem voia Lui.

Apoi spune Mântuitorul: "Că cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa" (Marcu 8, 35). Cine dintre oameni refuză jertfa pentru Hristos? Cine caută să trăiască bine pe pământ și să-și cruțe sufletul și viața de necazuri, decât egoistul care este puțin credincios și iubitor de sine. De aceea cel ce vrea să dobândească lumea aceasta, o pierde pe cealaltă, căci își pierde sufletul în osânda veșnică. În schimb creștinul bun care se jertfește pentru Dumnezeu, pentru copii săi, pentru binele și folosul altora, acela își va mântui sufletul, dobândind viață veșnică. Că ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? (Marcu 8, 36), zice Domnul. Cum va putea cel rău, desfrânat și bețiv, fără pocăință să-și mântuiască sufletul? În schimb, cel ce se leapădă de sine, de patimile sale prin spovedanie și îndreptare, acela este sigur de mântuire.

A treia treaptă duhovnicească pe care trebuie să urce creștinul este datoria de a mărturisi în viață pe Hristos prin faptele sale, prin exemplul personal și prin cuvânt de sfătuire. Cine Îl mărturisește astfel pe Hristos, se va mântui. Iar cel ce se rușinează în viață de rugăciune, de Biserică, de Evanghelie, de milostenie la săraci, de mărturisirea credinței, se va osândi.

Iată pe scurt, frați creștini, explicarea Evangheliei de astăzi. Iată calea mântuirii noastre! Să lepădăm iubirea de sine și tot păcatul din inimile noastre, să ne jertfim cu toată dăruirea pe Crucea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, să renunțăm la noi pentru copii, pentru săraci, pentru folosul și mântuirea altora și atunci, unde va fi Hristos, unde vor fi ucenicii și prietenii lui Hristos, acolo vom fi și noi, în vecii vecilor. Amin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Luca 1, 39-49, 56

Rugăciune către Sfânta Muceniță Hristina

Biblia Sectară și Biblia Ortodoxă. Diferentele dintre minciunile sectantilor si dreapta credinta