CAZANIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI (Despre iubirea de sine)

 

Frați creștini,

Pe când Iisus spunea ucenicilor că se va da pe Sine spre patimi și spre moarte pentru mântuirea neamului omenesc, Petru, luându-L deoparte, a început să-L dojenească, să nu facă una ca aceasta. Dar Iisus, întorcându-se către ucenicii Săi, a mustrat pe Petru și i-a zis: mergi înapoia Mea, satano! Că tu nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. (Marcu 8, 31-33) Apoi, a chemat la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi și le-a zis: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8, 34)

Petru, învățând pe Iisus Hristos să-și păzească viața și să lase mântuirea oamenilor, L-a îndemnat să se iubească numai pe Sine, nu și pe ceilalți oameni. L-a îndemnat pe Iisus să cadă în păcatul iubirii de sine, tot așa cum L-a ispitit satana și L-a îndemnat să cadă în păcatul mândriei și al iubirii de avuții pământești. De aceea Hristos l-a certat și l-a numit pe Petru, satană, fiindcă în acel moment Petru nu cugeta la dragostea față de oameni, pe care o vrea Dumnezeu, ci la iubirea de sine, care place oamenilor. Cu acest prilej, Iisus arată cum trebuie să fie ucenicii Săi și toți cei ce vor credea în El, spunând: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Prin aceste cuvinte Domnul a cerut tuturor celor care cred în El să se lepede de poftele trupești și să nu-și lipească inima și toată viața lor de cele pământești. Nimic altceva nu ne împiedică de la pregătirea vieții noastre după voia lui Dumnezeu, decât numai iubirea de sine. De aceea numai cel care va birui patima iubirii de sine, acela își va ridica crucea sa și va urma lui Iisus Hristos. Pentru ca să ne încredințăm de aceasta, trebuie să știm însă de unde se naște și ce este iubirea de sine.

Frați creștini, Dumnezeu, Care a sădit dragostea în firea oamenilor, a arătat că hotarul cel dintâi al dragostei este: să iubești pe Dumnezeu mai mult decât toate lucrurile cele pământești și cerești, mai mult decât pe tine, mai mult decât viața ta. Iar hotarul cel de al doilea al dragostei este: să iubești pe aproapele tău, cât și pe tine însuți. Oamenii însă încalcă cu multă ușurință un hotar sau altul, sau pe amândouă laolaltă. Din această încălcare se naște iubirea de sine, care nu este altceva, decât dragostea peste măsură față de noi înșine, mai mult decât dragostea față de aproapele și chiar mai mult decât dragostea față de Dumnezeu.

Iubirea de sine a fost pricina primelor păcate omenești. Să ne ducem cu mintea noastră, la pământul cel fericit al Edenului, unde era raiul. Atâta vreme cât dragostea celor dintâi oameni „a stat în hotarul ei firesc oamenii iubeau cu adevărat pe Dumnezeu și erau fără păcat și fericiți. Când însă au călcat acest hotar al dragostei și au voit să se facă ei înșiși dumnezei, atunci au păcătuit, lăsând să intre iubirea de sine în inima lor. Atunci ei au săvârșit un păcat, pe care îl poartă în sine orice om care nu s-a botezat în Hristos. De atunci cugetul omului este plecat spre cele rele, din tinerețile lui. Iată cum iubirea de sine este pricina întâiului păcat. 

Să ne întoarcem acum gândul spre pământul în care au fost izgoniți cei dintâi oameni. Vom vedea pe Cain, întâiul ucigaș, încălcând hotarul dragostei față de aproapele și omorând din invidie pe fratele său Avel (Facere 4, 3-8). Căci iubirea de sine, intrând în inima lui, a născut invidia, iar invidia l-a împins la uciderea fratelui său. Iată cum iubirea de sine a fost și pricina întâiului omor.

Dumnezeiasca Scriptură ne spune că la început două neamuri de oameni erau în lume: unul se trăgea din Cain: aceștia erau iubitori de trup și de cele trupești; iar altul se trăgea din Set și erau iubitori de Dumnezeu. Pe cei din Cain, Sfânta Scriptură i-a numit fiii oamenilor, iar pe cei din Set, fiii lui Dumnezeu. Iubitorii de Dumnezeu, văzând fetele iubitorilor de trup că sunt frumoase, le-au iubit mai mult decât pe Dumnezeu; au luat fiecare din ei femei după pofta lor (Facere 6, 1-3). Această amestecare a stricat cu totul și dragostea către Dumnezeu, și cea către aproapele. De aceea, fiecare se iubea numai pe sine, trăind ca și când n-ar fi avut suflet, ci numai trup. Dumnezeu a osândit însă pe oameni și i-a înecat, afară de Noe care se păstrase curat și de feciorii lui.

Soborul iudeilor cunoscând că pe nedrept au osândit la moarte pe Domnul se temeau ca nu cumva, propovăduindu-se Evanghelia, să-și capete din partea oamenilor osânda meritată. De aceea, chemând pe apostoli, le-a zis: „Au nu v-am poruncit vouă cu tot dinadinsul să nu mai învățați în numele lui Iisus Hristos? Și iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și voiți să aduceți asupra noastră sângele Omului Aceluia“ (Fapte 5, 28). Iubirea de sine îi împingea să oprească mântuirea întregii lumi.

Frați creștini, să ne întoarcem acum ochii la noi înșine și să ne cercetăm adâncul inimii noastre. V-ați gândit vreodată care este pricina cea dintâi a păcatelor noastre? V-ați întrebat pentru ce noi alegem plăcerile trupului, călcând poruncile lui Dumnezeu? Pentru ce atât de greu recunoaștem greșelile noastre cele mari și atât de ușor judecăm cele mai mici greșeli ale altora, nelipsind mai niciodată din gura noastră clevetirea și osândirea? Pentru ce mai toți, ne socotim mai sus decât ceilalți, lăsându-ne stăpâniți de mândrie? Pentru că ne iubim pe noi înșine mai mult decât pe Dumnezeu și decât pe aproapele, pentru că suntem iubitori de sine. Dacă ai iubi pe Dumnezeu din tot sufletul și din tot cugetul tău; dacă ai iubi pe aproapele tău ca însuți pe tine, nimic dintr-acestea nu ai face, pentru că cine iubește nu defăimează; cine iubește nu viclenește. Iubirea de sine este cu adevărat pricina cea dintâi a oricărui păcat.

Toți sfinții au gonit departe de la dânșii patima iubirii de sine. Dintre ei vedem mai ales pe Moise și pe Apostolul Pavel. Moise a gonit din inima sa atât de departe iubirea de sine, încât, când au greșit iudeii, închinându-se vițelului de aur și nu lui Dumnezeu, el s-a rugat lui Dumnezeu ca să ierte păcatul poporului, grăind aceste cuvinte: „Poporul acesta a făcut un păcat foarte mare. Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, în care m-ai scris“ (Ieșirea 32, 31-32). Apostolul Pavel, ca și Moise, a iubit poporul lui Israel mai mult decât pe sine, după cum el însuși spune: „Căci aș dori, de s-ar putea, să fiu eu singur anatema, departe de Hristos, pentru frații mei, rudele mele după trup“ (Romani 9, 3-4). Adică ar prefera să ia asupra sa osânda cea mare, chiar despărțirea de slava lui Iisus Hristos, pentru ca neamul lui Israel să creadă și să se mântuiască. De aceea Moise a ajuns la atâta curăție, încât Dumnezeu grăia cu el față către față, ca și cum ar vorbi cineva cu prietenul Său. Iar Apostolul Pavel și-a înălțat sufletul său la atâta desăvârșire, încât s-a învrednicit, viu fiind, să se suie până la al treilea cer și să audă cuvinte nespuse, cu neputință omului a le grăi. 

S-ar putea să se întrebe unii creștini: cum poate omul să nu se iubească pe sine, când este știut „că nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește“ (Efeseni 5, 29)? Nici o lege nu poruncește să ne urâm pe noi înșine. Însăși legea lui Dumnezeu despre dragoste este întărită pe legea firească a dragostei, care este în orice om. Deci, dacă nu te iubești pe tine, cum poți iubi pe aproapele tău ca însuți pe tine? Să te iubești deci pe tine însuți, cât voiești, dar să nu nesocotești hotarele dragostei. Rămâneți deci în cele două hotare ale dragostei, cum spune Iisus Hristos, zicând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. A doua, la fel cu aceasta este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii“ (Mat

ei 22, 37-40). Amin!