SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV–XVI)96

 

Între sfinții români canonizați recent se numără și Cuviosul Ioan din Mânăstirea Prislop–Hunedoara. Această mânăstire, așezată într-o zonă liniștită de munte aproape de Hațeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mânăstire cu viață de obște, numită multă vreme Mânăstirea Silvașul, după satul cu același nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV–XVIII mulți călugări cu viață sfântă din Transilvania și de peste Carpați.

Unul dintre marii sihaștri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioșilor din Țara Hațegului și din întreaga noastră țară, este și Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiția locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaș”. Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiția orală legată de Mânăstirea Prislop, cât și într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mânăstiri a Silvașului, din eparhia Hațegului din Prislop”, scrisă în secolele XVII–XVIII.

După aceste izvoare orale și scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvașul de Sus, fiu de părinți foarte credincioși. Renunțând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obștea Mânăstirii Prislop (Silvașul) pe la sfârșitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulți ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri și ascultare și sporind mult în sfințenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârșita liniște, pe valea pârâului Silvuț. Aici, la un kilometru mai sus de mânăstire, în malul stâncos și adânc al pârâului, marele sihastru și-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează și astăzi și este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Credincioșii aveau mare evlavie către el și multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viață și veneau adesea la peșteră să-i spună necazurile și să-i ceară sfatul.

În această peșteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulți ani, luptându-se cu bărbăție cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup și năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine și cu duhul slavei deșarte îl amenințau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălțate la cer și nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câți ani s-a nevoit aici în „casa sfântului”, pe câți a vindecat cu rugăciunile sale și care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le știe!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reușit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan își săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împușcat cu îngăduința lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel și-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir și rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaște din peșteră și le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câțiva călugări din Țara Românească au cerut moaștele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpați, la mânăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistrița Olteană, la Curtea de Argeș sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioșii și mânăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinților și se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, și se prăznuiește la 13 septembrie.