Viața și petrecerea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea nouă, cea din Epivate, scrisă de Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor1

 

1. Nimic nu este atât de folositor și mântuitor pentru suflet și mai necesar decât orice alt lucru lăudat, cât a istorisi faptele iubitoare de Dumnezeu ale sfinților bărbați, viețile și isprăvile lor care stârnesc și întărâtă pe lucrătorii virtuții și pe cei dispuși cu osârdie spre făptuire la încă și mai mare sârguință, la și mai mare râvnă; iar pe cei trândavi și nepăsători îi scoală, ca dintr-un somn și ca dintr-o beție, la trezvia sufletului și îi îndeamnă să lepede moleșeala ușurătății și să se înalțe către piscul virtuților. Dar când sunt istorisite cu amănunțime cele mai bune dintre isprăvile din viața unei femei sfinte, sau [se descrie] schimbarea slăbiciunii femeiești în bărbăție sau lupta ei și biruința împotriva demonilor, cu cât mai mult aceste isprăvi nu îi trezesc și îi îndreaptă pe toți spre mai mare râvnă? Așa este și viața și petrecerea fecioarei Parascheva, acum lăudată, și așa este dumnezeiasca dragoste și laudă a noastră față de ea, care, fiind tălmăcită cu osteneală din graiul bulgăresc pe limba grecească și dăruită vouă, iubitorilor de Dumnezeu, ca un dar de mult preț, cred că va desfăta sufletul iubitor de Dumnezeu al oricui o citește.

2. Așadar, această maică mireasă a lui Dumnezeu a avut ca patrie Epivatele, un ținut la o depărtare cale de o zi de Constantinopol. A avut părinți iubitori de Dumnezeu și evlavioși, umblând în toate căile Domnului și împodobindu-și viața cu tot felul de virtuți și milostenii. Și după ce au hrănit pe această fiică a lor și frumoasă fecioară cu învățătura și legea Domnului și după ce au crescut-o, au plecat la Domnul, schimbând cele stricăcioase cu cele nestricăcioase și moștenind sălașurile veșnice, lăsând toate lucrurile și averea lor cuvioasei și unicului lor fiu, cu numele de Eftimie. Aceștia, după plecarea părinților lor la Domnul, voia cea bună voind, au ales mai curând să fie lepădați în casa lui Dumnezeu decât să locuiască în locașurile păcătoșilor și să lase grijile cele lumești al căror sfârșit este pierzania. Toate ale lor le-au împărțit săracilor și betegilor, lor nelăsându-și nimic. Ci toată grija lor și trupurile, și sufletele lor punându-le înaintea lui Dumnezeu, I-au urmat Lui, îmbrățișând viața singuratică, și unul a ajuns la o mănăstire de călugări, iar ea la o mănăstire de maici. Și tunzându-și părul, au lepădat lumea și au răstignit lumii trupul cu patimile și poftele lui, arătând ascultare neșovăitoare starețului, făcându-se pe ei înșiși praf și cenușă tuturor.

3. Și Eftimie, strălucit fiind cu virtuțile și luminându-și mintea prin cugetarea Scripturilor, înălțându-se la dumnezeiasca dragoste, s-a făcut vestit tuturor și multora povățuitor spre mântuire. Căci venea la el la mănăstire mulțime multă nu numai dintre cei de aproape, ci și dintre cei de departe. Auzind preadulcile lui cuvinte, care-i împodobeau virtuțile, toți rodeau mântuire. Pentru aceasta, când Episcopul de atunci al Madytelor a adormit întru Domnul, sfeșnicul avea nevoie de lumină și se cuvenea ca lumina să urce în sfeșnic, „că nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” ( Mt. 5, 14) potrivit cuvântului celui sfânt. Ci mulțimea din eparhie și întregul sobor de preoți l-au hirotonit episcop [pe Eftimie], împotriva voii lui. Iar el luând vrednicia arhieriei, se nevoia să sporească talantul și se sârguia cu râvnă să-l înmulțească, și adăugând osteneală la osteneală, virtuți la virtuți, împlinea mai mult decât era dator. Adăugând lacrimi la lacrimi și milostenii la milostenii, și turma bine păstorind-o în dreaptă credință, a plecat la Domnul și a lucrat multe minuni după moarte.

4. Iar această mireasă a lui Dumnezeu, după ce a dobândit multe și felurite virtuți în mănăstire, a ieșit din mănăstire și s-a sălășluit în pustie, vorbind numai cu Dumnezeu și rugându-se cu stăruință: „Pe Tine, Mirele meu te doresc și pe Tine, căutându-Te, mă nevoiesc” și „pentru Tine am îmbrățișat pustiul acesta, locuind împreună cu fiarele cele veninoase, ca să calc în picioare capul diavolului celui ucigaș de oameni și țepușele veninoase ale scorpiilor cele aducătoare de moarte care picură otravă. Întru Tine dar, Împărate ceresc, îmi pun toată nădejdea mea, Cela ce poți să legi pe cel tare și uneltirile lui să le smulgi și până în sfârșit să le pierzi și să le nimicești, ca să nu se laude și să nu se oștească el împotriva noastră, a robilor tăi. Și la picioarele Tale mă arunc, rugându-mă și cerându-i să mă păzești pe mine neatinsă de batjocurile acestor dușmani”. Acestea și multe altele erau cuvintele ei către Stăpânul, iar faptele cele făcute de dânsa, adică ostenelile ei cele bineplăcute lui Dumnezeu și de suflet mântuitoare, posturile și privegherile, laudele de toată noaptea, cântările și lacrimile, cine dintre muritori le-ar putea spune? Căci le știu pe acestea numai lucrătorii virtuților, cei care au lepădat toate ale lumii și care au luat crucea ca pe un jug și au urmat lui Hristos, nevoindu-se într-o viață neînjugată. Căci nu avea în pustie nici un alt ajutor afară numai pe Stăpânul Hristos, cu El grăind, de El desfătându-se, pe El avându-L suflare, și jug, și povățuitor, și mântuitor, și binefăcător, și izbăvitor, și Mire, Lui aducându-I înainte candela fecioriei plină de strălucirile virtuților, așteptând ca odată să plece la nunta cea de la miezul nopții și nădăjduind să intre înlăuntrul cămării de nuntă celei împodobite.

5. Râvnind vieții lui Ilie, călătorul la cer, și lui Ioan, celui odrăslit în sterpiciune, s-a sălășluit în pustie. Fără hrană, fără apă, fără somn, răbda toate zilele săptămânii. O singură dată se împărtășea de hrană, sâmbăta și duminica, de puțină pâine și apă. Pat îi erau pietrele, iar îmbrăcămintea trupului, o mantie ruptă și zdrențuită. Ochii ei erau izvor de lacrimi, iar gura cu buzele, vas de miruri, revărsând laudă neîncetată, umplând văzduhul de bună mireasmă duhovnicească. Rugăciunea ei era stăruitoare și încordată, și starea ei, de continuă priveghere. Și toate celelalte fapte ale virtuților îi erau hrană și băutură, răbdare și odihnă. Luminare, îi era ceasul morții, a doua venire a Dreptului Hristos, tribunalul cel nemitarnic, judecata fără milă, dreapta sentință împotriva păcătoșilor, și toate celelalte câte se vor vedea plinindu-se la vremea aceea. Acestea cugetându-le, se întrista adânc până la moarte, dar iarăși se bucura de așteptarea celor nădăjduite și nevăzute „căci nădejdea care se vede nu mai e nădejde”, zicea împreună cu propovăduitorul ², „căci pentru ce ar mai nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare” ( Rom. 8, 24-25). Aștepta, deci, și ea nădejdea celor nădăjduite, precum se spune, bucurarea de bunătăți, odihna drepților, și toate bunătățile cele făgăduite sfinților, cele pe care ochii nu le-au văzut și urechile nu le-au auzit și la inima omului nu s-au suit ( I Cor. 2, 9). De aceste bunătăți veșnice se desfăta și nu de pâinile din făină albă și de mâncărurile gustoase și stricăcioase. „Căci nu numai cu pâine, zice, va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu” ( Mt. 4, 4; Lc. 4, 4).

6. Pentru aceea, lepădând slăbiciunea cea femeiască și încingând tăria de la Dumnezeu cel din înălțime, a stătut în linie de bătaie împotriva pierzătorului. Și acesta o înspăimânta cu slăbiciuni și cu închipuiri neputincioase, căci uneori o înfricoșa cu arătări de șerpi veninoși și scorpii, alteori cu lei și cu urși și pisici sălbatice și cu alte fiare, dintre cele mai fioroase, altădată cu cele mai scârbavnice dintre fiare, cu broaște și țestoase. Iar ea pe toate acestea cu semnul crucii le făcea nevăzute și le risipea ca pe o pânză de păianjen și își râdea de el, de meșteșugirile și de închipuirile lui, iar la sfârșit, ca un David înțelegător, dobora la pământ pe Goliat, cu puterea Celui răstignit, și cufunda în adâncul pierzaniei pe Faraon cel înțelegător cu toată oștirea lui. A cărui cursă o zdrobea prin curgerile lacrimilor sale, cu osteneli și rugăciuni și astfel se izbăvea din cursa vânătorilor, ca o pasăre singuratică pe acoperiș. Încă și de vederi slăvite de îngeri și vorbiri cu ei învrednicindu-se, a disprețuit toate lucrurile stricăcioase și vremelnice și a devenit sălaș împărătesc, încât „a poftit Împăratul veacurilor frumusețea ei” ( Ps. 44, 12), precum este scris. Într-una din nopți se îndeletnicea după obicei cu rugăciunea și, tinzându-și mâinile către cer, a văzut minunată vedenie. Un tânăr luminos și slăvit, cu înfățișare strălucită și cu limpede glas arătându-se ei, i-a spus cu blândețe: „O, preabună fecioară, Cel ce pentru mântuirea oamenilor S-a răstignit, murind și înviind, Dumnezeul îngerilor și Domnul oamenilor, Iisus Hristos, îți poruncește ție, celeia ce te-ai răstignit lumii, murind și înviind prin lucrările virtuților, să ieși din pustiul acesta și să te întorci în patria ta și acolo să te săvârșești și să pleci la El, ca să fii împreună cu El”. Acestea spunându-i-le îngerul, s-a făcut nevăzut, iar ea, uimită fiind de neașteptata arătare, pe de o parte, se minuna de frumusețea vederii, iar pe de altă parte, se tulbura pentru plecarea din dulcea pustie. Căci nimic nu strălucește atât sufletul, nimic nu curăță atât mintea și nimic nu te face să vezi cele cerești, cât viața pustnicească și liniștită. Dar iarăși se bucura de despărțirea de trup și de odihna și izbăvirea din trudele și ostenelile și sudorile cele după viața singuratică și de a fi cu Hristos, desăvârșita frumusețe, cea cu adevărat vrednică de toată dorirea.

7. Pentru aceea, încrezându-se cuvintelor îngerului pe care îl văzuse, a plecat către cetatea care împărățea peste celelalte, întru care a petrecut la fel ca în pustie prin tăria rugăciunii și prin nevoințele cele după Dumnezeu. Și nu au putut tumulturile, și tulburările, și zgomotele cetății să zdruncine tăria cugetului ei. Și a venit mai întâi la vestita și slăvita Biserică a Sfintei Înțelepciuni a lui Dumnezeu (Sfânta Sofia), apoi vizitând toate mănăstirile și așezările de fecioare și locașurile sfinte, cu postiri și privegheri și rugăciuni, Îl slujea pe Hristos, Împăratul ceresc. Și cinstindu-i pe toți sfinții, aduna, ca o albină însuflețită, virtuțile tuturor monahilor care trăiesc după Dumnezeu și le strângea pe toate cu înțelepciune în comoara sufletului ei. A ajuns astfel și la Biserica din Vlaherne, acolo unde era slăvita icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, de cum a văzut-o cu ochii, îndată s-a aruncat înaintea ei, grăindu-i cu lacrimi: „Întru tine îmi pun toată nădejdea mea, Stăpâna și Doamna întregii lumi, ceea ce ești mai cuprinzătoare decât cerurile, mai cinstită și mai slăvită decât ființele cele de foc, nu mă lepăda pe mine, roaba ta, care din tinerețile mele am urmat și am slujit Fiului tău și Dumnezeu. Nu am altă nădejde, nu am alt acoperământ. Tu ești nădejdea și acoperământul meu, tu ești povățuitoarea și ocrotitoarea mea, păzitoarea vieții mele și turn neclintit. Cât timp am locuit în pustie, pe tine, Doamnă, te-am avut însoțitoare, iar acum sunt în lume. Ce alt ajutor voi avea, afară de tine, Preanevinovată Stăpână? Fii mie, smeritei, împreună călătoare și cârmuitoare, călăuză și scăpare și întărire”.

8. Aceste rugăciuni aducându-le din suflet Născătoarei de Dumnezeu și punându-și toată nădejdea în ea, s-a întors în patria ei și a locuit acolo ca o străină și întru totul necunoscută. Căci se tăinuia pe sine, ca să nu fie cunoscută de cineva. Trecând mult timp și locuind în Epivate, a împlinit toate nevoințele cele după Dumnezeu și faptele bune, post peste post, înfrânare peste înfrânare și virtute peste virtute neobosit adunând. Nu a fost trecută cu vederea, ca să nu cunoască mai dinainte și plecarea ei la Domnul. Căci i s-a arătat ei iar tânărul acela luminos și strălucit care i se arătase și mai înainte, vestindu-i urcarea ei la ceruri și încredințând-o că va fi împreună călător cu dânsa. Și arătându-i acestea, încurajând și dând îndrăznire sfântului ei suflet, iarăși s-a făcut nevăzut. Iar ea, ațintindu-și ochii sufletului și ai trupului către ceruri, Îl cheamă pe Hristos, Stăpânul ei: „Iubitorule de oameni, Stăpâne, zicea, nu trece cu vederea pe roaba Ta, care pentru numele Tău cel sfânt a lăsat toate și a urmat ie, ci trimite înger de pace, ca să ia în tihnă sufletul meu și să nu fie stăpânit la ieșirea lui de duhurile cele viclene și necurate, și învrednicește-l să stea cu îndrăznire înaintea înfricoșătorului Tău scaun de judecată, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.

9. Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu, iar fericitul ei cort, unii iubitori de Dumnezeu, predându-l mormântului, l-au pus împreună cu străinii. Căci nu s-au vestit nimănui cele despre ea până la sfârșit. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească așa cum se cuvenea, nu a îngăduit să fie acoperite de uitare cele ale ei, ci a rânduit să fie aflate moaștele ei întregi, și numele, și cine era, și din ce țară era, și cum a luptat lupta cea bună după Dumnezeu, ca să fie învrednicită de toată cinstea cuvenită. Așadar, un oarecare cuvios stâlpnic, care își săvârșea pe un stâlp lupta cea după Dumnezeu, își ducea liniștit viața numai lui Dumnezeu slujindu-I, și numai cu El grăind, și de El desfătându-se, cu El petrecând rugându-se ziua și noaptea. Dar un corăbier, molipsindu-se pe drumul călătoriei lui de boala ciumei, a murit și, fiind aruncat în mare de tovarășii lui, zăcea neîngropat, fără grija cuvenită îngropării, nu departe de stâlpul pe care locuia mai sus pomenitul stâlpnic. Dar când acesta s-a umflat și s-a umplut de duhoare, nu numai pe cei din împrejurimi, ci pe însuși stâlpnicul acela l-a silit să se coboare de pe stâlp. Așa de mare era puterea împuțiciunii. A ridicat atunci glasul stâlpnicul de pe stâlp către oamenii care se întâmplau pe acolo, și purtând grijă ce să facă în privința trupului aceluia prea împuțit, a zis: „Groapă prea adâncă săpați și aruncați-l acolo pe acesta și apoi acoperiți-l și astfel vă veți izbăvi și pe voi de duhoare și pe mine mă veți cruța a mă coborî de pe stâlp”. Crezând, așadar, acestuia și săpând groapă la mare adâncime, au dat de preasfintele moaște ale Cuvioasei, izvorând atâta bună mireasmă, încât a covârșit nesfârșită duhoarea aceea care ieșea de la corăbierul acela mort, iar mirosul mirului s-a răspândit în văzduh, încât s-au uimit toți de acea bună mireasmă care pe neașteptate s-a vărsat cu îmbelșugare și i-a făcut pe toți să strige „Doamne, miluiește”! Toți s-au bucurat de aflarea moaștelor, dar cei mai mulți s-au mâhnit că nu știau cine este.

10. Dar și acum Dumnezeu a lucrat descoperirea moaștelor întru acest chip. Un anume Gheorghe, unul dintre bărbații care au săpat groapa, fiind om evlavios și iubitor de Hristos, sporit în petrecerea cea după Dumnezeu, pe când își săvârșea doxologia de seară și mulțumirea și pe când se ruga după obicei pentru toată casa lui, a fost prins puțin de somn. La miezul nopții a văzut în vis o Împărăteasă slăvită și preastrălucită, șezând pe un tron slăvit și preastrălucit și în jurul ei stând roată bărbați purtători de lumină. Pe care văzându-i Gheorghe, fiind cuprins de multă frică, a căzut cu fața la picioarele lor și se ruga pentru viața lui, căci nu era în stare să rabde arătarea aceea nemaivăzută. Unul dintre acei purtători de lumină, întinzând dreapta lui, l-a ridicat zicându-i: „Gheorghe, nu te teme, ci scoală și mâine dimineață la sinaxă vestește tuturor să pună în raclă moaștele Cuvioasei Parascheva, pe care le-au găsit acum, căci ea s-a născut și a crescut în acest ținut al Epivatelor, și a arătat toate nevoințele cele după Dumnezeu, și a fost învrednicită de starea pe care o vezi acum și de împărăție, și este din aceeași cetate cu voi și de același neam, și înalță stăruitor către Dumnezeu rugăciuni pentru fiecare dintre voi”. Și acestea le-a spus acela, iar Împărăteasa aceea a spus că Gheorghe este apropiat ei și a zis către el: „Eu sunt din acest pământ în care voi locuiți acum, odraslă a lui, fiind numită Parascheva de la dumnezeiescul botez. Sârguiți dar acum să cinstiți cortul meu, iar eu voi cere de la Dumnezeu să vă izbăvească pe voi din pătimiri și din primejdii”. Aceleași lucruri văzându-le și o femeie iubitoare de Dumnezeu se minuna întru sine. Iar Gheorghe, trezindu-se din somn, se minuna și el întru sine și se tot gândea la înfricoșata vedenie. Și pe când cugeta el acestea, mai sus pomenita Eftimia, fiind prietenă cu Gheorghe și locuind în apropiere, a venit la el și i-a povestit vedenia. Auzind el acestea zise: „Pe sfânta pronie de sus, și eu am văzut acestea toate în vis în noaptea aceasta și numai la ele mă gândesc”. Așadar, ieșind, au vestit poporului cele văzute de ei amândoi în vis. Și adunându-se sobor de preoți și întregul popor de obște, cu lumânări și tămâieri, au petrecut multnevoitorul cort al Cuvioasei și l-au mutat ca pe o comoară de mult preț în Biserica Sfinților Apostoli, în care l-au așezat la loc de cinste. Și era a vedea racla cu trupul întreg, izvorând multe tămăduiri. Și acestea s-au întâmplat în Epivate, în patria cuvioasei.

11. Dar cum a fost strămutată în Bulgaria, trebuie să povestim pe scurt, iar apoi trebuie să trecem la arătarea celor făptuite mai pe urmă. Sceptrele Împărăției Romeilor ³ trecuseră în stăpânirea francilor, întocmai cum boala ciumei mănâncă toate cele bune și apoi dispare. Căci despuind Biserica Sfintei Sofia de moaștele sfinților și de tâmplele ei și de vasele și odoarele cele de mult preț pe care le avea, prădând toate locașurile sfinte și mănăstirile și golind și vistieriile împărătești, le-au trimis mai înainte pe toate în Italia. Și numai cetatea lui Constantin o stăpâneau goală și pedepseau pe popor și îl sileau spre slujirea papei. Pentru aceea numai lacrimi și întristări și supărări erau la tot poporul lui Dumnezeu. În vremea aceea, domnea în Bulgaria Ioan Asan ⁴, fiul împăratului Asan celui bătrân, care, prin puterea Celui ce poate toate, supunând toată Macedonia și Tracia, Dalmația, Moesia, și Albania, a cucerit și Serrionul și Tesalia toată împreună cu Tesalonicul și cu Muntele cel cu sfânt nume al Athonului până la Dratza. Și în aceste cetăți a hirotonit mitropoliți și episcopi, care fuseseră toți izgoniți din pricina cugetului latinesc [care domnea în Constantinopol], căci cetatea lui Constantin fusese cucerită, iar arhiereii care rămăseseră în ea și cei ce îi ascultau s-au plecat dogmelor acelora. Căci este obicei la papistași să nu se liniștească, ci mereu ei să înceapă și să stârnească lupte cu bisericile și să rătăcească poporul cel numit cu numele lui Hristos și să afle toate câte sunt vrednice de partea cea de-a stânga. Le vei găsi pe toate acestea expuse pe larg în hrisovul lui care este în Lavră și în Protaton. Împotriva acestora, Asan a cucerit și cetatea lui Adrian, luând toată cetatea și toată țara, până și cetatea lui Constantin, pe care o stăpâneau atunci francii, la sfârșit au făgăduit să o predea, socotind că nu merită osteneala să lupte pentru ea. Pe când se întâmplau acestea, faima raclei Sfintei răsuna pretutindeni și făcea multe minuni celor de departe și celor de aproape.

12. A auzit despre ea și mai sus pomenitul împărat al bulgarilor, Ioan Asan, care, cu poftă poftind și trimițând soli la cei din cetatea lui Constantin, a cerut sfânta raclă cu moaștele, [încredințându-i] că îi va scuti de plata birurilor pe care făgăduiseră să le plătească și că nu va face război împotriva lor, nici nu se va lupta cu ei și astfel vor avea pace. Dar francii i-au răspuns împotrivă și, nevoind să dea moaștele, l-au stârnit pe el la război. Căci acela zicea întru sine: „Ce-mi este mie bogăția, ce-mi este mie slava și mulțimea mărgăritarelor și a pietrelor scumpe? Acestea nu sunt atât de vrednice de împărăția mea, pe cât este cortul preasfânt al Cuvioasei”. Acestea le cugeta împă- ratul din multa evlavie și credință ce avea. Pentru aceea, trimițând, cu multă mânie, pentru a doua oară ⁵ soli, i-a amenințat iarăși încă și mai mult: „Dacă nu împliniți degrabă și cu osârdie voia mea, pe sfânta pronie de sus și pe sceptrul nebiruit al împărăției mele, mă voi scula la război împotriva voastră cu norod fără număr și încercat în toată lupta, iar cetatea voastră o voi pustii și trupurile voastre le voi da mâncare câinilor”. Cei din cetate, auzind acestea și neputând să-l înfrunte și să se ia cu el la luptă, s-au supus cuvintelor lui și au făgăduit să-i dea racla.

13. Așadar, solii, venind la rege, i-au vestit această făgăduință, pe care împăratul, primindu-i cu bucurie și cu multă cinste, i-a răsplătit cu daruri și cu binefaceri. Iar în ziua următoare ⁶, chemând pe Mitropolitul Marcu al Preslavei, împreună cu alții din cler, l-a trimis pentru mutarea moaștelor și îndată cetatea lui Constantin l-a primit pe Marcu și pe cei dimpreună cu dânsul, pe care francii i-au primit cum se cuvenea și, încredințându-le moaștele și multe daruri, i-au trimis înapoi cu pace, cerându-le iertăciune pentru neascultare. Au ajuns deci cu pace până la granițele Bulgariei, iar împăratul, aflând de sosirea lor pe care o dorea mai presus decât aurul și topazul, adunând întreaga armată și toată curtea, a ieșit în întâmpinarea lor, împreună cu Împărăteasa Elena, mama lui, și cu Împărăteasa Ana, soția lui. Împreună cu aceștia, și Patriarhul Târnovului cu preasfântul cler a ieșit întru întâmpinare cu toată rânduiala cuvenită. Împăratul, căzând la pământ înaintea moaștelor, le-a sărutat cu evlavie și cu credință, bucurându-se și mul- țumind Împăratului cerului și Dumnezeu, Care l-a învrednicit pe el și să vadă, și să se închine la preasfintele moaște așa cum dorise. Asemenea și împărătesele și toată curtea și Patriarhul au sărutat toți cu evlavie moaștele și le-au însoțit cu rugăciuni, lumânări aprinse și tămâieri până la biserica împărătească, cea de la palat, și le-au așezat la loc de cinste spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

14. Acestea Patriarhul Eftimie al Târnovului le-a scris după aceea în limba bulgară, încheind aici cuvântul pe care noi l-am tradus cu grijă în limba greacă ⁷. Iar parte din cele ce au urmat mai departe le-am scris din amintiri ⁸. Și a fost așa. După ce sfintele moaște au fost așezate la loc de cinste, cum s-a spus, trecând puțină vreme, cele ale creștinilor au slăbit și au decăzut, după judecățile pe care numai Dumnezeu le știe, iar Ismael s-a întărit și a covârșit pe creștini. Și prădând și supunând cu putere tot ținutul Răsăritului, a luptat și împotriva bulgarilor și i-a biruit, iar ținuturile lor și cetățile le-a distrus și pe însuși împăratul de atunci al bulgarilor l-a făcut fugar de la Târnovo ⁹ în Serbia și Poznan, unde a și strămutat de mai înainte preasfintele moaște spre păzire în orașul Belgrad ¹⁰, acolo unde și-a mutat și curtea¹¹ din Târnovo, din pricina neîncetatelor atacuri ale ismailitenilor. Dar nici acolo nu a scăpat din mâinile dușmanilor lui, nevoind Dumnezeu să ajute, căci din pricina păcatelor noastre și Bosnia și întreaga Serbie au fost cucerite cu toate hotarele lor și cu toate cetățile, afară numai de Belgrad, și cei ce se numesc la ei cneji și cei mai înalți demnitari și ighemonii, împreună cu generalii și cu căpeteniile armatei, toți au pierit până la unul de sabia ismailiteană. Iar după ce și cetatea lui Constantin a fost cucerită, după succesiunea a cinci împărați, a domnit sultanul Suleiman ¹², bărbat foarte viteaz și cu suflet mare, care prin minte și stare morală i-a întrecut pe toți cei de dinaintea lui și de după el. Pe lângă acestea, și față de noi, creștinii – mă refer la cei supuși lui ¹³ -, era dispus cu bunăvoință. Acesta, mișcându-se și oștindu-se împotriva ungurilor, a distrus Belgradul ¹⁴ și alte cetăți și ținuturi. Și auzind despre moaște, s-a întrebat ce ar putea fi, căci și acolo cortul acela sfânt a făcut minuni și semne dumnezeiești, încât l-au convins și pe împăratul să nu ascundă cele cu privire la moaște, ci să întrebe. Dar auzind de la unii că este loc de închinare pentru creștini, prin puterea lui Dumnezeu, prin lucrarea și mijlocirea cuvioasei le-a trimis de la Belgrad la Constantinopol ¹⁵ și le-a așezat în nefericita patriarhie, în Biserica Mariei Pammakaristos, care acum este moschee, din pricina neorânduielii unora dintre arhiereii și clericii necuvioși.

15. Dar trebuind să istorisim puțin despre aceasta, nu bucurie, ci întristare voi arunca în sufletele voastre, fiind silit a povesti smintelile și cumplitele neorânduieli din biserică, fiindcă, odată cu împărăția, am pierdut și rânduiala bisericească și starea bunelor năravuri ¹⁶. Pe când era patriarh Ieremia, bărbat înțelept și cinstit, cele ale Bisericii erau în multă bună rânduială. Dar s-a întâmplat atunci că Sultanul Murad, din pricina clevetelilor mincinoase ale unor arhierei, s-a mâniat împotriva lui și l-a trimis pe el legat, în surghiun în insula Rodos ¹⁷. Iar după el a fost patriarh Pahomie¹⁸, cel numit și Batestas, care era cu totul nepărtaș și străin și de învățătură, și de petrecerea cea singuratică ¹⁹, și de toate cele câte sunt bune în om și în legătură cu omul și cu totul lipsit de orice vedere șduhovniceascăț, de cuvânt și de însuși glasul. Dar în uneltiri și răzvrătiri ale poporului era preaîncercat. Timp de doi ani a stăpânit ca un tiran tronul patriarhal. În acest răstimp, a adus numai neorânduială și haos și tulburări și cea mai grea datorie Bisericii lui Dumnezeu, întru care a dus până la culme căderea lui Simon Magul, încât au ajuns arhiereii să neguțătorească prin vânzări și cumpărări harul Duhului și să se mute din eparhie în eparhie, adeseori întâmplându-se să fie și câte doi sau trei arhierei într-o singură eparhie, mâncându-se între ei și ocărându-se. De atunci și până astăzi nenorocita noastră Biserică se luptă cu aceste fărădelegi, plină fiind de erezia lui Simon Magul.

16. Dar s-au adunat atunci arhiereii care se aflau acolo, în frunte cu Teolipt ²⁰ al Filipopolei, împreună cu Nichifor Dascălul, ca să îl scoată din scaun pe mai sus pomenitul Pahomie, ca pe unul care ședea pe tronul patriarhal în chip fărădelege și împotriva canoanelor și fără hotărârea Sfântului Sinod și să îl cheme din exil pe Ieremia, dar nu au putut, din pricina faptului că capugaia ²¹ împăratului²² purta de grijă să fie alături de el ajutor și sprijin. Pentru aceea multe cheltuieli s-au făcut: trudindu-se toți, dând în stânga și în dreapta, cheltuind, și așa, de cum l-au dat pe acesta jos din scaun, l-au și trimis prizonier în Vlahia. Dar după ce l-au scos pe Pahomie, a urcat pe tron Teolipt, disprețuind toate legămintele și jurămintele. Căci se învoiseră cu toții, jurându-se unul altuia, ca nici unul dintre ei să nu mai ceară pentru sine scaunul patriarhal, ci, dacă ar fi cu putință, să cheme din surghiun pe Ieremia, adevăratul lor păstor și arhiereu. Dar acest Teolipt al Filipopolei era foarte viclean și foarte cu două fețe, veghetor spre toată uneltirea, înșelând cu cuvinte amăgitoare inimile multora și lingușindu-i. Căci eu cred că despre el a fost spus cuvântul acela profetic: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeți” ( Ps. 54, 23). Acesta, amăgind pe arhierei și pe Nichifor Dascălul, a cerut pentru sine tronul patriarhal și s-a suit în scaun. Pentru aceea iarăși sminteli și lupte și cheltuieli fără de număr în jurul Bisericii. Văzându-se așadar arhiereii înșelați de Teolipt, s-au sfătuit să-l scoată și pe el din scaun, dar nu au putut. Căci beglerbeg-ul, comandantul gărzii imperiale, prin multa dare de bani ce i se da, îi era lui ajutor și sprijin. Împreună cu acesta mai erau încă și mulți alți demnitari turci, prin care Teolipt întărindu-se, l-a trimis în surghiun pe Nichifor Dascălul, în Cipru, iar pe arhiereii care nu voiau cu nici un chip să îl aleagă și să îl numească pe el patriarh, i-a făcut să semneze. S-a mai întâmplat atunci ca Patriarhul Silvestru al Alexandriei să fie și el prezent. Acesta avea oarece patimă omenească împotriva lui Ieremia. Prin acela s-au întâmplat toate smintelile. Și tot prin el, Teolipt a stat împotriva tuturor, întărindu-se. Dar îndată a căzut, cum va arăta mai jos cuvântul. Căci prin pedeapsa lui Dumnezeu, a fost tăiat capul beglerbeg-ului de către sultan, și a fost iarăși chemat din surghiun Nichifor, pentru nevasta sultanului și pentru toată curtea, din pricină că era cunoscător în știința medicală. Căci practica medicina cu multă iscusință și cu experiență, prin care îi îngrijea pe toți și astfel și-a agonisit în scurt timp mulți prieteni. Pentru aceea, întărindu-se împotriva lui Teolipt, l-a dat jos din scaun și l-a chemat pe Ieremia din insula Rodos.

17. Vezi-mi acum iarăși, prin aceste neîncetate scandaluri, cât de grea este paguba Bisericii! Așadar, nici nu s-a întors bine Ieremia din exil, că Teolipt, purtându-i ură, din pricina faptului că el a căzut din slava și cinstea de patriarh și fiindcă socotea că este cea mai mare insultă adusă lui și socotind în sine paguba, a voit să trădeze Biserica întru acest chip. Sultanul Murad, împăratul, voia să construiască un imaret, o mare moschee, adică un palat pentru religia lui, și căuta să găsească un loc potrivit pentru o astfel de construcție și nu a găsit. De aceea se mâhnea mult în sinea lui pentru asta și, pe cât se pare, era foarte tulburat. Acestea aflându-le Teolipt, s-a întors spre trădare și printr-o scrisoare i-a arătat împăratului: „Dacă ai lua Patriarhia creștinilor, o, împărate, îți vei împlini dorința și îți vei redobândi liniștea. Căci locul sare în ochi și se vede de departe, acolo curg izvoare de apă limpede și este întru totul potrivit dorinței tale. Nu te neliniști pentru celelalte, ci împlinește-ți dorința și Dumnezeu va face să izbutească deplin încercarea”. Auzind acestea împăratul, pe loc s-a înveselit, și trimițând neîntârziat poruncă nenorocitei Patriarhii, i-a scos afară pe cei ce erau acolo, clerici și monahi, aducând în locul lor turci și făcând-o geamie, fiindcă nu era potrivit deloc locul acela pentru construirea unui imaret, după cum mințise Teolipt. Multe lacrimi au fost și atunci vărsate de creștini. Prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și prin îngăduința Lui, lăsând totul, fiecare a plecat acasă. Și luând sfintele odoare ale Bisericii și moaștele Cuvioasei, plângând și tânguindu-se, le-au pus în Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ²³, cea numită de lângă Fanar, acolo unde este și astăzi Patriarhia noastră, a creștinilor, ai cărei vizitatori și închinători am devenit și noi, spre slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.