Clevetirea

Într-un sat, o bătrână era rău clevetitoare. Ştia asta. Într-o zi, hotărăşte să meargă la preot să-şi mărturisească păcatul.

- Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe astfel că, nu după mult timp, afla tot satul... îmi dai canon mare părinte?...

- Nu, femeie, nu-ţi dau canon. Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine în grădină.

- O, ce bine părinte!... asta-i uşor de făcut.

Peste un timp, părintele se întâlneşte cu bătrâna pe drum.

- Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină.

- Aaa, păi nu pot părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor şi a ajuns şi pe câmp şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat!

- Păi, vezi femeie? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri. Fă bine dară, şi nu mai ascultă cuvintele clevetitoare ale "sufletelor murmurânde" şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre aproapele.