Drum pentru suflet

 

Afară este iarnă şi vremea îşi petrece,

Iar pasul meu bătrân cu timpul se întrece,

Doresc să înnoptez la cuibul de pe munte,

Acolo, în pădurea cu plete lungi, cărunte.

Zăpada se-nteţeşte şi-o stavilă îmi pune,

Dar lupt ca să răzbesc până ce ziua apune,

În pragul serii, iată, s-ating lăcaşul sfânt,

Să mă închin smerită, cu fruntea la pământ.

Şi dintr-odată, tainic,  am o putere nouă,

Omătul se preface în străluciri de rouă,

Printre nămeţi se-aşterne o potecuţă albă

Vegheată de copaci cu ramurile-n salbă.

Păşesc încet, tăcută, spre turlele din zare

Ştiind că drumu-i greu pe vechile ponoare,

După-o sfioasă zadă priveşte cerb-nălucă

Şi parcă îmi şopteşte că el o să mă ducă.

Lăcaş sfinţit apare chemând la rugăciune

Şi toaca bate ritmic, e ceas de-nchinăciune,

Pătrund în mânăstirea cu ziduri fremâtând, 

Căci din iconostas răzbate un glas cântând,

Cu îndrăzneală strig  pe îngerul de  pază

Ca eu, cea rătăcită, să am conştiinţa trează,

Aripi să îmi cioplesc din lemnul de sindrilă,

Cândva s-ajung la Domnul, curată şi umilă.

Cuvintele îngheaţă când Maica îmi zâmbeşte,

Apoi o rugă mută cu plânsul se-mpleteşte,

Mi-adun suflarea-n palme ca nuferii pe ape

Rugând-o printre lacrimi, de rele să mă scape,

Aud trosnind ispita  ca un tăciune-n vatră,

Cel negru-i preschimbat în nemişcată piatră,

Miresme dulci de smirnă şi mir mă-nvăluiesc,

Iar sufletul mi-e psalm cu vers dumnezeiesc.

versuri Rodica Constantinescu