TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A TREIZECI ȘI PATRA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (A FIULUI RISIPITOR)

 

Frați creștini,

Când fariseii și cărturarii au văzut că Domnul Hristos primește pe vameși și pe păcătoși și stă împreună cu ei și mănâncă, cârteau asupra Lui, zicând: „Acesta primește pe păcătoși la Sine și mănâncă cu dânșii“ (Luca 15, 2). Atunci Domnul, deschizând vistieria învățăturilor Lui, celor în pilde, a răspuns împotriva cârtirii lor nedrepte. Le-a vorbit despre veselia păstorului, care și-a găsit oaia sa cea pierdută și despre bucuria femeii, care și-a găsit drahma ei pierdută, arătând că și cerul și îngerii se bucură de pocăința celui păcătos. Ca să-i facă pe farisei și pe toți ceilalți vameși și păcătoși, care stăteau în preajma Lui și-L ascultau, să înțeleasă cât de trebuincioasă este în viața fiecărui om pocăința și cât de mare este bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește,

„Domnul a spus pilda aceasta: un om avea doi feciori, și cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cade din avere. Atunci el a împărțit averea între ei“. (Luca 15, 11-12)

În multe locuri ale Sfintelor Scripturi, Dumnezeu se numește pe Sine om, ca să arate iubirea Sa față de oameni, iar pe oameni îi numește fii ai Săi, atât pe cei drepți, cât și pe cei păcătoși. Deci omul care avea doi feciori este Însuși Iubitorul de oameni Dumnezeu; iar cei doi feciori ai Lui sunt drepții și păcătoșii. Mai tânăr îl numește pe cel păcătos, pentru că păcatul este mai nou decât dreptatea; omul întâi a fost drept și bun, apoi, prin sfatul diavolului, s-a făcut viclean și păcătos. De aceea, este mai veche bunătatea și nouă este răutatea. Pentru că lucrurile păcatului sunt copilărești și nebunești, iar faptele dreptății sunt bătrânești și înțelepte, de aceea fiul cel mai mare înfățișează pe cei drepți, iar cel mai tânăr pe cei păcătoși. Dar, oare, care este partea de avuție pe care a cerut-o fiul cel mai tânăr de la tatăl său? Fiindcă, mai departe, în pildă, se spune că fiul mai tânăr a risipit averea sa, viețuind în dezmierdări, se înțelege că partea de avuție cei se cuvenea au fost banii, slava, bunătățile cele firești, sănătatea, înțelepciunea și aplecarea spre lucrul cel bun. Deci partea din aceste bunătăți a cerut-o și a luat-o fiul cel tânăr și risipitor de la tatăl său, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, dă bunătățile Sale deopotrivă, și celor drepți ca și celor păcătoși, răsare soarele Lui și peste cei răi și peste cei buni, și plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5, 45). Dar ce a făcut fiul cel mai tânăr, după ce a luat de la tatăl său partea de avere ce i se cuvenea? Sfânta Evanghelie ne spune că:

„Nu după multe zile, feciorul cel mai mic, strângându-și toate, a plecat într-o țară depărtată și acolo și-a risipit avutul, viețuind în destrăbălare“. (Luca 15, 13)

Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a hotărât să se despartă de tatăl său, adică de Dumnezeu. Adunând toate și luând cu sine toate bunătățile cu care l-a îmbogățit Dumnezeu, s-a dus într-o țară depărtată, adică s-a depărtat de Dumnezeu, nu a mai ascultat de cuvântul Lui, nu a mai purtat grijă de rugăciune, nu s-a apropiat de pocăință și de mărturisire, ci a stat departe de Sfintele Taine. În acea țară, adică în depărtarea de Dumnezeu, a risipit toată averea sa, adică banii și bunurile, sănătatea și puterile trupești, dreapta judecată și înțelepciunea, în ospețe și în beții, în destrăbălări și în viață desfrânată.

„După ce a cheltuit totul, s-a întâmplat în țara aceea o foamete mare și el a început să ducă lipsă.” (Luca 15, 14)

După ce fiul cel tânăr a cheltuit în păcate toată averea sa cea sufletească și trupească, a urmat o foamete foarte mare, adică pierderea harului dumnezeiesc și a sufletului său. Iar fiul risipitor, care nu s-a temut și nici n-a căutat pe Dumnezeu, ci a fugit și s-a depărtat de El, a început să ducă tot felul de lipsuri.

„S-a dus atunci și s-a aciuiat pe lângă unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis pe moșia sa, ca să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea“. (Luca 15, 15-16)

Cine sunt locuitorii țării aceleia și care sunt moșiile lor? Locuitorii sunt diavolii, care sunt departe de harul lui Dumnezeu, precum sunt și cei care fac voia lor, adică păcătoșii; iar moșiile sunt locașurile diavolilor. Deci fiul risipitor, sporind și crescând în faptele păcatului, s-a aciuiat, adică și-a dăruit voia sa unuia din diavoli, care l-a trimis în locurile cu noroiul păcatelor celor trupești. Hrana porcilor erau roșcovele, căci precum roșcovele întâi îndulcesc gura, apoi o umplu cu asprime și materie lemnoasă, tot așa și păcatul îndulcește puțin, apoi umple sufletul păcătosului de mâhnire și de scârbă. Cu toate că se făcuse rob al diavolului, care l-a făcut porcar, el era mereu înfometat de dulceața păcatului și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i da, adică nimeni nu-l mai sătura.

„Dar venindu-și în sine, el și-a zis: câți argați ai tatălui meu au prisos de pâine, iar eu pier aici de foame“. (Luca 15, 17)

Fiul cel tânăr își avea toată mintea sa risipită în plăcerile trupului său și nu-și mai simțea starea sa, nici cea trupească, nici cea sufletească. Dar când și-a venit în sine, adică și-a adunat mintea sa de la toate grijile trupești, atunci și-a adus aminte de îndestularea din casa părintelui său și a cunoscut starea cea decăzută a sufletului și trupului său, zicând: „Câți argați ai tatălui meu au prisos de pâine, iar eu, pier aici de foame?“ Sunt îndestulați argații de pâine, adică de harurile lui Dumnezeu, pentru că în toate zilele aud cuvântul lui Dumnezeu și cu pâinea cea cerească se cuminecă, și din harurile cele dumnezeiești se împărtășesc. Deci, când fiul cel risipitor s-a gândit la starea lui cea dintâi, cât și la cea în care se găsea atunci, a strigat: câți credincioși ai lui Dumnezeu, Părintele meu, dobândesc cu prisosință harurile Lui cele dumnezeiești, iar eu, deși am fost mai înainte fiul Lui și dobândeam bunătățile cele pământești, acum fiind lipsit de toate acestea, pier și mă prăpădesc.

„Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!“ (Luca 15, 18-19)

Scula-mă-voi din căderea în păcat și mă voi duce la tatăl meu și voi grăi acestea către el: „Tată, greșit-am la cer și înaintea ta“, adică greșit-am față de cer, pentru că am ales și am cinstit mai mult plăcerea cea vremelnică a trupului meu, decât desfătarea cea veșnică a bunătăților celor cerești. Și am greșit și înaintea lui Dumnezeu, care este în tot locul, nesocotind legile Lui cele dumnezeiești, despărțindu-mă de ele. În smerenia pocăinței lui, nu numai că strigă: „Greșit-am!“, nu numai că știe că nu mai este vrednic de darul moștenirii ca fiu, ci se socotește pe sine nevrednic și de cinstea numelui fiilor lui Dumnezeu, zicând: „Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău“ și se roagă să-l rânduiască în ceata argaților, zicând: „Fă-mă ea pe unul din argații tăi!“.

„Și s-a sculat și a venit la tatăl său. Și pe când era el încă departe, l-a văzut tatăl său și s-a înduioșat, și alergând la el, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat. Atunci i-a Zis feciorul: Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!“. (Luca 15, 20-21)

Întoarcerea fiului risipitor către tatăl său cu cuvintele „Greșit-am la cer și înaintea ta“, și graba cu care l-a întâmpinat părintele său, căderea pe grumaji, îmbrățișarea și sărutările, înseamnă că față de păcătosul care se pocăiește cu adevărat, prea Iubitorul de oameni Dumnezeu, cunoscând starea pocăinței lui adevărate și hotărârea întoarcerii lui de la păcat, se milostivește și se împacă cu el și-l primește ca pe un iubit prieten și fiu al Său. Să auzim acum și celelalte lucruri ale milostivirii lui Dumnezeu, pe care le-a arătat celui care s-a pocăit cu adevărat.

„Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți de grabă haina cea mai bună și îmbrăcați-l pe el și puneți-i lui inel în deget și încălțăminte în picioare. Apoi aduceți vițelul cel gras de-l tăiați, să mâncăm și să ne veselim, căci acest fecior al meu, mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat. Și au început să se veselească“, (Luca 15, 22-24)

Slugile lui Dumnezeu sunt sfinții îngeri, care sunt trimiși spre slujba voilor lui Dumnezeu către toți cei ce vor să se mântuiască și preoții, care sunt slujitorii Tainelor Sfinte. Haina cea mai bună este îmbrăcămintea moștenirii de fiu, adică, fericita stare a sufletului omului dinainte de păcat. Haina cea mai bună este curățenia și sfințenia, pe care o primește omul, după pocăință și după iertarea păcatelor. Inelul este harul Sfântului Duh, prin care sufletul se unește cu Iisus Hristos, Mirele și Mântuitorul său. Încălțămintea este puterea cu care trebuie să alerge pe calea faptelor bune și să calce peste diavolii cei vrăjmași, iar „vițelul cel gras“ înfățișează în această parabolă pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu care noi ne împărtășim la sfintele altare ale bisericilor noastre. Dumnezeu, Cel care are nemărginită milostivire, le dă pe acestea păcătoșilor celor care cu adevărat se pocăiesc și se întorc către Dânsul din tot sufletul și inima lor. Pentru aceasta se bucură toți sfinții îngeri și drepții cei din cer, după cuvântul, care zice: „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește“ (Luca 15, 7). Pricina acestei cerești bucurii este învierea și întoarcerea păcătosului. Moartea și pierderea sufletului este călcarea poruncilor lui Dumnezeu: „În ziua în care vei mânca din el, adică din pomul oprit, vei muri negreșit“ (Facere 2, 17) a spus Dumnezeu lui Adam. Mort avea sufletul său fiul cel risipitor și nemișcat spre lucrarea faptelor bune, dar harul lui Dumnezeu l-a înviat prin pocăință și i-a dat putere spre săvârșirea faptelor bune. Pierdut era fiul cel risipitor, adică depărtat de calea faptelor bune și rătăcit în noroiul păcatului, dar harul lui Dumnezeu, găsindu-l acolo, l-a luat și l-a așezat împreună cu drepții.

Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne-a arătat milostivirea Sa cea nemărginită față de păcătoși. Când Dumnezeu va vedea la un păcătos dorință adevărată de pocăință, atunci îl va cuprinde mai întâi cu milostivirea Sa, dându-i îndrăzneală spre împlinirea hotărârii de întoarcere, ca și tânărului risipitor, pe care, pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său și i s-a tăcut milă. De întoarcerea unui păcătos se bucură toate puterile cerești și duhurile tuturor sfinților celor din ceruri, dimpreună cu Tatăl ceresc, după cum s-a bucurat tatăl feciorului risipitor din pilda grăită de Mântuitorul Hristos, „și a început a se veseli“, precum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi.

„Iar feciorul lui cel mare era la câmp; ci, când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe unul dintre robi, a întrebat ce înseamnă aceasta? Și el i-a spus: fratele tău a venit, și tatăl tău, pentru că l-a primit sănătos, a jertfit vițelul cel îngrășat. Și s-a mâniat feciorul cel mare și nu voia să intre; dar tatăl său, ieșind afară, îl îmbuna“. (Luca 15, 25-28)

Fiul cel mare, care înseamnă ceata celor drepți, în pilda grăită de Domnul, se mânie pentru mântuirea fratelui său mai tânăr, adică a păcătosului. Au doară drepții se mânie și nu primesc să intre în bucuria Domnului lor, pentru mântuirea păcătosului? Aceasta pare de neînțeles. Dacă vom ține însă seama că Domnul nu grăiește, aici, despre drepții cei din cer, ci despre drepții cei care viețuiesc încă pe pământ, se dezleagă orice nedumerire. Lucrul acesta îl arată și cuvintele pildei, care spun că fiul cel mai mare era la câmp, iar câmpul nu înseamnă cerul, ci lumea, cum Însuși Domnul a tâlcuit aceasta, zicând: „Țarina este lumea“ (Matei 13, 38). Deci dar, cel din țarina câmpului, adică drepții cei din lume, fiind încă nedesăvârșiți și neajungând la nepătimirea drepților celor din cer, se tulbură și se mânie, văzând mila lui Dumnezeu cea către păcătoși și punerea lor în rândul drepților. Osebit de aceasta, fiindcă Domnul a grăit această pildă pentru sfătuirea și mustrarea cărturarilor și fariseilor, care cârteau pentru că-L vedeau pe El primind pe păcătoși și mâncând împreună cu vameșii, este limpede că fiul cel mai mare înfățișează chiar pe cărturarii și fariseii care se socoteau înaintea oamenilor că sunt drepți. Aceștia, într-adevăr, se mâniau și cârteau văzând iubirea de oameni cea mare a Domnului Iisus către păcătoși. De aceea îi și mustra pe ei Iisus, zicând: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați“ (Matei 23, 13). Și ei se mâniau, iar Hristos în tot chipul îi mustra pe ei, vrând să potolească mânia și nesocotința lor. Dar să ascultăm acum și felul în care aceștia își îndreptățesc mânia lor, căci acesta seamănă foarte mult cu felul în care fiul cel mai mare, din pilda spusă de Domnul, a căutat să-și îndreptățească mânia, înaintea părintelui său.

„Atunci răspunzând el, a zis către tatăl său: Iată, atâția ani, de când îți slujesc, și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei, dar când veni acest fecior al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, junghiași pentru el vițelul îngrășat“. (Luca 15, 29-30)

Două sunt imputările aduse lui Dumnezeu: cea dintâi, este slujba și ascultarea lor de mulți ani, care a rămas nerăsplătită; iar a doua este călcarea poruncilor Legii și nesupunerea celui păcătos, care a luat ca răsplată vițelul îngrășat. Imputările nu sunt ale celor drepți, ci ale cărturarilor și ale fariseilor, care se socoteau că sunt drepți, dar nu erau, căci cine este dreptul acela care se laudă că a slujit atâția ani lui Dumnezeu și care drept osândește pe păcătoși? Sau care drept adevărat rămâne lipsit de împărtășirea vițelului îngrășat, adică de Trupul și Sângele Făcătorului de viață, Iisus Hristos? Cărturarii și fariseii, fiind fățarnici, se lăudau cu faptele lor și urau pe cei păcătoși. Ei erau lipsiți, nu numai de harurile cele mari, ale lui Dumnezeu ci și de cele mai mici, care sunt arătate aici prin ied. Ca să arate că fariseii și cărturarii erau lipsiți și goi de orice har al lui Dumnezeu, Domnul a pus în gura lor aceste cuvinte ale pildei: „Și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied“.

Dar să vedem acum și mustrarea prin care părintele cel bun potolește mânia fiului său celui mai mare, împotriva celui mai mic, și-l ajută să înțeleagă adâncul dragostei sale părintești.

„Tatăl însă i-a grăit: fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat“. (Luca 15, 31-32)

Cuvintele acestea se adresau totodată și fariseilor și cărturarilor celor fățarnici, care se socoteau sfinți și drepți. Căci răspunzând imputărilor lor, cu cuvintele părintelui din pilda pe care ați auzit-o, întocmai ca un părinte iubitor de fiu, Domnul și Mântuitorul nostru Hristos îi sfătuiește, cu aceeași blândețe, zicând: fiule, de ești drept, tu totdeauna ești cu Mine și toate câte am Eu ale tale sunt, pentru că tu ești fiul Meu și moștenitorul Împărăției Mele. Se cuvenea însă, nu numai Mie, ci și ție, bucurie și veselie, pentru aflarea și învierea fratelui tău, adică întoarcerea la credință a vameșilor și păcătoșilor, cu care Domnul Hristos sta la masă și mânca. Amin!