TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A PATRA DUPĂ POGORIREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

Între evangheliști, cel dintâi care a scris dumnezeiasca Evanghelie, a fost Sfântul Matei; a urmat apoi Sfântul Marcu, Sfântul Luca și mai pe urmă, Sfântul Ioan. Însă, după povățuirea lui Dumnezeu, cei ce au scris mai pe urmă au trecut sub tăcere unele fapte despre care au scris cei dinaintea lor, și au istorisit în schimb altele, despre care aceia nu au scris nimic. Vedem acest lucru din înșăși istorisirea Evangheliei care s-a citit astăzi. Sfântul Luca, vorbind despre sutaș, ne spune unele amănunte nepovestite de Sfântul Matei. Despre venirea sutașului la Domnul și despre cele ce acesta a grăit cu Dânsul, ne istorisește însă Evanghelistul Matei. Acest lucru înlătură bănuiala că un evanghelist ar fi scris Evanghelia sa, conducându-se după altul. Ceva mai mult: vedem unitatea desăvârșită a dumnezeieștilor Evanghelii în cele mai de seamă și mai temeinice părți ale fiecărei întâmplări, deși Sfinții Evangheliști au scris în vremuri și în locuri deosebite. Mărturie pentru aceasta este povestirea sutașului care s-a citit astăzi, pentru că cea mai de seamă și mai temeinică parte a ei este credința sutașului și puterea cuvântului Domnului. Pe acestea, deopotrivă cu Sfântul Luca, le istorisește și Sfântul Evanghelist Matei, zicând:

„În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de Dânsul un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se“. (Matei 8, 5-6)

Sutașul care era conducător de oaste, având sub conducerea lui o sută de ostași, era de alt neam. Închinător la idoli, după, credința lui, el era însă prieten al neamului evreiesc, căci le zidise o sinagogă. Și acum servitorul lui zăcea în casă slăbănog și nemișcat, cumplit chinuindu-se. Auzind sutașul de minunile Domnului Iisus Hristos și aflând că a venit în Capernaum, a trimis întâi pe câțiva bătrâni iudei, după cum ne spune Evanghelistul Luca, apoi pe niște prieteni, ca să-L roage pe Domnul Iisus pentru tămăduirea servitorului; după aceea, sutașul însuși, venind la Domnul, a arătat boala servitorului său, zicând: „Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se“ de dureri. Dar mai înainte de a zice sutașul: rogu-te, Doamne, vino să-l vindeci pe el,

„Iisus i-a zis lui: voi veni și-l voi tămădui!“ (Matei 8, 7)

Iisus nu așteptă să fie rugat, învățându-ne să venim grabnic în ajutorul semenilor noștri, când sunt în necazuri și dureri, fără să așteptăm vreo răsplată pentru ajutorul dat. Căci numai în felul acesta săvârșim o facere de bine semenului nostru. Sutașul, auzind cuvintele Mântuitorului, își mărturisește înalta lui credință și smerenia lui plină de evlavie față de Hristos, căci

„Sutașul răspunzând, a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea“. (Matei 8, 8)

Smerenia sutașului este asemenea cu smerenia marelui prooroc Moise. Moise, auzind glasul dumnezeiesc: „Eu sunt Dumnezeul părintelui tău, Dumnezeul lui Avraam, și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov“, îndată și-a acoperit fața sa, pentru că s-a sfiit să vadă pe Dumnezeu“ (Ieșire 3, 6). Sutașul auzind făgăduiala Mântuitorului: „Voi veni și-l voi tămădui“, cu smerenie a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu“, fiindcă se socotea nevrednic de cinstea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu în casa sa. Împins de credința lui în Hristos, L-a rugat: „Ci zi numai cu cuvântul“, adică poruncește numai cu cuvântul și este destul pentru vindecarea slugii mele. Sutașul a crezut că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, Atotstăpânitor și Atotputernic, arătându-și credința sa, prin următoarea pildă:

„Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și-i zic acestuia: du-te, și se duce, și celuilalt: vino, și vine, și slugii mele: fă aceasta, și face“. (Matei 8, 9)

Dumnezeu ține în mâinile Sale viața și moartea, sănătatea și boala, bucuria și întristarea. Acestea le crede sutașul despre Hristos. De aceea înțelesul cuvintelor lui este acesta: Doamne, viața și moartea sunt ostașii Tăi, sănătatea și boala, bucuria și întristarea sunt slugile Tale; deci, dacă eu, om fiind, supus sub alții, pot porunci ostașilor de sub stăpânirea mea și ei ascultă; căci poruncesc ostașului meu și el face voia mea, cu cât mai mult Tu, Atotputernic fiind și Atotstăpânitor, de vei porunci vieții să vină, ea vine; iar de-i vei porunci să plece, ea pleacă. De vei porunci cu cuvântul, îndată servitorul meu se va face sănătos, căci va fugi de la dânsul boala slăbănogirii.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat și a zis celor ce veneau după Dânsul: adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credință!“. (Matei 8, 10)

Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a minunat, auzind credința sutașului, pentru că El, ca Dumnezeu adevărat, cunoștea cele mai ascunse gânduri omenești, dar Evanghelistul a spus că Iisus „s-a minunat“, ca să înțelegem cât de minunat lucru este o credință atât de desăvârșită, la un om păgân ca sutașul. De aceea Domnul, întorcându-se către cei ce veneau după Dânsul, a zis: „Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atâta credință!“. N-a zis „în tot Israelul“, ci numai „în Israel“, lăsând adică de o parte pe patriarhi, pe prooroci, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Ioan Botezătorul, pe apostoli și pe ceilalți sfinți, care se trăgeau din neamul israelit și în care credința în atotputernicia lui Dumnezeu a fost întotdeauna mare și arătând că credința sutașului era mai desăvârșită decât credința israelitenilor, care au învățat de la prooroci despre întruparea Lui, au văzut mulțimea minunilor, dar n-au crezut într-Însul.

„Drept aceea vă spun că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, în Împărăția cerurilor“. (Matei 8, 11)

Proorocul Isaia a proorocit despre credința în Hristos și despre mântuirea neamurilor, zicând: „Te voi face lumina neamurilor, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului“ (Isaia 49, 6). Și proorocul Maleahiazis: „Pentru că de la răsăritul soarelui și până la apusul lui mare este numele Meu printre neamuri“ (Maleahi 1, 11). Iar Domnul Iisus, luând îndemn din credința sutașului păgân, proorocește despre întoarcerea neamurilor și despre intrarea lor în Împărăția cerurilor. În înțelepciunea Sa, ca să nu tulbure pe iudei și să nu defăimeze pe cei ce după Legea lui Moise au bineplăcut lui Dumnezeu, a zis că „de la răsărituri și de la apusuri vor veni“ la credință și „vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov“ care au dobândit Împărăția și împreună viețuiesc și se odihnesc cu toate neamurile ce se vor face, prin încredințarea lor, părtași slavei Împărăției cerești.

„Iar fiii Împărăției vor merge în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plâns și scrîșnirea dinților“. (Matei 8, 12)

Neamurile păgâne, care au crezut în întruparea Fiului lui Dumnezeu, vor moșteni Împărăția cerurilor, iar israelitenii, care n-au crezut, vor fi scoși din Împărăția pregătită lor și vor fi duși în întunericul cel mai dinafară. Iisus numește fii ai Împărăției pe israeliteni, fiindcă ei erau moștenitorii acestei Împărății, făgăduită de Dumnezeu părinților lor, din care era și Hristos după trup. Pentru aceștia, grăia Dumnezeu prin Isaia, zicând: „Hrănit-am feciori și i-am crescut, dar ei s-au lepădat de Mine“. (Isaia 1, 2) Înăuntrul acestei Împărății au fost aduse neamurile păgâne care au crezut, în locul israelitenilor care s-au lepădat de credința proorocilor și patriarhilor lor. Apostolul Pavel zice că, prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea (Romani 11, 11). „Deoarece Iisus a spus că vor fi duși în întunericul cel mai dinafară, unde este plâns și scrâșnirea dinților“, înseamnă că mai este și alt întuneric veșnic, însă mai ușor și mai înăuntru. De aceea precum în casa Tatălui ceresc sunt multe locașuri, adică multe rânduieli și trepte ale slavei și ale fericirii, tot așa și în iad sunt multe despărțiri de pedepse și de chinuri. Înțelegem deci că nici cei ce se mântuiesc nu dobândesc cu toții aceeași măsură a slavei, nici cei ce se osândesc nu primesc aceeași pedeapsă, ci Dumnezeu împărtășește fiecăruia măsura slavei, sau a pedepsei, potrivit credinței și faptelor lui. După ce a proorocit acestea, a schimbat cuvântul,

„Și i-a zis Iisus sutașului: du-te, și după cum ai crezut, fie ție! și s-a însănătoșit servitorul lui în ceasul acela“. (Matei 8, 13)

Mare a fost credința sutașului, mare a fost și harul, căci precum a crezut, așa i s-a împlinit. A crezut că Iisus poate să-i vindece servitorul său numai prin, cuvânt. De aceea el a luat harul potrivit credinței sale, căci în ceasul în care Domnul a zis, „și după cum ai crezut, fie ție!” s-a tămăduit servitorul sutașului. Să luăm aminte însă nu numai la puterea cea peste toate a cuvântului Domnului și la grabnica tămăduire, ci și la acest cuvânt: „fie ție!“. Prin acest cuvânt a zidit Dumnezeu lumina, zicând: „să fie lumină“ (Facere 1, 3), și s-a făcut lumină. Prin același cuvânt a gonit demonul, zicând către femeia hananeancă: „fie ție precum voiești, și s-a vindecat fiica ei în acel ceas” (Matei 15, 28). Prin glasul acesta a făcut tăria, zicând: „Să fie tăria“, și s-a făcut tăria, adică, toată făptura. Prin același cuvânt a zis către sutaș: „După cum ai crezut, fie ție!“, și s-a tămăduit servitorul lui în acel ceas. Prin același cuvânt s-a făcut zidirea și minunile, fiindcă Unul și Același Dumnezeu este, Care zidește și face minuni. „El a zis și toate s-au făcut: El a poruncit și toate s-au zidit“ (Psalm 148, 5). „Toate câte a vrut Domnul a făcut, în cer și pe pământ, în mări și în toate adâncurile“ (Psalm 134, 6). Amin.