REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  T alaleu s-a născut în Liban. Tatăl lui se numea Veruchie iar maica lui Romilia. El era un tânăr în vârstă de optsprezece ani înalt, blond-roșcat, de o frumusețe izbitoare. P rofesia în care se pregătea era medicina. El a luat mucenicia pentru Hristos sub domnia lui Numerian. Când el L-a mărturisit cu curaj pe Hristos Domnul înaintea judecătorului, acesta a hotărât ca doi torționari, pe nume Alexandru și Asterius, să-i perforeze genunchii cu un sfredel, să treacă prin perforații o funie și astfel să-l atârne pe tânăr de un copac. Dar Dumnezeu cu a Sa nevăzută putere i-a orbit pe torționari, în loc să-l mutileze pe Talaleu ei au găurit în loc o scândură și au atârnat-o în copac. C ând judele-torționar a văzut acestea, el a crezut că Alexandru și Asterius le-au făcut intenționat și a poruncit ca ambii să fie biciuiți. Atunci, din mijlocul biciuirilor lor, amândoi au strigat: „Viu ne este nouă Domnul Dumnezeu și creștini suntem noi de acum înainte! Credem în El și Lui Îi jertfim ace

  A cest cuvios părinte a fost unul din marii Stareți ai monahismului românesc care a strălucit în mănăstirile Olteniei în a doua jumătate a secolului XIX. Era de loc din București. Intrând de mic în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, în puțină vreme a deprins bine meșteșugul luptei duhovnicești, încât pe mulți întrecea cu rugăciunea, cu smerenia și ascultarea. Apoi a primit marele și îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion. S fântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon și preot și l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit și îl avea de sfetnic și duhovnic. Și atât de mult îl iubea și se cucerea de sfințenia vieții lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea Sfântul Calinic peste munți spre Râmni

  L iciniu, cumnatul marelui Constantin, soțul surorii împăratului, se prefăcea înaintea feței lui a fi mare creștin. Dar când a luat putere de la împărat să stăpâneasca întregul Răsărit, el a început, mai întâi în ascuns, dar mai apoi pe față, să-i prigonească pe creștini și să înalțe închinarea la idoli. Soția lui suferea cumplit pentru aceasta, dar nu putea nicicum să-și convingă soțul să se îndepărteze de la rușinea acestei nelegiuiri. D ându-se însuși pe sine idolatriei, Liciniu s-a dedat pe lângă aceasta și la toate patimile cele necurate ale desfrânărilor, dar mai cu seamă la brutalitatea împotriva femeilor. B ântuit fiind de duhurile necurate, Liciniu voia să o necinstească pe fecioara Glafira, care se afla în serviciul împărătesei, soția lui. Glafira atunci a alergat și i-a spus totul împărătesei, care văzând acestea, a trimis-o în taină departe de curtea imperială de la Nicomidia, în provincia Pontus. G lafira a sosit în cetatea Amasia, unde a fost întâmpinată și primită

  a. Viața S fântul Vasile de la Poiana Mărului a fost părintele duhovnicesc al starețului Paisie de la Neamț și unul din cei mai vestiți dascăli și lucrători ai rugăciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiție, din părțile Poltavei și s-a născut spre sfârșitul secolului XVII. L uând din tinerețe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuți–Focșani, prin anii 1705–1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi și a citit multe scrieri ale Sfinților Părinți. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrător al sfintei rugăciuni și sfetnic duhovnicesc al părinților din obște. P rimind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mânăstirii Dălhăuți și vestit povățuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Țării Românești, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cât a fost stareț la Dălhăuți, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40

  A cest cuvios Teodor s-a născut în satul Sicheon din Galatia, pentru care pricină s-a numit Sicheotul. C opil de zece ani fiind, el s-a dat pe sine celor mai aspre postiri și privegheri, stând treaz la rugăciune în toate nopțile, după cum văzuse la bătrânul Ștefan, cel care locuia în casa părinților lui. M aica lui, Maria, era o văduvă bogată care intenționa să-și dea fiul la învățătura armelor. Dar Sfântul Gheorghe i-a apărut odată în vis și i-a zis că Teodor era chemat la slujirea împăratului Cerurilor, iar nu la aceea a împăratului pământesc. S fântul Gheorghe i s-a înfățișat de multe ori și tânărului Teodor, fie ca să-l povățuiască, fie ca să-l salveze și să-l apere de anumite pericole în spre care diavolii deja îl împingeau. L a Teodor de asemenea însăși Stăpâna Cerurilor, Preacurata de Dumnezeu Născătoarea, nu de puține ori a venit. Căci nevoințele foarte tânărului Teodor întreceau și pe cele ale nevoitorilor din pustie, care se nevoiau pe atunci în părțile Galatiei. Căci

  A cest Ioan a dus viața monahiceștilor nevoințe la așa-numita Lavră Veche a lui Hariton cel Mare, din Palestina. I ubindu-l pe Hristos din fragedă vârstă din toată inima sa, din tot cugetul său și din toată virtutea sa, el a început de tânăr a călători pe la sfintele locuri, ascultând învățăturile și sfaturile bătrânilor îmbunătățiți. L a sfârșit s-a sălășluit la Peșterile cele Vechi sau Lavra Veche din Palestina, numită și peșterile lui Hariton. Acolo el s-a dăruit deplin tuturor nevoințelor, petrecând zile și ani de postiri aspre, rugăciune și priveghere, cugetând pururea la ceasul morții și învățându-se la deplina smerenie. P e el l-a cules ca pe un rod copt Domnul, la ceasul sfintei sale ieșiri, răsădindu-l pe el în locașurile Sale cele cerești. C uviosul Ioan a trăit și s-a săvârșit cu pace în veacul al optulea.

  Evanghelia de la Matei (Matei 28, 1-20) 1 După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. 2 Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. 3 Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. 4 Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. 5 Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. 6 Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut. 7 Și degrabă mergând, spuneți ucenicilor Lui că S-a sculat din morți și iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă. 8 Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică și cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. 9 Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând

  Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădește pre Mine pentru păcat ?” (In. 8, 46) Conștiința noastră ne pârăste pe noi D umnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și priveghetor necontenit – conștiința. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie așa de treaz, precum conștiința noastră. Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin frică, și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conștiinței nu se biruiește prin toate acestea, ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor tale celor păcătoase. Și tocmai cel ce a săvârșit păcatul se osândește pe sine, chiar când nu-l părăsesc alții. Și aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viața. De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uită cele p

  I Tesaloniceni 4, 13-17 13 Dar, fraților, nu vrem ca voi să fiți în neștiință despre cei ce au adormit d , ca să nu vă întristați precum ceilalți e , care nu au nădejde. 14 Pentru că de credem f că Iisus a murit și a înviat, tot așa pe cei adormiți prin Iisus îi va aduce Dumnezeu împreună cu El g . 15 Căci pe aceasta v'o spunem noi prin cuvântul Domnului: că noi, cei vii, cei rămași până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiți. 16 Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului și'n trâmbița lui Dumnezeu, Însuși Domnul Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi; 17 după aceea noi, cei vii, cei rămași, împreună cu ei vom fi răpiți în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel pururea cu Domnul vom fi.    I                      Ioan 5, 24-30 24 Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M'a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s'a mutat din moarte la viață. 25 Ad

  A ceștia au fost cu toții din numărul celor șaptezeci de Apostoli mai mici. S tahie a fost ucenic și ajutor al Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat. Sfântul Andrei l-a sfințit pe el episcop al Bizanțului. Sfântul Apostol Stahie a întemeiat Biserica din Arghiropolis și bine a păstorit turma lui Hristos cea de acolo, cu credință și cu râvnă de foc. După șaisprezece ani de păstorire, el s-a săvârșit cu pace către Domnul. S finții Apostoli Amplie și Urban au fost și ei ucenici ai Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat și sfințiți de el întru episcopi: Sfântul Amplie în cetatea Lida din Odyssopolisul Iudeii, iar Sfântul Urban în Macedonia. Amândoi au luat mucenicească moarte pentru Hristos Domnul. S fântul Narcis a fost uns Episcop al Atenei de către Sfântul Apostol Filip. S fântul Apelles [Amplie] a fost Episcop al Heracleei în Trachis. I ar Sfântul Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnabas, bine propovăduind credința creștină în Britania, s-a săvârșit cu pace în acele

  „Cine ești tu?” (In. 1, 19) Folosul mărturisirii și al cercetării conștiinței în toate zilele D e vreme ce noi, ori aici, ori în viața cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum și din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ție ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voiește să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Același lucru ne-a învățat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 și urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin de bube și de umflături, și cuprins de o boală nevindecată. Și era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoașteți cu desăvârșire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar și nevoia și foamea a cestuia, cu care e

  S fântul Pion a fost preot în biserica Siriei. El a luat mucenicia la Smirna, în timpul prigoanelor lui Decius. El a fost osândit la răstignire pe cruce, lucru care pe mucenicul lui Hristos l-a umplut de bucurie. D e îndată ce soldații au făcut crucea și au înfipt-o în pământ, Sfântul Pion s-a urcat singur pe ea și-a întins mâinile și le-a poruncit ostașilor să-i bată cuiele în palme și în picioare. Dar crucea fiind înfiptă în pământ cu capul în jos, călăii au aprins un foc la picioarele ei, sub capul mucenicului. M ulți s-au adunat atunci în jurul lui, ca la priveliște. Sfântul Sfințit Pion și-a închis ochii și s-a rugat lui Dumnezeu în inimă. Flăcările focului nu s-au atins măcar de perii capului lui. Când la sfârșit focul s-a stins și toți credeau că Pion a murit, el a deschis ochii și a strigat cu bucurie: „O Doamne, primește sufletul meu!" - și și-a dat sfântul lui suflet. A cest Sfânt Sfințit Mucenic Pion a scris viața Sfântului Policarp al Smirnei, împreună cu care a

  Î n timpul marilor prigoane împotriva creștinilor, mulți dintre cei credincioși scăpau ascunzându-se în munți și în peșteri. Așa s-a întâmplat și cu mama acestui sfânt Codrat. Ea era însărcinată când a izbucnit prigoana. Fugind și ascunzându-se, l-a născut pe Codrat într-o pădure și a murit la scurt timp după aceea. S fântul Codrat a rămas de copil în grija Sfintei Pronii Dumnezeiești și sfântului înger păzitor care l-au hrănit și au avut grijă de dânsul, călăuzindu-l la tot pasul. S fântul Codrat a crescut în sânul naturii și în deplină singurătate. Cel care i-a hrănit pe israeliți cu mană în pustie picura o rouă dulce și pe buzele copilului Codrat. Când a împlinit doisprezece ani, acesta a intrat în cetate și acolo niște oameni buni l-au îndrăgit și l-au luat cu ei, dându-l la învățătură. E l a studiat știința medicală și a ajuns să vindece bolnavii, cu remedii trupești, dar mai mult cu cele duhovnicești aflate în puterea și duhul rugăciunii îngemănate cu postul, cu care era o

  A cest sfânt a fost frate începător aflat sub îndrumarea duhovnicească a unui sfințit părinte din Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos. P rins de pirați, Agapie a fost vândut ca sclav în Magnezia. După doisprezece ani, el a scăpat prin minune dumnezeiască din sclavie, prin intervenția Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și dus înapoi în Mânăstirea Vatopedu. Î n sclavia lui el reușise să-l aducă pe stăpânul lui la Sfântul Botez, căruia i s-a făcut și îndrumător duhovnicesc. S fântul Agapie și-a petrecut cealaltă vreme a vieții lui în nevoințele cele călugărești la Mânăstirea Vatopedu, după care a adormit cu pace în Domnul.

  A ceastă cuvioasă muceniță Evdochia a trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului Traian. Evdochia mai înainte de aceasta a fost o desfrânată vestită. Dar apoi ea a plâns cu amar pentru păcatele ei, s-a retras în pustie în asceza cea mai aspră și mai la urmă a luat cununa muceniciei, în timpul vieții ei desfrânate ea adunase averi uriașe. S chimbarea vieții ei a survenit pe neașteptate, prin cea Dumnezeiască purtare de grijă a Făcătorului nostru și printr-un monah, Avva Gherman. Venind cu o ascultare în cetate, el a găzduit în casa unui creștin al cărei zid era lipit de al părții de casă în care se afla iatacul Evdochiei. S erile, potrivit obiceiului călugăresc, monahul citea din Psaltire și câte un capitol din Sfintele Evanghelii, despre înfricoșata Judecată. Evdochia auzea aceste citiri și a început să asculte cu atenție, de la început până la sfârșit. Curând a fost cuprinsă de frică și spaimă, rămânând trează până în zori. Când s-a luminat, ea și-a trim

  Iar tu postind, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești (Matei 6, 17) I ubiți credincioși, D omnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său și să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoțîndu-l din robia diavolului și a morții. În toată Evanghelia El a învățat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu și cum să lucreze faptele bune spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învățături, ne arată cum să postim și unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privința postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre: Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti ție (Matei 6, 17-18). D ar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascun