Cuvânt despre Înviere și contra beției

 

Cuvânt rostit în anul 395

Noi, fraților, am lăsat povara postului, dar roadele lui rămân, căci putem să lăsăm această povară și să ne apucăm de adunat roadele postului. Osteneala luptei a trecut, dar duhul postului să rămână, sau, mai bine zis, n-a trecut nici postul. Nu vă temeți, însă, căci zicând astfel, eu n-am de gând să vă îndemn a începe o nouă patruzecime, ci doresc numai ca voi să iubiți virtuțile strâns legate de aceasta. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.

Acesta din urmă este mai bun decât cel dintâi, pentru că cel dintâi a fost așezat pentru acesta din urmă. După cum, atunci când posteați, vă spuneam că se poate ca postind să nu postim, așa vă spun și acum, că nepostind se poate să postim. Poate că aceste cuvinte vi se par enigmatice; eu, însă, vă voi descurca această enigmă.

Cum se poate ca postind să nu postim? Iată cum: Când cineva se înfrânează de la mâncare, dar nu se înfrânează de la păcat, atunci se cheamă că el postind, nu postește. Și iarăși: Cum se poate ca cineva nepostind, să postească? Iată cum: Când cineva se împărtășește din mâncare, dar nu se îndulcește din otrava păcatului, atunci acela nepostind postește. Acest din urmă post este mai bun decât cel dintâi și nu numai mai bun, ci și mai ușor.

În timpul celui dintâi, mulți pun înainte slăbiciunile trupului, căci chiar eu adesea am auzit pe mulți zicând: „Tot trupul mă mănâncă, nu pot să nu fac baie; legumele nu le sufăr și apa îmi face rău”. În timpul acestui din urmă post, însă, nu se poate zice nimic de felul acesta. Folosește-te de baie, șezi la masă, întrebuințează în băutură vinul cu cumpătare și de vrei să mănânci carne, nimeni nu te oprește; folosește-te de toate, numai de păcat te păzește.

Vedeți cât de ușor este acest post pentru toți? Împotriva lui nimeni nu poate pune slăbiciunile trupului său, pentru că acest post este cu totul sufletesc. Se poate să nu bei vin și să nu fii treaz. Și că este beție fără vin, ascultă pe proorocul ce zice: „Vai celor ce se îmbată fără de vin” (Isaia 28, 1). Cum se poate să se îmbete cineva fără de vin? Când nu-și înfrânează poftele printr-o cugetare pioasă. Se poate să bei vin și să nu fii beat. Dacă aceasta n-ar fi cu putință, atunci Pavel, în epistola sa către Timotei, n-ar fi dat un sfat ca acesta: „întrebuințează câte puțin vin pentru stomacul tău și pentru desele tale suferințe” (I Timotei 5, 23).

Beția nu este decât slăbănogirea nefirească a sufletului, stricarea cugetării, lipsa judecății. Iar acestea ni se trag nu numai de la îmbătarea de vin, ci și de la îmbătarea de mânie și de pofte urâte. După cum frigurile pricinuiesc insomnie, slăbiciune, întristare și altele multe, iar boala este una și aceeași, tot așa și aici, beția vine și de la vin și de la pofte și de la alte multe pricini, iar suferința și boala este una și aceeași. Să ne ferim deci de beție.

Nu zic: „Să ne ferim de vin”, ci zic: „Să ne ferim de beție”. Nu vinul este pricina beției, căci vinul este lăsat de Dumnezeu, iar ceea ce a lăsat Dumnezeu nu pricinuiește nici un rău, ci voința cea stricată a omului neînțelept este mama beției.

Că ne putem îmbăta și altfel, nu numai cu vin, ne spune Pavel: „Nu vă îmbătați de vin”, dând a înțelege că ne putem îmbăta și de altceva. „Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânare” (Efeseni 5, 18). Într-un chip minunat, el rostește prin puține cuvinte toată osânda beției.

Ce însemnează cuvintele: „Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânare!” Desfrânați numim pe acei tineri care, luând moștenirea părintească, o cheltuiesc toată deodată, fără să judece cui, ce și când trebuie să dea, ci și hainele, și aurul, și argintul și toate bogățiile părintești le cheltuiesc fără cruțare cu desfrânatele și cu desfrânații.

Așa este beția: Punând stăpânire pe mintea bețivului, ca pe un tânăr desfrânat, și robind judecata lui, ea îl silește să cheltuiască fără nici o cumpătare și fără nici o chibzuință toată bogăția cugetării. Omul beat nu știe când trebuie să vorbească și când trebuie să tacă, ci gura lui veșnic e deschisă; buzele lui n-au nici lacăt, nici zăvoare; el nu știe să-și cârmuiască vorbele sale cu judecată, nu știe să economisească bogăția cugetărilor sale, nu știe ce trebuie să păstreze și ce trebuie să cheltuiască, ci toate le aruncă și le risipește.

Beția este înnebunire de bunăvoie; beția este nenorocire, de care oamenii glumesc; beția este boală, de care oamenii râd; ea este îndrăcire de bunăvoie și chiar mai rea decât îndrăcirea.

Voiești să știi cum bețivul este mai rău chiar decât un îndrăcit? Pe omul îndrăcit toți îl compătimim, iar de bețiv ne îngrețoșăm; pe îndrăcit îl jelim, iar asupra bețivului ne umplem de mânie și dezgust. Pentru ce? Pentru că boala îndrăcitului vine de la ispita diavolului, iar a bețivului de la neîngrijirea sa; boala aceluia vine de la vrăjmașul, iar a acestuia de la propria sa voință.

Dar de suferit, bețivul suferă același lucru ca și îndrăcitul; ca și acesta se învârte, ca și acesta face nebunii, ca și acesta cade, ca și acesta holbează ochii, ca și acesta se zgâlțâiește și, zăcând pe pământ, face spume la gură, se umple de bale și răspândește în jurul său o putoare nesuferită. Un astfel de om este neplăcut prietenilor, ridicol dușmanilor, disprețuit de slugi, dezgustător pentru soție, de nesuferit pentru copii și grețos chiar pentru dobitoace. Dobitoacele cele necuvântătoare beau numai până când își potolesc setea și numai cât cere trebuința, iar bețivul, cu neînfrânarea sa, întinde pofta peste marginile trebuinței și se arată mai neînțelept decât dobitoacele.

Mai dureros e că această boală, plină de atâtea rele și pricinuitoare a atâtor nenorociri, nu se socotește a fi o greșeală, o vinovăție, ci la mesele bogaților se fac întreceri spre a se vedea cine poate servi ca exemplu în această mârșavă ticăloșie, cine poate stârni mai mult râs, cine își poate slăbi mai tare nervii, cine își poate slei mai mult puterile, cine poate întrista mai mult pe Stăpânul tuturor. Atunci să vezi silințe și întreceri cu adevărat drăcești!

Bețivul este mai ticălos și decât un mort. Acesta din urmă zace fără simțire și nu poate face nici bine, nici rău; acela este în stare să facă rău, și îngropându-și sufletul în trupul său ca într-un mormânt, mort își arată trupul său. Vezi cum bețivul e mai rău decât îndrăcitul și mai nesimțitor decât un mort? Dacă voiești, eu îți pot spune lucruri și mai grozave decât acestea!

Bețivul nu poate să intre întru împărăția lui Dumnezeu. Cine spune aceasta? Pavel. „Nu vă amăgiți”, ne zice el, „căci nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici cei ce fac adulter, nici malahienii, nici sodomiții, nici lacomii, nici furii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).

Ați auzit în ce ceată pune Pavel pe bețivi? El îi pune împreună cu desfrânații, cu cei ce fac adulter, cu închinătorii la idoli, cu hulitorii, cu răpitorii, cu hoții. Dar cum asta, vei întreba poate, bețivul și desfrânatul sunt tot una? Se poate oare ca bețivul să fie ca închinătorul la idoli?

Nu mă întreba pe mine, omule, de aceasta. Eu ți-am citit o lege dumnezeiască. Nu-mi cere mie socoteală, ci întreabă pe Pavel, și el îți va răspunde. Eu nu pot să-ți spun dacă bețivul va fi sau nu pedepsit la un loc cu desfrânații și cu închinătorii la idoli, dar că el, împreună cu aceștia, va fi lipsit de împărăția cerurilor, aceea ți-o pot adeveri cu toată tăria. Iar dacă aceasta e mai presus de orice îndoială, atunci la ce-mi mai ceri socoteală, ca să-ți arăt cât de mare e măsura acestui păcat?

Dacă bețivul va rămâne afară, dacă el va fi lipsit de împărăția cerurilor, dacă nu va dobândi mântuirea, dacă va fi trimis în munca veșnică, atunci, la ce-mi mai înfățișezi tu cântar și măsuri pentru măsurarea păcatului?

Cu adevărat, iubiților, mare și greu păcat este beția. Dar eu nu vorbesc de voi – să nu fie una ca asta – căci eu sunt pe deplin încredințat că sufletul vostru este curat de această boală și de această patimă. Dovada sănătății voastre este că voi vă aflați aici, ascultându-ne cu luare aminte, pentru că nimeni din cei ce se îmbată de vin nu poate înseta după graiurile dumnezeiești.

„Nu vă îmbătați de vin, întru care este desfrânare, ci vă umpleți de Duhul” (Efeseni 5, 18). Iată o minunată beție! Hrănește-ți sufletul tău cu Duh Sfânt, ca să nu-l saturi cu beție. Umple cu Duh Sfânt sufletul și cugetele tale, pentru ca să nu găsească loc într-însele acea patimă rușinoasă, care se numește beție. De aceea, Pavel nici n-a zis: împărtășiți-vă din Duhul, ci: „umpleți-vă de Duhul”.

Da, umple sufletul tău cu Duhul Sfânt până sus, ca pe un pahar, pentru ca diavolul să nu mai poată turna într-însul nimic. Nu trebuie numai a ne împărtăși din Duhul Sfânt, ci trebuie a ne și umple de Duhul Sfânt prin psalmii, prin imnurile și prin cântările duhovnicești (Efeseni 5, 19), de care v-ați umplut astăzi. De aceea sunt încredințat că voi sunteți sănătoși.

Avem noi un minunat pahar de îmbătare – paharul de îmbătare care naște înfrânare, iar nu boală. Care e acest pahar? Paharul cel duhovnicesc, paharul cel mântuitor, paharul cel curat al Domnului. El nu naște beție, nu naște boală; el nu secătuiește puterile, ci le sporește; el nu slăbește nervii, ci îi încordează; el izvorăște trezvie, este obiect de respect pentru îngeri, lucru de groază pentru draci, obiect de cinste pentru oameni, lucru de dragoste pentru Stăpânul.

Ați auzit ce zice David despre acest pahar duhovnicesc pe care îl vedeți pe această sfântă masă? Ascultați cuvintele lui: „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă urăsc, uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul tău este îmbătându-mă ca un puternic” (Psalmul 22, 6). Pentru ca tu, auzind cuvântul „îmbătându-mă”, să nu te îngrozești deodată și să nu socoti că această îmbătare naște slăbiciune, David adaugă cuvintele: „ca un puternic”.

Acest nou chip de îmbătare dă tărie și face pe om bun și tare! Aceasta izvorăște din piatra cea duhovnicească, nu vatămă cugetele, ci deșteaptă gânduri duhovnicești. Să ne îmbătăm, dar, cu această îmbătare, iar de cealaltă să fugim, ca să nu facem de ocară această mare sărbătoare, căci această zi este sărbătoare nu numai pentru pământ, ci și pentru cer.

Acum bucurie este pe pământ; acum bucurie este și în cer. Și dacă la întoarcerea unui păcătos se face bucurie pe pământ și în cer (Luca 15, 10), apoi cu atât mai vârtos trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului. Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii. Astăzi heruvimii și serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare; ei nu se rușinează de cei asemeni lor slujitori, ci se bucură de binele nostru. Deși acest dar al Stăpânului noi l-am primit, mulțumirea e obștească și pentru dânșii, ca și pentru noi! însuși Stăpânul lor și al nostru nu Se rușinează a prăznui împreună cu noi.

De ce zicem că nici El nu se rușinează? Pentru că, ascultați-L ce zice: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paști cu voi” (Luca 22, 15). Iar dacă El a dorit să prăznuiască împreună cu noi Pastile, atunci negreșit a dorit să prăznuiască și Învierea. Deci, când se bucură îngerii și arhanghelii, și când Stăpânul tuturor prăznuiește împreună cu noi, ce pricină de întristare mai poate fi?

Nimeni dintre cei săraci să nu se întristeze din pricina sărăciei, pentru că praznicul acesta este duhovnicesc. Nimeni dintre cei bogați să nu se mândrească cu bogăția, pentru că bogăția nu poate să adauge nimic la bucuria acestui praznic. La praznicele lumești, unde este nerușinare și râs, unde domnește tot felul de lux drăcesc, acolo cu dreptate săracul e trist, iar bogatul vesel. Pentru ce? Pentru că bogatul face masă mare și se desfată de belșug, iar pe sărac, sărăcia îl împiedică de a face și el asemenea desfătări. Aici însă nu poate avea loc nimic de felul acesta. Aici o singură masă este pentru bogat și pentru sărac. De este cineva bogat, nu poate să adauge nimic la această masă; de este cineva sărac, sărăcia sa întru nimic nu-l împiedică a ședea la această masă, pentru că aceasta este dar dumnezeiesc.

Și de ce te miri tu că-i o singură masă și pentru bogat și pentru sărac? Pentru însuși împăratul, care poartă coroană pe cap, care este îmbrăcat în purpură și căruia îi este încredințată stăpânirea asupra pământului, și pentru acesta și pentru săracul care cerșește milostenie la răspântiile drumului, pentru amândoi este o singură masă. Așa sunt darurile Stăpânului; când cheamă pe cineva să se împărtășească dintr-însele, nu se uită de este acela sau nu din neam mare, ci se uită la inima și cugetele lui.

Când tu vei vedea în biserică pe sărac stând alături de cel bogat; când vei vedea acolo pe omul de rând șezând împreună cu boierul, când vei vedea pe cel ce afară din biserică tremură înaintea celor mari, că stă aici fără frică lângă dânșii, atunci să înțelegi ce însemnează „că vor locui împreună lupul și mielul” (Isaia 11, 6).

Scriptura numește lup pe bogat, iar miel pe sărac. De unde însă se vede că bogatul și săracul vor fi împreună, ca lupul cu mielul? Ascultă cu luare-aminte. Adesea bogatul și săracul stau în biserică împreună; însă când sosește timpul primirii sfintelor daruri, bogatul se depărtează, ca unul ce nu este pregătit, iar săracul intră în lăcașul cel ceresc. Și bogatul nu se supără, fiindcă știe că el nu este vrednic de dumnezeieștile Taine. Dar – o, har dumnezeiesc! – nu numai în biserică săracul este deopotrivă cu bogatul, ci adesea săracul trece înaintea bogatului cu vrednicia; bogăția nu aduce nici un folos celor ce o au fără să fie virtuoși.

Așadar, în Biserică nu este nici rob, nici slobod. Scriptura recunoaște rob pe cel care este vândut păcatului, „căci cel ce lucrează păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8, 34), iar slobod recunoaște pe cel care este eliberat de păcat prin harul lui Dumnezeu.

Către această masă, și bogatul și săracul se apropie cu aceeași îndrăzneală, cu aceeași cinste, ba câteodată săracul are mai multă cinste chiar și decât împăratul. Pentru ce? Pentru că împăratul, fiind încurcat cu o mulțime de lucruri, din toate părțile este învăluit ca o corabie și se face părtaș la o mulțime de păcate; iar săracul, îngrijindu-se numai de hrana zilnică, ducând o viață scutită de griji și netulburată, rămânând liniștit ca și cum ar sta într-un liman, se apropie de această masă cu o mare siguranță. Și iarăși: La prăznuirile lumești bogatul este vesel, iar săracul este trist, nu numai din pricina mesei, ci și din pricina hainelor, deoarece același neajuns îl suferă și din această parte.

Când săracul vede pe omul bogat îmbrăcat cu haine scumpe, se întristează și se tânguiește tuturor asupra nenorocirii sale. Dar aici se înlătură și acest neajuns, deoarece toți au aceeași haină – haina Botezului. „Căci, câți în Hristos v-ați botezat, ne zice Scriptura, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

Așadar, să nu necinstim acest praznic cu beții. Stăpânul nostru a cinstit deopotrivă și pe bogat și pe sărac, și pe rob și pe stăpân. Să plătim deci Stăpânului pentru această bună-voință a Sa către noi, și plata cea mai bună nu poate fi alta, decât curăția vieții și trezirea sufletului. Pentru un astfel de praznic nu trebuie bani, nici cheltuieli, ci bunăvoință și cugete curate, căci așa sunt lucrurile ce se târguiesc aici. Aici nu se vinde ceva material, ci ascultarea dumnezeieștilor cuvinte, rugăciunile părinților, binecuvântările preoților, unirea gândurilor, pacea și armonia, daruri și răsplătiri duhovnicești.

Să prăznuim deci acest mare și luminat praznic al învierii Domnului, să-l prăznuim luminat și în același timp cu sfințenie. Domnul a înviat, și împreună cu Sine a înviat și lumea; El a înviat, sfărâmând legăturile morții. Adam a greșit și a murit, iar Hristos n-a greșit și totuși a murit. Acesta este lucru suprafiresc și minunat: acela a greșit și a murit, iar Acesta n-a greșit și, de asemenea, a murit. Pentru ce? Pentru ca cel ce a greșit și a murit să poată fi slobozit din legăturile morții prin Cel ce n-a greșit și a murit.

Așa se petrece lucrul și în afacerile bănești: Adesea unul este dator și, neputând plăti, este pus în lanțuri; iar altul nefiind dator, dar având putința de a plăti, plătește și scapă din lanțuri pe vinovat. Așa a fost și cu Adam. El s-a îndatorat și era în stăpânirea diavolului, dar nu avea putere să plătească. Hristos nu era dator și nu Se afla în stăpânirea diavolului, dar putea să plătească datoria. El a venit și a plătit cu moartea pentru acela care era în stăpânirea diavolului, pentru ca să-l izbăvească.

Vezi acum foloasele învierii? Noi am suferit o îndoită moarte, și de aceea așteptăm și o înviere îndoită. Hristos a suferit o singură moarte, și de aceea El a înviat cu o singură înviere. Cum aceasta? Ascultă! Adam a murit și cu trupul și cu sufletul, a murit și cu firea și cu păcatul: „în ziua în care vei mânca din pom, cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17).

Cu toate acestea, cu firea nu a murit în aceeași zi, ci a murit cu păcatul; aceasta a fost moarte sufletului, iar aceea moartea trupului. De altfel, când auzi de moartea sufletului, să nu socotești că sufletul moare; el este nemuritor. Moartea sufletului, însă, este păcatul și pedeapsa veșnică. De aceea, și Hristos zice: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci vă temeți mai vârtos de Cel ce poate să piardă în gheena și sufletul și trupul” (Matei 10, 28).

Moartea noastră, după cum am spus, este îndoită, de aceea și învierea trebuie să fie îndoită, iar Hristos o singură moarte a avut, deoarece n-a greșit. Această moarte unică a fost suferită pentru noi, deoarece El nu era supus morții. El nu era vinovat de păcat, prin urmare, nici morții nu era supus. De aceea, El a și înviat numai dintr-o singură moarte, iar noi, cei ce am suferit o îndoită moarte, vom avea o îndoită înviere.

Una este iertarea păcatelor, iar cealaltă este învierea trupului. El ți-a dat ce a fost mai mare, așteaptă și ce este mai mic.Prima înviere este mult mai însemnată decât a doua, deoarece e mult mai important să te izbăvești de păcate, decât a-ți vedea trupul înviat. Trupul a căzut pentru că a greșit, de aceea, dacă păcatul este începutul căderii, atunci începutul sculării este eliberarea de păcat.

Noi ne-am ridicat deja prin învierea cea mare, aruncând moartea cea grea a păcatului și dezbrăcând de pe noi haina cea veche; să nu pierdem nădejdea că vom primi și pe cea mai mică. Și noi ne-am ridicat cândva prin această înviere, atunci când ne-am botezat, ca și acești prea frumoși „miei” care aseară s-au învrednicit Sfântului Botez.

Alaltăieri, Hristos a fost răstignit, dar a înviat astă-noapte; și ei, alaltăieri, erau cuprinși de păcat, dar s-au sculat împreună cu Dânsul. El a murit cu trupul și a înviat cu trupul, iar ei erau morți prin păcat și s-au sculat, izbăvindu-se de păcat.
Pământul ne răsare nouă în acest timp al primăverii roze, viorele și alte flori, iar apele ne arată o grădină încă și mai minunată decât pământul.

Nu te minuna, că din ape au răsărit flori; și pământul produce plante nu după firea lui, ci după porunca Stăpânului. Și la început, firea apelor a născut ființe vii: „Să scoată apele vietăți cu suflet viu” (Facerea 1, 20), și porunca s-a împlinit. Materia cea neînsuflețită a răsărit animale însuflețite; așa și acum, să scoată apele nu târâtoare cu suflet viu, ci daruri duhovnicești. Atunci apele au născut pești muți și necuvântători, iar acum ele nasc pești cuvântători și duhovnicești, pescuiți de Apostoli: „Veniți după Mine, le-a zis Hristos, și vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19). Tocmai despre acest pescuit a vorbit El atunci. Cu adevărat, acesta este un nou meșteșug de pescuire; pescarii scot din apă, iar noi băgăm în apă și așa pescuim.

Era cândva o scăldătoare la iudei; și ascultă ce putere avea această scăldătoare, pentru ca să cunoști sărăcia iudeilor și să afli bogăția Bisericii. Aceea era o scăldătoare de apă, și îngerul se pogora acolo și tulbura apa. După tulburarea apei, primul din bolnavii care intra în apă se vindeca. Numai unul singur pe an se vindeca, și îndată darul se lua, dar nu din pricina sărăciei Celui ce dăruia, ci din pricina slăbiciunii celor ce primeau. Deci, îngerul se pogora în scăldătoare și tulbura apa și unul din bolnavi se vindeca; pogorâtu-S-a Stăpânul îngerilor în Iordan și a tulburat apa și a vindecat toată lumea.

De aceea, acolo, cel de-al doilea care se pogora după cel dintâi nu se mai vindeca, pentru că așa dar era dat iudeilor celor neputincioși și săraci; iar aici, dacă după primul va intra al doilea, după al doilea al treilea, după al treilea al patrulea, și chiar zece, sau douăzeci, sau o sută, sau chiar mii și chiar toată lumea de s-ar afunda în scăldătoare, darul nu va seca, harul nu se va împuțina, curgerile nu se vor spurca. Un nou fel de curățire, netrupesc. Acolo, cu cât erau mai multe trupuri spălate într-o apă, cu atât mai mult aceasta se murdărea; iar aici, cu cât va spăla ea mai multe persoane, cu atât mai curată se face.

Vezi ce mare dar? Păstrează, omule, acest mare dar. Nu îți este îngăduit să trăiești cum se întâmplă; puneți o lege bine hotărâtă, pentru că viața este luptă și război, iar cel ce se luptă, de la toate se înfrânează (I Corinteni 9, 25).

Să-ți spun ție, oare, cel mai bun și mai sigur mod de purtare? Să aruncăm din suflet ceea ce pare indiferent, dar care naște păcatul. Dintre fapte, unele sunt păcate, iar altele nu sunt păcate, ci pricini ale păcatelor. De pildă, râsul după firea sa nu este păcat, dar devine păcat, dacă trece peste măsură, căci de la râs își ia naștere luarea în râs; de la luarea în râs își iau naștere ocările; de la ocări își iau naștere faptele rușinoase, iar pentru fapte rușinoase vine pedeapsa.

Smulge, deci, mai întâi rădăcina, pentru ca să nimicești toată boala. Dacă noi ne vom feri de lucrurile indiferente, atunci niciodată nu vom făptui lucruri oprite. Pentru mulți se pare lucru indiferent a privi la femeie; dar de aici se naște pofta nerușinată, din poftă se naște curvia, iar din curvie iarăși pedeapsa. Așa și luxul, s-ar părea că n-are nimic de temut, dar de aici vin o mulțime de rele. De aceea, întru toate să căutăm a smulge rădăcina răului.

Pentru aceasta, voi primiți necontenit povețe în fiecare zi; pentru aceea, noi, șapte zile de-a rândul ne-am adunat și v-am oferit masă duhovnicească, dându-vă să gustați din dumnezeieștile cuvinte și pregătindu-vă în fiecare zi pentru luptă și înarmându-vă împotriva diavolului, deoarece acum el mai cumplit năvălește, căci cu cât e mai mare darul, cu atât e mai mare și lupta.

Dacă diavolul n-a suferit să vadă pe un singur om în rai, apoi, spune-mi, cum va putea el suferi să vadă așa de mulți mergând la ceruri? Tu ai zădărât fiara, dar nu te teme! Tu ai primit mai multă putere, o sabie ascuțită: lovește cu ea șarpele. De aceea i-a și îngăduit Dumnezeu să năvălească asupra ta, ca tu să cunoști în faptă tăria puterii tale.

După cum un instructor iscusit, luând vreun soldat recrut, slab și plin de neglijență, și spălându-l, învățându-l și îndreptându-l, nu-i îngăduie nici după aceea să stea în nelucrare, ci îi poruncește să iasă la luptă, ca să arate prin fapte ce putere i s-a dat, tot așa a făcut și Hristos. El ar fi putut nimici pe dușmani; dar pentru ca tu să cunoști superioritatea harului și mărimea puterii duhovnicești pe care o ai primit la Botez, El îi îngăduie să iasă la luptă cu tine, dându-ți multe prilejuri să capeți cununi. De aceea, șapte zile de-a rândul v-ați folosit de povețe, pentru ca să deprindeți bine meșteșugurile luptei.

Pe de altă parte, ceea ce se săvârșește acum este nuntă duhovnicească, iar ceremonia nunții ține șapte zile. De aceea, noi am așezat ca voi să veniți aici șapte zile și să luați parte la această nuntă dumnezeiască. Dar acolo, după șapte zile, sărbătoarea încetează, iar aici, dacă vrei, poți necontenit să iei parte la dumnezeiasca nuntă.

La nunțile lumești, mireasa, după o lună sau două devine mai puțin iubită; dar aici nu-i așa, ci cu cât trece mai multă vreme, cu atât mai aprinsă devine iubirea mirelui, cu atât mai sincere îmbrățișările și mai duhovnicești unirile, dacă vom priveghea.

Legea firii arată că după tinerețe vine bătrânețea, dar aici, după bătrânețe vine tinerețea și o tinerețe care niciodată n-are sfârșit, dacă vom voi aceasta. Mare este harul, dar va fi și mai mare, dacă vom voi. Și Pavel a fost mare când s-a botezat, dar a devenit și mai mare când a propovăduit, când a combătut pe iudei. După aceea, el a fost răpit în rai și s-a ridicat până la al treilea cer. Astfel putem și noi, dacă dorim să creștem, să mărim harul care ne este dat la Botez. De mărit, el se mărește prin fapte bune, se face mai luminos și ne câștigă și nouă lumină.

Dacă vom face aceasta, atunci cu multă îndrăzneală vom intra în cămara cea de nuntă împreună cu Mirele și ne vom desfăta de bunurile pregătite celor ce-L iubesc pe Dânsul, cărora fie să ne învrednicim noi toți cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine slava și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.