CAZANIA DUMINICII SLĂBĂNOGULUI (Despre pedeapsa păcatului)

 

Frați creștini,

Oare, numai unul era păcatul slăbănogului din Evanghelia de astăzi, sau mai multe? Și, de era unul, oare, ce fel de păcat era acesta? Când zice sfântul evanghelist: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple ceva și mai rău“ (Ioan 5, 14), înseamnă, că slăbănogul a fost pedepsit treizeci și opt de ani pentru păcatele lui. Dar care erau păcatele lui, evanghelistul nu ne-a spus, ca să înțelegem că nu numai pentru păcatele pe care le-a făcut slăbănogul, ci și pentru orice alt păcat, Dumnezeu pedepsește pe păcătosul care nu se pocăiește.

Când vom socoti că nici înger, nici om, n-a putut să vindece rana celui dintâi păcat al celor doi strămoși; când vom socoti că, pentru iertarea păcatului a fost nevoie de dumnezeiasca pogorâre de sus și întrupare a Fiului lui Dumnezeu, cu Patimile, crucea, sângele și moartea Sa, atunci vom cunoaște cu adevărat, cât de mare este greutatea păcatului. Numai sângele Fiului lui Dumnezeu a putut să unească iarăși pe om cu Dumnezeu și numai puterea și harul acestui neprețuit sânge, care se varsă până astăzi la altarele Bisericii, ne curățește pe noi de păcate, precum zice Ioan Evanghelistul: „Și sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește pe noi de tot păcatul“ (I Ioan 1, 7).

Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, iar la călcarea Legii vedem trei lucruri: pe Dătătorul Legii, Legea și călcarea Legii. Cu cât cercetezi mai mult pe fiecare din ele, cu atât mai mult înțelegi cât de rău este păcatul.

Dătătorul Legii este Acela care, dintru neființă a făcut cerul, pământul, marea și toate cele dintr-însele. Acela, luând țărână din pământ, a zidit pe om, a suflat în fața lui suflare de viață, l-a făcut pe el după chipul Său, l-a pus în raiul desfătării, l-a așezat domn și împărat a tot pământul și a supus toate sub picioarele lui. Și tot Acela, pentru mântuirea sufletului omului, celui ce a greșit, s-a pogorât pe pământ, s-a întrupat din Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și s-a făcut om, a pătimit ca un vinovat și a murit răstignit pe lemnul crucii. Dătătorul legii noastre creștinești este Acela, Căruia îi slujesc îngerii, i se supune făptura, se înfricoșează de El stihiile și tremură demonii. Acela este Dătătorul legii noastre, care numai prin cuvânt preface cerul și pământul, cele de sub pământ și toate cele văzute și cele nevăzute. Dătătorul legii creștinești este Dumnezeu, Judecătorul cel prea drept și prea milostiv, Care făgăduiește împărăția veșnică tuturor celor ce păzesc legea Lui, și chinurile veșnice, celor ce o calcă.

Iar legea creștinească, pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, este întru totul spre folosul lor. Ea este făclie și lumină, cum ne spune Sfânta Scriptură, când zice: „Făclie picioarelor mele este Legea Ta și lumină cărărilor mele“ (Psalm 118, 105). Ca o făclie luminează mintea omului, ca să viețuiască bine, și ca o lumină îl povățuiește pe om, pe drumul mântuirii. Deci iată ce dobândesc în lumea aceasta vremelnică cei ce păzesc poruncile legii lui Dumnezeu, și cât de mult păgubesc cei ce nesocotesc legea Lui. In cine are lumea evlavie și încredere? În tâlhari și în răpitori? Sau în cei ce păzesc dreptatea și nu râvnesc la bunurile altora? Cui îți poți încredința argintul tău? Tâlharilor, ucigașilor și martorilor mincinoși? Sau celor ce nu fac rău nimănui și celor ce fac bine aproapelui lor și urăsc minciuna? Pe cine lăudăm? Pe omul care nesocotește și ocărăște pe părinții lui, sau pe acela care cinstește pe tatăl său și pe mama sa? Toată lumea, frați creștini, cinstește pe păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, îi laudă, îi împrumută și în tot chipul îi ajută, iar pe călcătorii legii, pe păcătoși, îi nesocotește și fuge de dânșii. Deci oamenii cei îmbunătățiți, oamenii cei buni au în lumea aceasta, cinstirile și prețuirile semenilor lor, ca o arvună a răsplătirii ce va să fie, iar după această viață vremelnică îi așteaptă bucuria cea negrăită, lumina cea neînserată, Împărăția cerurilor și viața cea veșnică, după cuvântul Domnului, Care a zis: „Dacă vrei să intri în viața veșnică, păzește poruncile“ (Matei 19, 17).

Dumnezeu a întocmit toate poruncile Sale, din legea creștinească, pe temelia nețărmuritei Sale dragoste față de oameni, socotind că împlinirea poruncilor legii este dragostea. În chipul acesta, legea creștinească este nu numai folositoare, ci și ușoară, după cum ne încredințează Însuși Domnul Hristos, când zice: „Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară“ (Matei 11, 30). Într-adevăr, ce greutate sau ce sarcină are porunca dragostei? Când se va sădi, și se va înrădăcina în inima noastră acest cuget al dragostei, dat de Dumnezeu, el va rodi în sufletele noastre bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea și alte fapte bune. Deci legea creștinească a lui Dumnezeu este folositoare în viața aceasta și mântuitoare în cea viitoare. Ascultați, acum, cine este călcătorul legii creștinești.

Călcătorul legii creștinești este cel nesocotit, este păcătosul. Și fiindcă defăimarea legii creștinești se ridică până la Însuși Dătătorul legii, cel ce păcătuiește defăimează cu adevărat pe Dumnezeu. Deci, o, omule păcătos! tu, cel zidit, îndrăznești împotriva Ziditorului tău? Îndrăznești, împotriva Mântuitorului tău? Îndrăznești împotriva Judecătorului tău? De aceea pe bună dreptate, se mânie Dumnezeu atât de mult asupra păcătoșilor și pedepsește cu atâta asprime pe cei ce păcătuiesc, împlinindu-se cuvântul proorocesc, care spune: „De pedepsești pe om cu mustrări, pentru păcate, piere frumusețea lui ca mâncată de molii“ (Psalm 38, 14-15).

Dar, se vor, întreba unii creștini, pentru ce, mulți păcătoși nu numai că nu primesc nici o pedeapsă în viața aceasta, ci trăiesc chiar mai bine și cu mult spor? Aceeași întrebare frământa și pe marele prooroc Ieremia care, nedumerit, zicea: „Pentru ce calea necredincioșilor este cu izbândă și pentru ce toți călcătorii de Lege sunt în fericire?“. Dar tot el și-a dezlegat nedumerirea, zicând: „Aproape ești tu numai de buzele gurii lor, iară de inima lor ești departe“ (Ieremia 12, 1-2), prin buzele gurii lor însemnând bunătățile cele vremelnice, pe care Dumnezeu le îngăduie lor, iar prin inima lor, însemnând bunătățile cele veșnice, de care păcătoșii sunt departe, din cauza păcatelor lor. Iubitorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, mustră cu asprime pe păcătosul care nu este pedepsit de Dumnezeu ca pe un defăimător al bunătății și răbdării lui Dumnezeu, care nu vrea să înțeleagă că, prin această bunătate, Dumnezeu îl cheamă la pocăință. Deci, dacă unii păcătoși rămân nepedepsiți în lumea aceasta, se datorește bunătății lui Dumnezeu, care îi cheamă la pocăință. Dar vai lor, de li se va împietri inima și nu se vor pocăi!

Fiindcă Dumnezeu este prea drept, fără îndoială, El pedepsește deopotrivă pe toți călcătorii poruncilor legii Lui. Dar, de vreme ce suntem chemați să trăim nu numai o viață, ci două: una vremelnică, aici pe pământ, iar alta veșnică, dincolo de mormânt, pentru aceasta Dumnezeu îi pedepsește în viața aceasta pe aceia care au greșeli mai ușoare, ca, văzând noi pedeapsa și temându-ne de mânia și urgia cea dreaptă a lui Dumnezeu, să fugim de păcat. Pe cei ce păcătuiesc mai greu, având păcate mai grele, îi lasă nepedepsiți, pentru ziua Judecății în care își vor primi, atunci, pedeapsa meritată.

Deci, creștine, după sfatul psalmistului, „nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea, căci ca iarba curând se vor usca, și ca verdeața ierbii degrab se vor trece“ (Psalm 36, 1-2), ci urmează cu credincioșie Legea lui Dumnezeu și te bucură de împlinirea poruncilor Lui, căci, după cuvintele aceluiași psalmist, drepților le este dat „să se bucure și să se veselească înaintea lui Dumnezeu“ (Psalm 67, 3). Iar dacă tu însuți păcătuiești și nu ai luat încă nici o pedeapsă de la Dumnezeu, să știi că ești așteptat de bunătatea, blândețea și îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, Care te cheamă în fiecare zi, zicându-ți: Vino, pocăiește-te! Iar de va rămâne inima ta împietrită și nu te vei pocăi, este vai de tine, căci îți aduni asupra ta mânia lui Dumnezeu, în ziua dreptei judecăți. Pentru nepocăința ta, Dumnezeu nu te pedepsește cu pedeapsă vremelnică, în această viață, ci îți pregătește pedeapsă veșnică, în viața viitoare.

Fraților, osânda pentru păcat poate fi amânată, dar nu vom scăpa de ea. De nu vom fi pedepsiți în viața aceasta vremelnică, vom fi pedepsiți, pe urmă, cu pedeapsa veșnică. Ce se cuvine dar să facem? Să îndrăznim și să nu deznădăjduim, căci avem mare nădejde și mare scăpare în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu către cei ce se pocăiesc. Prin pocăință și mărturisirea păcatelor nu scăpăm numai de osânda păcatului, ci dobândim și iertarea păcatelor, cum ne încredințează psalmistul, zicând: „Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului! și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu“ (Psalm 31, 5-6). Așa ajută, Doamne, și nouă păcătoșilor, la vremea pocăinței noastre. Amin!