REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  M atei, fiul lui Alfeu, își făcea meseria de vameș în vamă la ceasul în care Domnul l-a văzut la Capernaum și i-a zis: Vino după Mine. Și sculându-se [Matei], a mers după El (Matei 9:9). După aceasta, Matei s-a dus și și-a pregătit casa spre a îl primi pe Domnul în ea: a fost locul și împrejurarea în care Domnul a rostit câteva mari adevăruri despre întruparea Lui pe pământ. D upă Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Apostol și Evanghelist Matei a propovăduit Evanghelia către parți, mezi și etiopieni. Î n Etiopia el l-a sfințit episcop pe ucenicul său Platon, apoi s-a retras la rugăciune într-un munte pustiu, unde Domnul a venit și i S-a arătat lui. Sfântul Matei atunci a botezat-o pe soția și pe fiul principelui Etiopiei, și de aceea principele s-a înfuriat și a trimis gărzi care să îl aresteze pe Matei și să îl aducă în fața lui la judecată. Soldații s-au întors și i-au raportat principelui că glasul lui Matei l-au auzit, dar pe el ochii lor nu l-au văzut unde este și de aceea nu l-

  E l s-a născut în Egipt și îmbogățindu-se de-a lungul întregii lui vieții întru călugăreștile nevoințe în pustia egipteană și-a încheiat la urmă alergarea cu moarte de mucenic. Imitîndu-l pe Sfântul Proroc Ioan, Botezătorul și înaintemergătorul Domnului, Sfântul Epimah s-a retras cu desăvârșire în pustie încă din frageda lui tinerețe. Iubindu-L cu tot duhul și cu toată virtutea lui pe Domnul, s-a învrednicit de la El de daruri mari, căci însuși Duhul Sfânt îl învăța pe el toate; astfel, fără să aibă trebuință de vreun dascăl pământesc, el de la Duhul s-a povățuit către toate nevoințele vieții celei călugărești. A poi a ajuns la urechile fericitului Epimah vestea că la Alexandria creștinii sunt uciși precum oile de junghiere pentru mărturisirea Numelui lui Hristos. Aprinzându-se și îndârdjindu-se cu duhul întru apărarea Sfintei credințe, el a intrat în marea cetate și a dărâmat cu mâinile lui idolii la pământ. P rins fiind și dat la bestialele chinuri, Sfântul Epimah a strigat: „A

  E i au fost din cetatea Aegea din Cilicia. Ei au moștenit adevărata credință întru Hristos de la părinții lor, precum și o avere uriașă. Dar râvnind după dragostea lui Hristos și după averile cele duhovnicești din ceruri, ei și-au împărțit tot imensul avut săracilor, nelăsându-și lor nimic. D in pricina acestei mari generozități a mâinilor lor, mâna lui Dumnezeu i-a apărat pe ei de toate răutățile pe care li le-au țesut lor oamenii și dracii. G enerosul Zenobie, care pentru Domnul a lepădat cu totul toată grija cea lumească, a fost dăruit de El cu harul facerii de minuni, astfel încât numai prin punerea mâinilor lui Sfântul Zenobie vindeca toată boala și neputința din popor. De aceea poporul l-a voit pe el întâistătător pe scaunul episcopal al Aegeei. D ar au izbucnit persecuțiile și Zenobie a fost arestat și adus înaintea Prefectului Lysias care l-a întrebat: „Ai de ales una din două: ori viața, ori moartea; viața, dacă vei aduce jertfă zeilor noștri și moartea, dacă nu. "

  Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu (Luca 11, 20) I ubiți credincioși, D acă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu. D omnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică și chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă și bunătate față de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulți ani, zidit după chipul și asemănarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, văzându-se izgoniți de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere și îndată s-au aruncat în mare și s-au înecat (Luca 8, 33). I ată cât de mare este oceanul cel fără de ma

  S fântul Andrei a fost preot ortodox, de neam cretan. În vremea prigoanelor împotriva Sfintelor icoane [iconoclasmul], el s-a arătat mare apărător al cinstirii lor. S fântul Andrei a mers la Constantinopol spre a vădi înaintea tuturor pe răul împărat Copronim. P e când împăratul stătea în biserica Sfântului Mucenic Mamant, Andrei a intrat în biserică, s-a dus înaintea lui și în auzul tuturor celor dinăuntru l-a certat pe împărat pe față: „Ți-ar fi mai bine ție, împărate, să îți vezi de treburile tale civice și ostășești, decât să prigonești Sfânta Biserică lui Dumnezeu și pe robii Lui. " P entru aceasta Sfântul Andrei a fost bătut cu sălbăticie, torturat bestial și târât pe străzile cetății, până când la un moment dat un eretic l-a lovit cu o secure și l-a omorât. A stfel și-a dat Sfântul Andrei sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la anul 767. L a sfintele lui moaște s-au lucrat multe minuni către neputincioși și bolnavi.

  A ceastă slăvită sfântă a fost de neam sârb și s-a născut în Epivata, care se află între Selymbria și Constantinopol. P ărinții Sfintei au fost oameni foarte bogați și creștini evlavioși. Ei au avut și un fiu, Eftimie, care s-a tuns monah încă pe când trăiau părinții lui, iar mai după aceea s-a făcut vestitul Episcop al cetății Madytos. F ecioara Parascheva, sora lui, totdeauna a tânjit și ea după viața ascetică întru numele lui Hristos. După moartea părinților ei, ea a părăsit casa părintească și a mers mai întâi la Constantinopol, iar apoi la pustia Iordanului, unde s-a nevoit întru aspre petreceri călugărești până la vârstă adâncă. C ine va putea descrie toate nevoințele ei cu de-amănuntul, toate ispitirile din partea trupului, a lumii și mai cu seamă a diavolilor? Î n vârstă adâncă fiind, un înger al Domnului a venit la ea și i-a zis: "Părăsește pustia aceasta și mergi înapoi în patria ta, căci acolo va trebui să lepezi trupul acesta trecător, iar cu sufletul să te înf

  T eofil a fost de neam slav și se trăgea din Macedonia, de pe lângă locul numit Strumita. El s-a tuns monah din fragedă copilărie, iar după oarece vreme și-a întemeiat propria mânăstire. E l a luat suferințe de la nelegiuitul împărat iconoclast Leon, isaurul și ar fi murit în torturi, dacă nu ar fi reușit să îl convingă pe judecătorul Hypaticus de adevărul cinstirii Sfintelor icoane. C onvingându-se că cinstirea sfintelor icoane înseamnă cinstirea adevărului, Guvernatorul Hypaticus l-a eliberat pe Sfântul Teofil. A stfel Sfântul s-a întors la mânăstirea lui și a trecut la puțin timp după aceea la locașurile bucuriei celei cerești, anul fiind 716.

  E ufrosina a fost fiica lui Pafnutie, bărbat slăvit și bogat din Alexandria. Părinții ei, multă vreme fără nici un copil, s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi să le dăruiască prunc și o primiră de la Domnul pe ea, Eufrosina. B inecredincioșii și cucernicii ei părinți și-au crescut fiica în cea mai aleasă educație creștină. N evoind să se căsătorească, Eufrosina a plecat în taină din casa părintească, și-a luat haine bărbătești și a intrat într-o mânăstire de monahi zicând despre sine că este eunuc al împăratului Teodosie și că se numește Smaragd. E gumenul a primit-o și a rânduit-o în ascultarea Părintelui Agapit. Cu postul, cu nevoințele și cu rugăciunea părutul Smaragd a întrecut repede pe toți frații din mânăstire. C ând Smaragd a împlinit în acea mânăstire cu totul treizeci și opt de ani de aspre nevoințe monahicești, tatăl Pafnutie a venit să cerceteze mănăstirea, iar egumenul l-a îndreptat pentru sfat și pentru rugăciune la îmbunătățitul călugăr Smaragd. Smaragd l-a recunosc

  S fântul Apostol Codrat a fost din numărul celor șaptezeci de Apostoli mai mici. El a predicat Sfânta Evanghelie la Atena, fiind mai întâi Episcopul cetății, după Sfântul Publie, iar mai apoi a fost Episcop al Magnesiei. S fântul Codrat a fost un bărbat foarte învățat, stăpânind toată știința filosofică a vremii. Mai mult și în afară de aceasta, el a fost bogat în știința cea dinlăuntru, dăruită din belșug de harul Duhului Sfânt. B iograful său zice despre el, cu cuvântul Scripturii: El a fost ca luceafărul de dimineață în mijlocul norului, ca luna plină în zilele ei (înțelepciunea lui Isus Sirah 50:6). Norul atunci a fost întunericul păgânismului elin, lipsit de lumina evlaviei. S fântul Apostol Codrat, prin cuvântul lui Dumnezeu, a strălucit asupra elinilor ca o lumină mare ce a străpuns întunericul lor, stingând focul necuratelor jertfe, zdrobind idolii la pământ și dărâmând capiștile cu rugăciunea. D ar întunericul întotdeauna va urî lumina, de aceea păgânii l-au urât pe Sf

  S ă aveți înștiințare, fraților, că întru această zi este înainte-prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci a lui Hristos, pe care a fost pironit Domnul nostru Iisus Hristos și a pierdut blestemul strămoșilor, care se pricinuise din neascultare și din sfatul diavolului și din gustarea cea de demult, prin care eram căzuți cu tot neamul omenesc. Pentru aceea, Stăpânul, Domnul nostru, omorând gustarea cea de moarte, pe Cruce Și-a pironit trupul Său cel ce n-a gustat din gustul cel amar, ca să-mi aducă mie nepătimire prin lemnul cel făcător de viață. Aceasta dorind, să ne sârguim, fraților, și, curățindu-ne toți sufletele și trupurile, să ne apropiem de Sfânta Cruce cea de viață făcătoare și să ne închinăm ei și cu buze curate să o sărutăm. Că ea curățește păcatele noastre și ne sfințește sufletele și printr-însa neputințele noastre se vindecă, dracii fug de ea, că stăpânirea iadului, printr-însa s-a sfărâmat, iar Împărăția lui Dumnezeu s-a deschis tuturor celor ce, cu credință, i se închin

  Î ntre sfinții români canonizați recent se numără și Cuviosul Ioan din Mânăstirea Prislop–Hunedoara. Această mânăstire, așezată într-o zonă liniștită de munte aproape de Hațeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos. L a începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mânăstire cu viață de obște, numită multă vreme Mânăstirea Silvașul, după satul cu același nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV–XVIII mulți călugări cu viață sfântă din Transilvania și de peste Carpați. U nul dintre marii sihaștri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioșilor din Țara Hațegului și din întreaga noastră țară, este și Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiția locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaș”. Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiția orală legată de Mânăstirea Prislop, cât și într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mânăstiri

  T heodora a fost din Alexandria, soția a unui bărbat tânăr. La sfatul unei vrăjitoare, ea a comis adulter cu un alt bărbat și a simțit imediat rana insuportabilă a remușcării. Atunci ea și-a tăiat părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și s-a închinoviat în mânăstirea de bărbați Octodecatos, luându-și numele de Theodor. E a a uimit întreaga obște cu nevoințele ei mari, cu postirile, privegherile, smerenia și nesecatele lacrimi de pocăință, însă o tânără ce ducea o viață promiscuă l-a acuzat pe părutul Theodor că a sedus-o și că a lăsat-o însărcinată. Monahul Theodor nu s-a justificat deloc, ci a socotit această calomnie murdară plată dreaptă de la Dumnezeu pentru păcatul comis. Alungat din mânăstire, părutul monah Theodor, Sfânta Theodora, a petrecut șapte ani într-o pădure pustie, crescând copilul acelei desfrânate. E a a învins toate uneltirile și meșteșugirile diavolești: nu s-a plecat închinării la diavol, a refuzat să accepte hrană din mâinile unui părut soldat, a refuzat să

  a. Viața A cest ierarh sfânt al Bisericii Ortodoxe Române era de loc din ținutul Sucevei. Părinții săi se numeau Gheorghe și Anastasia. El a intrat în obștea Mănăstirii Râșca, ajungând mai târziu egumen la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Cetatea Neamțului și la Mănăstirea Secu. Între anii 1667–1674 a fost episcop de Huși; apoi episcop de Roman, până în anul 1685, când trece la cele veșnice, fiind înmormântat lângă biserica Mănăstirii Secu. Viața sa, atât de sfântă, ne rămâne în mare parte necunoscută, fiind ascunsă în Hristos. Cel dintâi care l-a făcut cunoscut și l-a cinstit ca sfânt a fost Sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei. b. Fapte și cuvinte de învățătură 1. Cuviosul Ioan de la Râșca, „arhiepiscopul cel sfânt și minunat”, cum l-a numit mitropolitul Dosoftei, a fost chemat de Hristos din tinerețe la viața călugărească, având ca dascăl și povățuitor pe episcopul Macarie de Roman, care i-a fost egumen și duhovnic. De la el a învățat cunoștința cărții, iar de la cuvioșii d

  Î ntru această zi Sinaxarul grecesc mai face pomenire și de Sfântul Dionisie, arhiepiscopul Eghinei, care a trecut la Domnul în anul 1624 și ale cărui sfinte moaște de-a lungul vremii s-au aflat lucrătoare de multe și mari minuni. (- nota ediției americane.)

  Î mpăratul Dioclețian s-a dus odată să cerceteze cetatea Nicomidiei, cu intenția ascunsă și rea de a îi lichida pe toți creștinii de acolo. Dar atunci când a declanșat torturile lor publice, Anichit, unul dintre demnitarii de rang înalt ai cetății L-a mărturisit cu tărie pe Hristos înaintea împăratului și a mulțimii de popor prezent în piață. El a mai denunțat și prostia închinării la obiecte de lut și piatră, închinare nedemnă de ființa rațională care este omul. Î mpăratul a poruncit ca lui Anichit să îi fie tăiată limba, însă cu puterea lui Dumnezeu, el a continuat să vorbească. E i apoi au dat drumul unui leu, cu gândul că acesta se va repezi la Mucenic ca să îl sfâșie, dar leul dimpotrivă, s-a gudurat blând pe lângă Anichit. În acea clipă s-a prăbușit și templul lui Hercule. F otie, o rudă a lui Anichit, văzând minunea aceasta și tăria lui Anichit, a strigat către împărat: „O, idolatrule, iată ești acoperit de rușine! Iată, de nimic sunt zeii tăi!" Î mpăratul atunci a

  Î n timpul împărăției lui Decius au fost cumplite prigoane împotriva creștinilor. Însuși Decius a mers la Efes, unde a poruncit cu mult zgomot să se organizeze festival păgânesc în toată cetatea, la care să fie prezent tot poporul, până la unul. Î nchinătorii la idoli aveau să „sărbătorească” mai ales prin aceea că în aceeași zi aveau să fie dați la torturi bestiale și la moarte mulțime de creștini. Dar șapte tineri, care erau cu toții ostași, nu s-au alăturat necuratei idolatrii, ci s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul să îi păzească și să îi mântuiască pe creștinii cei care erau măcelăriți ca animalele de junghiere. Acești șapte tineri erau fiii celor mai de vază bărbați ai cetății Efes. Numele lor sunt Maximilian, Iamblicus, Marinian, Ioan, Dionisie, Exacustodianus și Antoninus. C ând au aflat că numele lor au fost citate acuzator înaintea împăratului, ei s-au retras pe o înălțime din apropierea Efesului, numită Dealul Celion și acolo s-au ascuns într-o peșteră. Aflând împăra

  C ând evreii cei plini de răutate l-au omorât cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, ei i-au aruncat trupul spre mâncare câinilor. Dar Dumnezeu, în sfânta Lui Purtare de Grijă a voit altfel. T rupul mucenicului a zăcut în câmp deschis, la poalele dealului pe care se afla cetatea, o zi, o noapte și încă o zi. În noaptea a doua care urmă, marele Gamaliil, învățătorul marelui Pavel, care în taină era și el creștin, a luat trupul mucenicului și l-a dus la Cafargamala și l-a îngropat acolo într-o peșteră de pe pământul lui. G amaliil mai după aceea l-a înmormântat și pe prietenul lui, Nicodim, în aceeași peșteră; căci Nicodim a plâns la mormântul mucenicului Ștefan, până ce a murit. În aceeași peșteră Gamaliil l-a mai îngropat și pe fiul lui, Avivus și potrivit dorinței lui, a fost și el însuși îngropat în aceeași peșteră. A u trecut astfel multe sute de ani, până când nici unul dintre cei vii nu a mai știut unde se află trupul Sfântului întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan. A tunci,

  N obilul Iosif acesta a fost un bărbat foarte bogat și membru al Sinedriului evreiesc din vremea Mântuitorului. În taină, el a fost următor al lui Hristos (Matei 27:57, Ioan 19:38). I osif și Nicodim au luat Trupul lui Hristos de pe Cruce și l-au așezat în mormântul cel nou al lui Iosif. Pentru aceasta el a fost arestat de către evrei și aruncat în închisoare. Acolo a venit la el Domnul Cel înviat, Care l-a întărit, dovedindu-i învierea Lui. D upă o oarecare vreme evreii l-au scos pe Iosif din închisoare și l-au izgonit din pământul lui strămoșesc. S fântul Iosif din Arimatea a călătorit în toată lumea predicând Evanghelia lui Hristos și a adus Vestea cea bună până și în Anglia, unde s-a săvârșit către Domnul.

 Mare bucurie duhovnicească ne inundă sufletul astăzi, în ziua Pomenirii Sfântului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon vă putem prezenta în imaginea de mai sus Moaștele Sfințiilor Pantelimon și Visarion la schitul Măgureanu din București. Autor Caranda Daniel mulțumim pentru Imagine Pr ionel Apavaloaie.

  „Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la grăire” (Iacov 1, 19) Dreapta și reaua întrebuințare a limbii „Mulțimea cuvintelor nu scutește de păcătuire” (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată așa de lesne a ne amăgi și a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată și printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârșim greșeli nenumărate și fărădelegi grele, iar cât de ușor poate cineva păcătui cu limba ne arată înțeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulți sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulți au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19). C ât de grea însă este această cădere, arată același înțelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii” (Sirah 20, 19). El voiește să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt și a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare. S irah, însă, nu numai că vorbește despre cădere, dar ne și îndeamnă cu toa