EMINESCU HYPERIONUL

 Întru nemurirea lui Eminescu, cel ce a trasat cu lumina cuvântului său o cale nouă în literatura română și universală!

Întru bucuria culturii! Prin cultură suntem salvați.

EMINESCU HYPERIONUL

Bând apa Lethei, pe căile astrale,

O clipă, undă, a mării ancestrale,

Îți despletești pădurea într-o ghindă nouă,

Copil al cerului, răsfrânt în ochi de rouă

Și poposești în vechea ta Moldovă

Străluminând prin veacuri cât o supernovă.

Plutești în visătorii copaci de chiparos

Ce-ți poartă prospețimea pe val de mare-n jos...

Tu șlefuiești în slova primelor cazanii,

Sorbind învățătura vechilor istorii,

Reciți și scrii cu verbul cald, înălțător

Dând viață și culoare limbii din popor.

Din fiecare luptă sângerări rămân,

Cresc în corola sufletului de român.

În tei foșnești lumină, în flori până-n pământ,

Pe cer, pe val de mare, doinește-al tău cuvânt...

O viață mii de vieți trăiește-n fapte,

Un timp străbun din vatra Daciei străbate...

Îi recreezi pe regele cel tânăr, Sarmis

Și-a lui regină, din Geția, Tomiris,

Pământul, marea, cerul cu mii luceferii

Îi împletești ca-n vis, în farmecul iubirii.

Plutești în visătorii copaci de chiparos,

Ce-ți poartă strălucirea pe val de mare-n jos...

Trimiți o rugă spre Zamolxe, zeul getic,

Pe buzele lui Dionis, sărmanul om ascetic,

Refuzându-ți pentr-o oră de iubire

Tot infinitul, zeiasca nemurire...

Dar te împiedici de-o mână de țărână,

Ce adevărul nu poate să-l țină.

În tei foșnești lumină, în flori până-n pământ,

Pe cer, pe val de mare, doinești al tău cuvânt...

La ce e bun-o țară fără de credință?

Și zimbrul de pe flamuri e în umilință,

Sirepii albi ai mării, cerbii zânei Dochii,

Îngenunchind, ridică spre ceruri ochii.

În infinitul de sub argintul lunii

Hyperion se-nalță din cămara lumii...

Plutește-n visătorii copaci de chiparos,

Ce-i poartă nemurirea pe val de mare-n jos.

Bând apa Lethei, pe căile astrale,

O clipă, undă, a mării ancestrale,

Eminul se răsfrânge într-un ochi de rouă,

Cu versu-i aurindu-și calea lui , cea nouă,

Lumina-i se revarsă din vechea Moldovă

Prin veacuri și veacuri, cât o supernovă...

Din tei curge iubire, în flori până-n pământ,

Pe cer, pe val de mare, doinește-al său cuvânt...

Mioara Oprișan

Membră a Ligii Scriitorilor Români