REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  I Corinteni 15, 47-57 Prochimen, glasul al 6-lea (Psalm 31: 12, 1) V eseliți-vă în Domnul și vă bucurați, drepților, și vă lăudați toți cei drepți la inimă. Stih: Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele. 47 Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. 48 Cum este cel pământesc, așa sunt și cei pământești; și cum este cel ceresc, așa sunt și cei cerești. 49 Și după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc. 50 Aceasta însă zic, fraților: Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea. 51 Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, 52 Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. 53 Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. 54

  S fântul Artemon a fost preot în cetatea Laodiceei în timpul împăratului Dioclețian. A flându-se înaintea chinuitorilor, el a grăit despre sine astfel: „Artemon este numele meu, rob al lui Hristos, Domnul meu. Timp de șaisprezece ani am fost citeț, deci am citit din sfintele cărți în Biserica Domnului Dumnezeului meu. Timp de douăzeci și opt de ani am fost diacon și am citit Sfânta Evanghelie. Prin urmare, cu ajutorul lui Dumnezeu, am petrecut treizeci și trei de ani ai vieții mele ca presbiter al lui Hristos, învățând oamenii și povățuindu-i pe calea mântuirii. " J udecătorul l-a dus la templul lui Esculap, acolo unde preoții vrăjitori ai idolului țineau niște șerpi mari închinați acestui „dumnezeu. " Ei cu toții erau convinși că șerpii îl vor mușca pe Artemon. D ar Artemon s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și prin puterea lui Dumnezeu, i-a țintuit pe șerpi la pământ, făcându-i nemișcați. Apoi i-a scos pe toți afară, a suflat asupra lor și astfel i-a omorât pe loc

C el mai vechi și mai cinstit sfânt mucenic, cunoscut și martirizat pe pământul țării noastre în secolul IV, este Sfântul Mare Mucenic Sava, numit uneori „Gotul” (Geto-Dacul), iar alteori „Romanul”. Acest mucenic era „got de neam și trăia în Goția”, cum se spune în actul său martiric, născut într-un sat de pe valea râului Buzău, din părinți creștini aleși, care i-au dat o creștere duhovnicească. F ericitul Sava a fost crescut de mic în dragoste de Dumnezeu, în post, în rugăciune și feciorie, ajungând la tinerețe cântăreț la biserica unde slujea preotul Sansala, bunul său păstor și părinte sufletesc. Putem crede că tânărul Sava s-a făcut călugăr, probabil, în comunitatea monahală din Munții Buzăului, întemeiată pe la mijlocul secolului IV de călugări veniți din Eparhia Tomisului, de teama „barbarilor” care migrau prin Dobrogea spre vestul Europei. Atât preotul Sansala, cât și fericitul Sava erau călugări misionari în ținutul Buzăului unde, probabil, era și o episcopie și converteau l

  A ceștia toți au luat mucenicia pentru Hristos și s-au încununat cu slava cea nepieritoare sub domnia împăratului Decius. L a porunca împăratului, cezarul Africii a vestit poporului că toată suflarea trebuia să iasă și să aducă jertfe idolilor. Cei care se opuneau erau amenințați cu torturi înfricoșătoare. Auzind de aceste amenințări, mulți au căzut de la credință și au început să se închine idolilor. D ar aceștia patruzeci despre care ne este acum vorbirea au rămas neclintiți în mărturisirea lui Hristos, zicând: „Fraților, să ne păzim a ne lepăda de Stăpânul nostru Hristos, ca nu cumva și El să Se lepede de noi înaintea Tatălui Său Celui din ceruri și înaintea a mii de îngeri!" C ezarul i-a împărțit pe mucenici în două cete. Treizeci și șase dintre ei, după ce au fost bătuți crunt, scrijeliți și răniți, după ce pe răni li s-a turnat sare, au fost omorâți prin tăierea capului. Primii patru însă au fost aruncați în închisoare legați în lanțuri grele de fier în jurul gâtului,

  E upsihie s-a născut într-o familie nobilă și a fost crescut de mic în credința creștină, cu toată evlavia. Î n timpul împărăției lui Iulian, apostatul pe când întâistătător al Bisericii lui Dumnezeu din Cezareea se afla Sfântul Vasile cel Mare, Eupsihie s-a căsătorit cu o fecioară de neam mare. Cu toate acestea, el nu a viețuit nici măcar o singură zi în această căsătorie. La chiar vremea cununiei lui, s-a întâmplat un cortegiu păgânesc care aducea jertfe idolului Fortunei. Eupsihie împreună cu tovarășii lui au intrat în acel templu, au dărâmat idolii la pământ și chiar și templul. A uzind acestea, Iulian s-a umplut de furie și a poruncit ca vinovații să fie decapitați, ca mulți creștini să fie recrutați în armată și ca toți să plătească tributuri exorbitante față de împărăție; de asemenea, el a mai dispus reconstruirea imediată a templului păgânesc pe cheltuiala tuturor creștinilor, interzicerea ca orașul să mai aibă onoarea de a purta numele slăvit de Cezareea conferit lui de

  Î n timpul împărăției persanului împărat Sapor, Vadim era starețul unei anumite mânăstiri, fiind vestit și pentru marea lui milostenie. L a porunca lui Sapor acesta a fost aruncat într-o închisoare împreună cu șapte dintre ucenicii săi. De asemenea închis în acea închisoare se afla și un prinț pe nume Nirsan și el creștin. Ei zilnic erau scoși afară și bătuți cumplit. Prințul Nirsan mai cu seamă era la capătul puterilor; el se gândea să se lepede de credință și să se închine soarelui, așa cum voiau persanii. L ucrul a fost cum nu se poate mai pe placul lui Sapor, care îi promitea printre altele lui Nirsan și împroprietărirea cu toate domeniile și cu toată zestrea Mânăstirii stărețite de Vadim, dacă însuși Nirsan cu mâna lui îi va tăia capul starețului. Nirsan a făcut aceasta. El s-a aplecat ca un laș asupra capului lui Vadim, lovindu-l de mai multe ori până când a reușit să-l ucidă; dar imediat după aceea, cuprins de disperare, s-a sinucis cu aceeași sabie. Așa și-a aplicat nenoro

  A ceștia cu toții, apostoli din numărul celor șaptezeci aleși de Domnul, sunt pomeniți de Sfântul Apostol Pavel în diferite locuri în epistolele sale. I rodion era o rudă a Sfântului Apostol Pavel, după cum însuși ne arată când zice în Epistola către Romani: îmbrățișați pe Irodion, cel de un neam cu mine (Rom 16:11). C a episcop al Neopartiei, Irodion a suferit mult din cauza iudeilor. Ei l-au bătut peste cap cu ciomege, l-au lovit peste gură cu pietre și l-au înjunghiat cu cuțite. Și după ce l-au lăsat socotindu-l mort, Sfântul Irodion s-a ridicat și a continuat să le slujească apostolilor. E l l-a însoțit pe Sfântul Apostol Petru la Roma și a fost decapitat, împreună cu alți mulți creștini, în aceeași zi în care a fost răstignit Sfântul Apostol Petru. S fântul Agav avea duh prorocesc. Două dintre prorociile lui sunt pomenite în Faptele Apostolilor. - Mai întâi, el a prorocit o foamete mare în întreaga lume, care s-a împlinit în vremea împăratului Cezar Claudius (Fapte 11:28)

  ...Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37) I ubiți credincioși, Î n predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cât ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului și despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mântuitorul: Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar își va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziți, frații mei, cât de mare și nemăsurată valoare are sufletul nostru și la câtă cinste și prețuire l-a ridicat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Și dacă este așa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr? S fânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt și care au ieșit din coapsele lui, au fost de toate șaizeci și șase de suflete, afară de femeile

  S fântul Eutihie s-a născut în Frigia din părinți evlavioși și râvnitori pentru credință. Tatăl său era ofițer. O dată, pe când Eutihie era copil și se juca cu alții de vârsta lui, jocul lor a fost acela de a scrie fiecare pe un zid numele lui iar alături ceea ce vor fi ei în viață. Când a venit rândul lui, Eutihie a scris: „Eutihie - Patriarh"! Î n anul al treizecilea al vieții lui Eutihie a fost ales stareț al unei mânăstiri din Amasia. La vârsta de patruzeci de ani a fost trimis de mitropolitul Amasiei ca delegat al său la Sinodul al cincilea a toată lumea, ce s-a ținut în Constantinopol la anul 553. L a acel Sinod, Eutihie a strălucit ca un soare printre Părinții Sinodului și prin a sa mare învățătură și prin râvna pentru cele sfinte. C ând s-a adus în dezbaterea Sinodului dacă ereticii puteau fi dați anatemei după moartea lor, Eutihie a arătat că da, acest lucru se poate, în baza cuvintelor dumnezeiești de la Cartea a Treia a Regilor [sau Prima, după alte cronologii],

  A gatopod era diacon, iar Teodul era citeț în Biserica din Tesalonic. Agatopod era împodobit cu bătrânețile cele cinstite, iar Teodul cu tinerețea cea plină de întreagă înțelepciune [fecioria trupească și sufletească]. În timpul prigoanelor lui Dioclețian împotriva creștinilor aceștia doi au fost chemați la curtea împăratului. E i au răspuns cu bucurie și ținându-se de mână, au pășit împreună la judecată și au strigat: ”Creștini suntem!“. T oate îndemnurile judecătorilor să se lepede de Hristos și să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost aruncați în temniță și înfometați lungă vreme, ei au fost osândiți la moarte prin înecarea în mare. Li s-au legat mâinile la spate, li s-au legat pietre grele la gât și au fost duși la locul de unde aveau să fie aruncați în mare. C ând se pregăteau să îl arunce pe Agatopod în adâncuri, acesta a strigat: ”Iată botezul nostru cel de al doilea, cel care spală toate păcatele noastre, așa încât curați să ne înfățișăm noi înaintea Do

  În această lună, în ziua a cincea, pomenirea sfinților mucenici Claudie, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Serapion și Nichifor.

  S fântul cuvios Iosif s-a născut în Sieilia, din părinți evlavioși și plini de toată virtutea. După moartea lor, Iosif s-a strămutat în Tesalonic, unde a primit și tunderea în cinul monahal. Ca monah, el s-a făcut pildă tuturor prin postiri, înfrânări mari, rugăciunea neîncetată, cântări de psalmi, privegheri și multe feluri de nevoințe. E piscopul Tesalonicului l-a hirotonit preot. Pe când a venit la Tesalonic, marele Grigorie, decapolitul a fost atât de impresionat de Iosif, de caracterul lui minunat, încât l-a invitat să vină la mânăstirea lui din Constantinopol. C ând focul limbilor otrăvite au izbuncnit iar împotriva sfintelor icoane, pe vremea lui Leon, armeanul, Iosif a fost trimis la Roma ca să ceară Papei și Bisericii din Roma să lupte pentru Sfânta Ortodoxie. Aflându-se în această călătorie, el a fost răpit de pirați și dus în insula Creta, unde ereticii l-au ținut în închisoare timp de șase ani. I osif s-a bucurat pentru a fi fost învrednicit să primească chinuri pent

  C uviosul Zosima a fost monah în mânăstirea de la Iordan în timpul împărăției lui Teodosie cel Mic. E l este acel Cuvios Zosima care a aflat-o pe Sfânta Maria Egipteanca care se nevoia dincolo de Iordan, căreia i-a dus Sfânta Împărtășanie o dată, iar în următorul an a îngropat-o. S fântul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vârsta de o sută de ani, în veacul al șaselea.

  S fântul Nichita s-a născut în Bitinia, în cetatea Cezareei. Tatăl lui, Filaret s-a tuns monah după moartea soției lui, dându-l pe copilul Nichita în grija bunicii, mama sa. Ajungând la vârsta desăvârșită și terminându-și toate studiile, tânărul Nichita a intrat în Mânăstirea Medikion, unde starețul Nichifor l-a tuns monah. D upă șapte ani de aspre nevoințe monahicești, patriarhul Tarasie l-a hirotonit intru diacon. D upă moartea starețului Nichifor și a monahului Athanasie, fratele lui bun întru luptele monahicești, obștea mânăstirii l-a ales într-un glas egumen pe Nichita, împotriva voinței lui. T imp de mulți ani Sfântul Nichita a fost pildă vie de nevoințe și sfințenie a vieții pentru frații lui. V enind la cârma împărăției Leon al V-lea Armeanul, după evlavioasa împărăteasă Irina și dreptcredincioșii împărați Nichifor și Mihail, s-a aprins din nou erezia luptelor împotriva sfintelor icoane (iconoclasmul). Ereticul împărat l-a scos din scaun pe patriarhul Nichifor și l-a al

  I coana Maicii Domnului „Floarea nepieritoare” este prăznuită pe 3 aprilie. Această icoană mai este numită și „Floarea neprihănită” sau „Floarea de crin”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este zugrăvită în această icoană ținându-L pe Pruncul Hristos cu mâna Sa dreaptă, iar în mâna stângă poartă un buchet simbolic de flori, în care predomină crinii albi (sau chiar un singur crin alb). Crinul simbolizează floarea cea nepieritoare a fecioriei și neprihănirii Preacuratei Fecioare Maria, căreia Biserica i se adresează în imnuri cu „Tu ești rădăcina fecioriei și Floarea cea neveștejită a curăției ”. Din aceste cântări închinate Maicii Domnului se trage și denumirea icoanei. Î n unele icoane, pe lângă crini mai sunt zugrăviți trandafiri, bujori sau alte flori. H ristos este zugrăvit purtând coroană și îmbrăcat cu veșminte împărătești. El binecuvântează cu mâna Sa stângă , iar în mâna dreaptă ține un glob pământesc ce are deasupra o cruce (glob crucifer), ceea ce înseamnă că El es

  Î ncă din tinerețe Tit L-a iubit pe Hristos și a urât deșertăciunile lumii. De aceea el s-a lepădat de lume, a intrat într-o mânăstire și s-a îmbrăcat în chipul îngeresc. F ără nici un fel de păreri de rău el a început să pășească hotărât pe calea mâhnicioasă și strâmtă a viețuirii monahale. Înarmându-se cu sfânta răbdare, el a dobândit două mari virtuți: smerenia și ascultarea, în acestea el i-a întrecut ” nu doar pe toți frații din mânăstire, dar și pe toți oamenii“. E l încă din tinerețe și-a păzit cu strășnicie curăția inimii și a trupului. Î n vremurile prigoanelor împotriva sfintelor icoane și a cinstitorilor lor, Cuviosul Tit a stat tare și neclintit ca un adevărat Stâlp al Ortodoxiei și al Bisericii lui Hristos. P entru marea sa dragoste, smerenie și curăție, Dumnezeu i-a dăruit darul facerii de minuni, atât în timpul vieții, cât și după cinstita sa adormire. P lecând la Domnul, el a lăsat în urma lui mulțime nenumărată de ucenici. Sfântul Cuvios Tit a adormit cu pace

  B iografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului. O dată, în timpul Sfântului și Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta unei ființe omenești, goală, cu pielea trupului zbârcită foarte și cu părul alb strălucitor, ca lâna; aceasta zărindu-l și ea de departe, a început să fugă de la fața părintelui, repede. Bătrânul însă a alergat și el după acea ființă cât a putut și el de repede, până când aceea, oprindu-se la un râu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea fața ta căci femeie sunt și sunt goală!" A tunci bătrânul Zosima și-a scos straiul de pe deasupra și l-a aruncat femeii care, înfășurându-se cu el, a ieșit din ascunzișul în care intrase. Bătrânul s-a înspăimântat văzând că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugându-se de ea cu lacrimi

  „Cine ești tu?” (In. 1, 19) Folosul mărturisirii și al cercetării conștiinței în toate zilele D e vreme ce noi, ori aici, ori în viața cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum și din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ție ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voiește să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Același lucru ne-a învățat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 și urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin de bube și de umflături, și cuprins de o boală nevindecată. Și era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoașteți cu desăvârșire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar și nevoia și foamea a cestuia, cu care e

  I Tesaloniceni 4, 13-17 13 Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde, 14 Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. 15 Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, 16 Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, 17 După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul.   Ioan 5, 24-30 24 Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață. 25 Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul ș

N umele acestui mare și slăvit sfânt vine de la titlul faimoasei cărți de el scrisă, Scara dumnezeiescului urcuș sau simplu, Scara . I oan a sosit la muntele Sinai pe când avea vârsta de șaisprezece ani și a rămas acolo, mai întâi ca frate începător sub ascultare, apoi ca sihastru, iar în cele din urmă ca stareț al Sinaiului până la înaintata vârstă de optzeci de ani. S fântul Ioan a trecut la Domnul cam pe la anul 563 după Hristos. D espre el biograful lui, monahul Daniil, zice: „Trupul său s-a urcat la înălțimile Sinailui, în vreme ce sufletul său s-a înălțat la înălțimile cele cerești. " S fântul Ioan Scărarul a stat în ascultare față de părintele său duhovnicesc, Martirie, timp de nouăsprezece ani. S fântul Anastasie de la muntele Sinai, văzându-l pe tânărul Ioan, a prorocit despre el că va fi stareț al Sinaiului. D upă moartea duhovnicescului său părinte, Sfântul Ioan s-a retras într-o peșteră unde a dus viețuire aspră timp de douăzeci de ani. U cenicul său Moise a a