CAZANIA DUMINICII A TREIZECI ȘI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre păcatul celor care împiedică săvârșirea faptelor bune)

Frați creștini,

În cele povestite de Evanghelia de astăzi, am auzit și despre un păcat care se pare mic și nevătămător, cu toate că el este foarte mare și aducător de multă vătămare sufletelor oamenilor. Orbul credea că Iisus Hristos este Dătătorul luminii ochilor săi, dar fiindcă nu avea ochi să-L vadă și să vină să cadă la picioarele Lui și să-L roage pentru vindecarea sa, striga cu glas tare: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!“. Dar poporul care mergea împreună cu Iisus Hristos, nu numai că nu-l ajuta, ci îl și oprea, cât putea, și-i poruncea să tacă. În felul acesta se înfățișează răutatea oamenilor, căci sunt unii oameni, care nu numai că nu ajută pe semenii lor să meargă pe calea faptelor bune, ci îi opresc și îi împiedică de la săvârșirea lor. Iar acesta este un păcat deosebit de mare și de vătămător.

Sfinții apostoli, propovăduind credința în Hristos și săvârșind minuni, au adus la botezul credinței, într-o zi, ca la trei mii de suflete și într-altă zi, ca la cinci mii (Fapte 2, 41; Fapte 4, 4). Însă dregătorii iudeilor, împreună cu bătrânii, cu cărturarii și cu arhiereii, în frunte cu Caiafa, adunându-se și făcând sfat, au oprit în tot chipul lucrarea cea mare a mântuirii, din răutate, invidie și frică. Slava numelui lui Iisus Hristos și mulțimea care mergea după apostoli, aprindeau invidia în sufletele lor, iar mustrarea conștiinței lor, pentru fărădelegea făcută, răstignind pe Iisus cel fără de păcat, îi înfricoșa, împingându-i la felurite mijloace prin care să oprească propovăduirea Evangheliei. Întâi, prin amenințări, ca să nu mai grăiască de numele acesta nimănui. Văzând apoi că apostolii propovăduiau cu mai mult curaj pe Hristos, au prins cu mâinile lor pe apostoli și i-au închis în temniță. Dar și temnița a rămas goală, pentru că îngerul Domnului i-a scos pe apostoli din temniță și intrând ei în biserică, iarăși învățau pe față poporul. Atunci s-au sfătuit să omoare pe apostoli însă, pentru că Gamaliel a oprit uciderea, prin sfatul său, i-au chemat pe apostoli și le-au poruncit să nu mai învețe în numele lui Iisus.

Să nu legi gura boului care treieră, zice Dumnezeu (Deuteronom 25, 4; I Corinteni 9, 9). Dar Dumnezeu nu grăiește despre boii care treieră, ci despre oamenii care săvârșesc fapte bune. Să nu legi gura boului care treieră, adică să nu împiedici, să nu silești și să nu oprești în nici un chip pe omul care lucrează lucrul cel bun, ci să-l aperi și să-l ajuți cât poți. Ascultați cum îi înfățișează Apostolul Pavel pe cei care împiedică săvârșirea faptelor bune, ce nume le dă lor și sub ce blestem îi pune, ca să cunoașteți cât de mult păcătuiesc cei ce fac acest păcat și să vă cutremurați, văzând cât de aspru pedepsește Dumnezeu pe aceștia. Sfântul Apostol Pavel, trecând împreună cu Barnaba prin țara Ciprului, au ajuns într-una din cetățile ei, la Pafos. Acolo, Sergiu Paul, dregătorul cetății, om înțelept, a chemat pe acești doi apostoli ca să asculte de la ei cuvântul lui Dumnezeu și să lumineze sufletul său. Dar, un prooroc mincinos, un iudeu, Elima vrăjitorul, le stătea împotrivă, străduindu-se să oprească pe dregător de la credința în Hristos. Atunci, Apostolul Pavel, plin fiind de Duhul Sfânt, a privit țintă la el și i-a zis: „O, tu, cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmașul a toată dreptatea, nu încetezi de a strâmba căile Domnului cele drepte?“ (Fapte 13, 10) Ce cuvinte înfricoșate? Cuvintele acestea nu sunt însă cuvinte ale Apostolului Pavel, ci sunt cuvinte ale Sfântului Duh, pentru că Apostolul Pavel, cum spun Faptele Apostolilor, a grăit acestea, plin fiind de Duhul Sfânt. Cel ce împiedică sau oprește lucrul cel bun este plin de tot vicleșugul, de toată înșelăciunea și este vrăjmaș a toată dreptatea. El mai este însă și fiu al diavolului, așa cum i-a numit Mântuitorul pe iudeii care stăteau împotriva Legii, zicându-le: „Tatăl vostru este diavolul și țineți să faceți poftele tatălui vostru“ (Ioan 8, 44). Când a văzut pe om zidit și așezat în raiul slavei, diavolul a voit ca să-l oprească de la ascultarea lui Dumnezeu și l-a amăgit, abătându-l de la calea cea bună. Deci cel care împiedică sau oprește pe om de la lucrurile cele bune, acela are tată pe diavolul. Apostolul Pavel a numit pe Elima vrăjitorul, fiu al diavolului, pentru că Elima făcea poftele tatălui său, adică ale diavolului, împiedicând și abătând pe dregătorul Sergiu de la credință. Dar pentru că Elima era fiu al diavolului, Apostolul Pavel a rostit un înfricoșat blestem asupra lui, ca și cel pe care l-a rostit Dumnezeu către tatăl lui Elima, diavolul, în chip de șarpe, când a amăgit pe primii oameni, zicând: „Blestemat să fii tu!“ (Facere 3, 14) „Și acum, iată, a zis Apostolul Pavel, mâna Domnului te-a lovit. Și vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Și în aceeași clipă a căzut peste el pâclă și întuneric și dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă de mână“ (Fapte 13, 11)

Ca să ne încredințăm că Pavel n-a numit pe Elima, fiu al diavolului decât numai pentru că stăruia să abată pe dregător de la calea mântuirii, vom aminti de Apostolul Petru, care, auzind pe Iisus Hristos spunând ucenicilor că trebuie să meargă în Ierusalim spre Patimă și Moarte și că a treia zi va învia, a stat înaintea lui Hristos și a început să se împotrivească, zicând: „Dumnezeu să-Ți fie milostiv, Stăpâne! Să nu Ți se întâmple Ție una ca aceasta“ (Matei 16, 22). Domnul însă s-a întors către Petru și I-a zis: Mergi înapoia Mea, satană!“ (Matei 16, 23) Iată cum l-a numit pe ucenicul iubit, pe bărbatul cel sfânt, când l-a văzut Domnul Iisus că-L împiedica și îl smintea de la lucrul mântuirii; l-a numit satană, zicându-i: „Mergi înapoia Mea, satană; sminteală îmi ești, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor“ (Matei 16, 23). Cuvintele Mântuitorului arată cât de mare este păcatul acelui om care îndrăznește și stăruiește să împiedice săvârșirea faptelor bune și cât de greu este păcatul acesta la Judecata Dreptului Judecător. În Sfânta Scriptură vedem că păcătoșii se numesc: nedrepți, desfrânați, fățarnici, morminte văruite, nebuni, orbi, vulpi, șerpi, pui de năpârcă, și cu alte numiri asemenea acestora. Dar diavol și satana nu s-a numit nici un păcătos, decât numai cel care împiedică sau oprește lucrurile cele bune, care duc pe om spre mântuire. Numai acest păcat desparte pe om din rândul oamenilor și-l pune încă de viu în rândul diavolilor. Acest păcat schimbă pe om, zidirea cea iubită a lui Dumnezeu, în diavol, care este urât lui Dumnezeu.

Cuvintele Domnului Iisus, ne arată și cum să biruim pe cei care ne ispitesc și voiesc să ne abată din calea mântuirii și de la săvârșirea faptelor bune. De pildă, dacă tu socotești că Dumnezeu nu-ți va ierta păcatele tale, dacă nici tu nu ierți pe vrăjmașul tău și dacă hotărăști să te împaci și să te împrietenești cu el, dar aflând aceasta prietenul tău, vine la tine, și în loc să te încurajeze, el începe cu mustrări, zicându-ți: Fie-ți milă de tine, prietene, de cinstea ta, de casa ta, și să nu faci acest lucru, pentru că te faci de râsul oamenilor, dacă nu te vei răzbuna pe vrăjmașul tău; în cazul acesta, el nu-ți este prieten, ci vrăjmaș sufletului tău, pentru că nu cugetă cele ce sunt ale lui Dumnezeu, cei cele ce sunt ale oamenilor. El îți este sminteală. El s-a făcut satană. De aceea tu să nu-l asculți nicidecum, ci să stai tare la lucrul lui Dumnezeu, să ierți pe vrăjmașul tău și să ți-l faci prieten; iar către sfătuitorul tău să zici, ceea ce a zis Domnul către Apostolul Petru, prietenul Său: „Mergi înapoia mea, satană; sminteală îmi ești, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor“ (Matei 16, 23).

Sau, de pildă, dacă tu începi cu osârdie să postești tot Postul cel mare, sau și celelalte posturi, dar femeia ta, sau fratele tău, sau altă rudenie, îți devin răi sfetnici, spunându-ți să nu postești atât de mult, pentru că slăbești și-ți strici sănătatea și că acest post aspru este o datorie numai a pustnicilor; atunci, adu-ți aminte că aceștia, după cuvântul Domnului îți sunt sminteală și că ei nu cugetă cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale pântecelui. Deci zi către dânșii: Mergi înapoia mea, satană! Să nu asculți sfatul lor, nici să te lași înduplecat de stăruințele lor, căci aceste rudenii ale tale, care îți pot fi tot atât de apropiate ca ochiul tău cel drept sau mâna ta cea dreaptă, dar care te împiedică să umbli pe calea cea dreaptă și bineplăcută lui Dumnezeu sunt pentru tine întocmai ca ochiul cel drept și mâna cea dreaptă, despre care zice Domnul: „Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l și-l leapădă de la tine. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, tai-o pe ea și o leapădă de la tine“ (Matei 5, 29-30). Aceștia sunt casnicii aceia, despre care Mântuitorul nostru a zis: „vrăjmașii omului sunt casnicii lui“ (Matei 10, 36; Miheia 7, 6).

Pe prietenii și casnicii noștri ca și pe orice om de orice vârstă și stare, care ne împiedică de la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu trebuie să-i ascultăm, ci stând tari și neclintiți să înlăturăm plini de hotărâre supărările și smintelile lor.

Cât l-au supărat pe Iov, cel atât de răbdător, prietenii lui? Dar el a rămas neclintit pe piatra răbdării. Cât de mult l-a supărat pe lov, femeia lui, ocărându-l, plângându-și greutățile pe care le suferea și tânguindu-se de starea ei nenorocită, iar mai pe urmă, îndemnându-l să hulească pe Dumnezeu și zicându-i: „Și acum te mai ții dârz în cucernicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu și mori!“ (Iov 2, 9). Dar el, ca un diamant neînmuiat de supărările ei, zicea către dânsa: „Ca una din femeile cele fără minte ai grăit! Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare, pe cele rele să nu le primim?“ (Iov 2, 10) De aceea, cu cu cât mai mult se silesc slujitorii satanei să ne oprească de la lucrurile cele bune, cu atât mai mult se cuvine să stăm neclintiți în săvârșirea faptelor bineplăcute lui Dumnezeu, făcând și noi, ca și orbul din Evanghelia de astăzi, care, cu cât îl certau mai mult cei care mergeau pe drum și îi ziceau să tacă, cu atât mai tare striga: „Fiul lui David, miluiește-mă!” (Luca 19, 39) Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai milostivit de orbul de pe calea către Ierihon și, văzându-i credința, i-ai redat lumina ochilor săi: Milostivește-Te și de noi, caută spre a noastră puțină credință, când Te chemăm în rugăciunile noastre și deschide și ochii minții noastre ca să înțelegem și să facem de-a pururea voia Ta. Amin!