CAZANIA DUMINICII DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI HRISTOS (Despre sminteală)

Frați creștini,

Domnul Iisus s-a dus din Iudeea în Galileea, când l-au închis pe Ioan în temniță și din Betleem s-a dus în Egipt, când Irod căuta ca să-L omoare. Acestea le-a făcut Iisus spre a noastră învățătură și pildă, arătându-ne să fugim de cei ce ne prigonesc, când putem, împlinind astfel porunca dragostei. Când poți să fugi de omul care se silește să-ți vatăme trupul sau sufletul tău, dar nu vrei să fugi, ci stai dârz și nemișcat împotrivă-i, atunci te faci sminteală omului aceluia. Când însă nu tu ești pricină de sminteală, atunci urmează-ți scopul și lucrul tău bun, deși alții se vor sminti. Se sminteau necredincioșii, când sfinții apostoli propovăduiau Evanghelia. Se cuvenea, oare, să tacă apostolii sau să se ascundă și să fugă în pustie? Nu! Apostolii nu se cuvenea, nici să se ascundă și nici să fugă, fiindcă, pentru propovăduirea credinței, ei aveau, ca și toți propovăduitorii Evangheliei, hotărâta poruncă a lui Hristos, Care le-a zis: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 15-16).

De altfel propovăduirea Evangheliei n-a adus sminteală și nici nu aduce la toți cei ce o ascultă. Nenumărate mii de oameni au primit-o cu bucurie și cu dragoste, au crezut, s-au botezat și s-au mântuit. De aceea, s-ar fi făcut mare nedreptate dacă, pentru răutatea celor ce n-o primeau, ar fi încetat propovăduirea Evangheliei, lipsind de mântuire pe oamenii de bună credință. Cîți se sminteau și nu primeau învățătura Evangheliei, aceia nu erau vrednici nici de credință și nici de mântuire. Pentru unii dintre aceștia, Apostolul Pavel, deși știa că propovăduirea Crucii smintea pe iudei, el însă nu înceta să propovăduiască pe Hristos cel răstignit „pentru iudei sminteală, pentru păgâni nebunie“ (I Corinteni 1, 23). Ascultați despre aceasta însăși hotărârea Domnului Iisus Hristos. Când ucenicii Lui ziceau către El, că fariseii s-au smintit auzind învățătura Lui, atunci le-a răspuns, zicând: „Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor“ (Matei 15, 14). Lasă-i pe ei și să nu fii îngrijorat de sminteala lor, căci ei sunt povățuitori orbi. Smintească-se omul plin de păcate, văzându-te pe tine că păzești poruncile lui Dumnezeu. Lasă-l pe el și nu avea nici o mâhnire pentru sminteala lui. Smintească-se fățarnicii și mincinoșii văzându-te pe tine că păzești legile lui Dumnezeu. Lasă-i pe ei și nu fii îngrijorat și mâhnit pentru sminteala lor, căci sunt călăuze oarbe, celor orbi.

Frați creștini, din această învățătură înțelege oricine că suntem datori să ne cercetăm faptele nu numai după judecata conștiinței noastre, ci și după urmările lor și după judecata celor mai simpli frați ai noștri. Când, după dumnezeieștile legi, după socoteala conștiinței tale și a conștiinței aproapelui tău, fapta ta nu se socotește nici păcat și nici neorânduială, atunci, fapta ta este fără de păcat. Când însă fapta ta, după legi și după conștiința ta nu se socotește nici păcat nici neorânduială, dar pricinuiește sminteală aproapelui tău, atunci, de vei face-o, păcătuiești, fiindcă smintești pe aproapele tău, după cum ne arată Apostolul Pavel, zicând: „Și așa, păcătuind împotriva fraților și zăpăcind cugetul lor neputincios, împotriva lui Hristos păcătuiți“ (I Corinteni 8, 12).

A arătat și a întărit aceasta Însuși Stăpânul tuturor, Domnul Iisus Hristos, când a plătit dajdia cerută de oamenii stăpânirii. El, fiind Fiu al lui Dumnezeu, Împărat al împăraților și Stăpân a toată făptura, nu făcea nici păcat și nici neorânduială, dacă n-ar fi dat banul de dajdie, care se da împăraților în fiecare an. Dar, fiindcă cei ce strângeau dăjdiile, neștiindu-L că este Fiu al lui Dumnezeu, s-ar fi smintit, de nu le-ar fi dat dajdia rânduită, de aceea a zis lui Petru: „Mergi la mare, aruncă undița și care pește va veni întâi, ia-l și deschide-i gura: vei găsi un statir; ia-l de acolo și dă-l lor pentru Mine și pentru tine“. (Matei 17, 27)

Deci, dacă este atât de mare păcat sminteala, când nu se face nici din păcat și nici din neorânduială, ci ea se pricinuiește numai din socoteala celui care se smintește, cât de mare este păcatul acela, când prin el și prin neorânduiala noastră smintim pe frații noștri?! Cât de mare păcat fac aceia, care intră și ies din cârciumi, sau trăiesc în fărădelegi cu femei, sau nedreptățesc pe săraci și pe văduve, sau asuprește pe cel neputincios, sau vrăjmășesc pe cel care nu are pe nimeni într-ajutor, sau nu poartă grijă pentru buna creștere a copiilor lor, sau nu păzesc posturile cele rânduite, mâncând carne și gătind mese cu tot felul de bucate, fără nicio sfială și fără nici o frică, îndemnând și pe alții la săvârșirea acestui lucru Despre aceasta, Apostolul Pavel spune: „Dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca carne în veac, ca să nu aduc sminteală fratelui meu“ (I Corinteni 8, 13). Într-adevăr, orice călcare de lege este păcat, însă păcatul săvârșit în văzul tuturor vatămă pe toți câți îl văd și-l aud. Pentru aceasta păcatul săvârșit în ascuns este numai un păcat, iar cel săvârșit în fața oamenilor se face însutit și înmiit, pe potriva celor ce văd, sau îl aud, vătămându-se de dânsul. De aceea Domnul Hristos prin cuvintele rostite împotriva oamenilor pricinuitori de sminteală, a zis: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala!“ (Matei 18, 7). Deci vai omului care este fața bisericească pus de Dumnezeu ca o făclie în sfeșnic, care să lumineze pe toți cei din biserica lui, prin lumina faptelor lui bune, iar el, prin întunericul faptelor sale rele, smintește pe toți credincioșii, care i s-au încredințat lui. Vai părinților acelora, cărora Dumnezeu le-a încredințat purtarea de grijă pentru buna creștere a copiilor lor, iar ei, în loc să-i povățuiască prin pilda faptelor bune, îi duc la pierzare, prin sminteala vieții lor rele. Vai aceluia, care prin orice fel de păcat smintește pe alții. „Vai omului aceluia prin care vine sminteala!“, căci, de va sminti numai pe unul din oamenii de rând, s-a făcut vrednic de moarte.

Dar, oare, frați creștini, numai pricinuitorul de sminteală este osândit? Cel ce se smintește și cade în păcat rămâne fără vină și slobod de orice păcat? Nu! Nu numai pricinuitorul de sminteală este osândit, dacă nu se va pocăi și nu se va îndrepta, ci și cei ce se smintesc de el vinovați se fac de osândă. În privința aceasta, iată ce zice Domnul: „Dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheena focului“ (Matei 18, 8-9). Deci împotriva celui care smintește pe alții, Domnul a arătat pedeapsa pierzării, iar împotriva celui ce nu fuge de cei ce aduc sminteală, osânda în Gheena, focul cel veșnic.

Dar, frați creștini, după cuvântul Domnului, „cu neputință este să nu vină sminteli“ (Luca 17, 1). Într-adevăr cine este omul acela care nu a smintit niciodată pe nimeni? Sau cine este omul acela, care fuge de prietenul lui iubit și se leapădă de rudenia lui prețuită, când vede că se smintește de ei? Când auzim însă pe Domnul Hristos zicând: „Cel ce iubește pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea sa și să vie după Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 37-38), înțelegem că despărțirea de prietenii și rudeniile aducătoare de sminteală este o poruncă dumnezeiască. Căci dacă vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât pe prieteni și pe rudele noastre și mai mult decât pe noi înșine, vom fugi și de dânșii și de noi înșine, adică de patimile noastre, când prin sminteala lor ne despărțim de Dumnezeu. Împlinirea acestei porunci nu este un lucru cu neputință. Acest lucru ni l-au arătat mucenicii, cuvioșii și toți sfinții de care este plin calendarul nostru.

Ei și-au păzit credința nesmintită și neclătinată, iar poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Deși rudele și prietenii lor se sminteau uneori în credința lor păgână, sfinții mucenici, după cuvântul Domnului: „Lăsă-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor“ (Matei 15, 14), nu luau în seamă o astfel de sminteală. Noi însă, de vom vedea că lucrul nostru, fapta noastră, smintește pe fratele nostru de aceeași credință cu noi, atunci să lăsăm lucrul acela, ca să nu smintim pe fratele nostru, după îndemnul Apostolului Pavel, care zice: „Dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca carne în veac, ca să nu-l smintesc pe fratele meu“ (I Corinteni 8, 13). Când însă întâmpinăm sminteli și simțim că sminteala ne aduce primejdia morții păcatului, atunci să fugim; atunci să ne îndepărtăm; atunci să ne despărțim de cel ce face sminteala, după îndemnul aceluiași Apostol Pavel, care zice: „Îndemnu-vă, fraților, să fiți cu luare aminte asupra celor ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați învățat-o. Depărtați-vă de ei“ (Romani 16, 17). Deci „să nu dai somn ochiului tău, nici dormitare genelor tale, pentru ca să te izbăvești cum se izbăvește căprioara din lațul vânătorului și pasărea din cursa păsărarului“ (Pilde 6, 4-5). Amin!