REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  Fost-a întrebat Avva Isaia: - Ce este iubirea de argint? - Iubirea de argint este a nu crede lui Dumnezeu că poartă grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a iubi peste măsură ca să te întinzi cu avuţiile.

Zis-a avva Olimpie: s-a pogorât odată un preot al elinilor la Schit şi a venit la chilia mea şi a adormit. Şi văzând vieţuirea călugărilor, mi-a zis: aşa vieţuind, nimic nu vedeţi la Dumnezeui vostru? Şi i-am zis lui : nu. Şi mi-a zis mie preotul: dar noi când slujim dumnezeului nostru nimic nu ascunde de noi ci ne descopere tainele lui. Şi voi atâtea osteneli făcând, privegheri, liniştiri şi nevoinţe, zici că nimic nu vedeţi. Negreşit dar, dacă nimic nu vedeţi, cugete rele aveţi în inimile voastre, care vă despart pe voi de Dumnezeu şi pentru aceasta nu vă descopere vouă tainele. Şi m-am dus şi am vestit bătrânilor cuvintele lui şi s-au minunat, zicând că aşa este, căci cugetele cele necunoscute îl despart pe Dumnezeu de om.

  Câţiva bătrâni s-au dus la avva Pimen şi l-au întrebat: "Dacă-i vedem pe fraţi aţipind la Liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ţinem treji?“. El le zice: "Eu, când văd un frate aţipind, îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc“.

"Postul este hrana sufletului; şi după cum hrană trupească îngraşa trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufunda, tot aşa şi postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi; o face să se îndrăgostească de cer şi de cele din cer, să socotească o nimica pe cele din lumea aceasta şi să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră şi vis". (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 Se spunea pentru avva Ioan Colov, că a zis odată fratelui său celui mai mare: voiam fără de grijă să fiu, precum îngerii sunt fără de grijă, nimic lucrând, ci nelipsit slujind lui Dumnezeu. Şi dezbrăcându-se de haină, a ieşit în pustie. Şi făcând o săptămână, s-a întors către fratele său şi după ce a bătut în uşă, l-a auzit pe dânsul şi mai înainte de a deschide, a zis: tu cine eşti ? Iar el a zis: eu sunt Ioan, fratele tău. Şi răspunzând i-a zis lui: Ioan s-a făcut înger şi nu mai este între oameni. Iar el i se ruga zicând: eu sunt ! Şi nu i-a deschis lui, ci l-a lăsat până dimineaţă să se trudească. Iar mai pe urmă, deschizându-i, i-a zis: om eşti, trebuinţă ai să lucrezi iarăşi ca să te hrăneşti. Şi a făcut metanie, zicând: iartă-mă !

Se povesteşte că un tânăr a venit într-o mănăstire, dorind să ceară stareţului să fie primit în acea obşte, dar îi spune că nu are nici credinţa, nici lumină, nici curaj... Normal ar fi fost poate că stareţul să-i zică: "Îmi pare rău. Noi avem nevoie aici de oameni serioşi, înzestraţi. Mergi în pace!“, dar Duhul i-a dat alt răspuns: "Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine".

  A povestit un Bătrân: „Când eram tânăr aveam un Părinte duhovnicesc care iubea să meargă în pustiile cele mai îndepărtate şi acolo să vieţuiască în isihie. Într-o bună zi îi spun: „De ce pleci totdeauna în pustiuri, Avva? Mie mi se pare că cel ce rămâne în apropierea lumii, care vede [pricinile ispitelor] însă nu [le] ia în seamă de dragul lui Dumnezeu, are plată mai mare decât cel care nu vede de loc". I-a răspuns Bătrânul: „Crede-mă, fiule, că până nu ajunge omul la măsura lui Moise, devenind aproape fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte în lume. Eu încă sunt fiu al lui Adam; şi la fel ca tatăl meu, dacă văd fructul păcatului, îl poftesc îndată, îl iau, mănânc şi mor. De aceea şi Părinţii noştri fugeau în pustiuri; căci acolo, negăsind materiile patimilor, le omorau lesne pe acestea". (Everghetinos, vol I)  

Au fost odată doi monahi într-un cenobiu. Şi amândoi fuseseră învredniciţi de Dumnezeu să ajungă la vederea harului lui Dumnezeu care îl lumină pe fratele său. Într-o vineri, unul dintre ei a ieşit din mănăstire cu treburi. Şi s-a întâlnit cu un monah care dis-de-dimineaţă îşi pregătise ceva de mâncare. Nu s-a putut abţine şi i-a spus: Mănânci atât de devreme şi mai ales într-o zi ca asta, de vineri? În ziua următoare, la sinaxa obişnuită a fraţilor, la mănăstire, monahul, care rămăsese în mănăstire, se uită la dimpreună-nevoitorul său şi băgă de seamă, cu mare supărare, că acela pierduse harul lui Dumnezeu. Când s-au întâlnit mai apoi la chilie, l-a întrebat: Ce-ai făcut, frate, că n-am mai văzut, ca până acum, harul lui Dumnezeu asupra ta? Celălalt i-a răspuns: Nu-mi dau seama să fi făcut ceva rău nici cu fapta, nici cu gândul. Cel dintâi îl întrebă din nou: Poate ai spus vreun cuvânt cuiva... Atunci celălalt şi-a amintit cele petrecute: Da, ieri l-am văzut pe unul care mânca şi l-am

  O femeie, având patima la sân (cancer), auzind de Avva Longhin, a căutat să se întâlnească cu dânsul. Deşi şedea el la semnul al nouălea de la Alexandria. Şi căutând femeia, s-a întâmplat fericitul Longhin de aduna lemne pe lângă mare. Şi găsindu-l pe el, i-a zis lui: - Avvo, unde locuieşte avva Longhin, robul lui Dumnezeu? - neştiind că el este. Iar el i-a răspuns: - Ce voieşti de la înşelătorul acela? Nu te duce la dânsul, căci este amăgitor. Dar ce este ceea ce ei? Iar femeia i-a arătat patimă şi făcând el semnul Crucii peste locul acela, a slobozit-o, zicând: - Du-te şi Dumnezeu te va tămădui, căci Longhin cu nimic nu poate să te folosească. Deci s-a dus femeia, crezând cuvântul lui, şi s-a tămăduit îndată. După aceea, povestind ea către oarecare lucrul şi semnele bătrânului spunându-le, a priceput că el este Avva Longhin.

 Povestea Gheron Iosif despre un călugăr îmbunătăţit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut în Muntele Athos, că ţinea cu străşnicie la respectarea programului de viaţă şi a ordinii. Se pare că ar fi spus unui frate ce dorea să se nevoiască alături de el: "Ascultă, fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un program, pentru că fără acestea nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre, aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo. Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară neorânduială, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, că măcar pe mine să nu mă tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti".

Un părinte se nevoia cu ucenicul său în pustie. Şi s-a întâmplat să aibă bătrânul o chilie liberă, alături de a sa. Şi a oferit-o temporar unui alt părinte vestit, om sfânt. Lumea, aflând, a venit să-l vadă pe părintele cel sfânt. Însă părintele ce i-a oferit chilia a fost lovit de invidie. «Eu mă nevoiesc de atâţia ani aici şi nimeni n-a venit să mă vadă, pe când acesta de abia a ajuns şi uite câtă lume vine!» Şi a hotărât să-l gonească. - Du-te, îi zise ucenicului său, şi spune-i părintelui să plece cât mai curând, că am nevoie de chilie. - Părintele meu vrea să ştie cum petreceţi, transmise ucenicul părintelui vestit. (O minciună!) - Roagă-l să mă pomenească şi pe mine la rugăciune, nu mă simt prea bine, mă doare stomacul, spuse părintele. - Ce ţi-a spus bătrânul? Pleacă? Îl întrebă pustnicul pe ucenic. - Caută o chilie şi pleacă de îndată, răspunse iar cu o minciună. După alte două zile bătrânul era tot în chilie. - Du-te şi spune-i că, dacă nu pleacă singur, îl voi izgoni eu cu ci

Era la mănăstirea Cuviosului Paisie din Egipt şi un ieromonah care suferea de delăsare duhovnicească. Era neatent în vorbe şi în fapte. Şi începuse să dispreţuiască totul. Când îi vedea pe monahi că merg să se spovedească la Cuviosul, râdea cu batjocură şi ironie. Şi orice s-ar fi întâmplat, el o dădea pe glumă. Cuviosul Paisie avea o atitudine «ciudată». Manifestă o îngăduinţă neobişnuită. Era binevoitor. Dar de ce? Atitudinea lui era inexplicabilă. De aceea, indignaţi, părinţii de la mănăstire s-au dus să se sfătuiască cu un alt părinte mai mare. I-au expus situaţia creată, vorbindu-i despre pericolele care pândeau. Acesta a fost de acord cu ei şi a acceptat să intervină pe lângă Cuviosul Paisie cu un sfat. I-a spus: - Nu vezi că omul acesta a luat-o razna? De ce îi îngădui? Nu-ţi dai seama că poate aduce mare pagubă comunităţii? Tu ai o responsabilitate aici (atrage-i atenţia! Pedepseşte-l! Dojeneşte-l! Altfel, să ştii, vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Va fi păcatul tău). Cuvi

Pe vremea înţeleptului împărat Solomon trăiau două femei. Amândouă erau sărace şi locuiau împreună în aceeaşi casă. Amândouă aveau copii la sân. Noaptea, în somn, o femeie s-a sucit peste copilul său şi l-a sufocat. Ea s-a trezit şi a văzut că pruncul ei este mort. S-a uitat la vecina ei, care dormea liniştită cu copilul lângă ea. I-a luat încet copilul care dormea şi l-a pus în locul lui pe cel mort. Dimineaţa, cealaltă femeie s-a trezit cu gândul să-şi hrănească copilul, dar, când a privit - copilul era mort, şi îndată şi-a dat seama că acela nu-i copilul ei. I-a spus vecinei: - Acesta nu-i copilul meu, ci al tău. Ia-l înapoi, iar mie să-mi dai copilul meu. Iar vecina i-a răspuns: - Nu-i adevărat: acesta e copilul tău, iar al meu, iată, trăieşte. Şi femeile s-au certat. S-au adunat oamenii. Multă vreme s-au certat femeile şi nu putea nimeni să le facă dreptate, pentru că nu ştiau care dintre ele spune adevărul. Femeile au luat copilul mort şi pe cel viu şi au mers la judecata împărat

Au venit hoţii în pustie la un bătrân călugăr, şi i-au luat tot din chilie. Tot ce avea. Mai ramasase acolo un vas. Călugărul s-a uitat prin chilie după ce au plecat hoţii, a văzut vasul şi a alergat după dânşii: "Staţi puţin, aţi uitat vasul acesta. Luaţi-l şi pe acesta, fiindcă eu tot n-am trebuinţă de el. Voi n-aţi făcut decât să mă eliberaţi de lucrurile de care nu aveam nevoie". Hoţii au fost atât de impresionaţi, încât i-au dat înapoi tot ceea ce luaseră, şi unii din ei s-au făcut şi ei călugări şi s-au pocăit pentru toate relele pe care le făcuseră până atunci.  

Teodor, ucenicul Sfântului Pahomie, cunoştea în adâncime Sfânta Scriptură. Când nu avea decât douăzeci de ani, cuviosul i-a cerut să spună fraţilor cuvânt de învăţătură. Teodor, ascultător, a împlinit cererea, grăind multe lucruri de folos. Totuşi, unii dintre fraţii cu mai multă vechime în mănăstire n-au vrut să-l asculte pe Teodor, zicând: „Ce este aceasta? Un începător ne învaţă pe noi?!" Şi, părăsind adunarea, s-au împrăştiat pe la chiliile lor. Când Teodor şi-a încheiat cuvântul, Pahomie a trimis după cei ce plecaseră şi i-a întrebat: - De ce aţi plecat? - Fiindcă ai pus un tinerel să ne înveţe pe noi, care am vieţuit mulţi ani în mănăstire - au răspuns aceia. - Să nu pierdeţi virtutea voastră prin trufie! -le-a zis suspinând Pahomie. Nu pe Teodor n-aţi vrut să-l ascultaţi, ci cuvântul lui Dumnezeu n-aţi vrut să ascultaţi - căci, iată, nici eu nu sunt mai tânăr decât voi, dar cu multă luare-aminte l-am ascultat, şi am primit de la el mare folos. Oare este înţelept să nu guşti

 Era un Sfânt care locuia într-o chilie şi avea un ucenic, care era cu el. Odată, Sfântul a trebuit să plece undeva. Şi s-a dus, iar ucenicul, dacă s-a văzut singur, ce s-a gândit? Să mă duc şi eu pe la o mănăstire, să văd cum petrec călugării la mănăstirea aceea. Şi s-a dus. Şi când a ajuns la mănăstirea aceea, i-a găsit pe cei de acolo cântând aşa de frumos! Cântau şi lui i s-a pus la inimă. Ce s-a gândit el? Să nu mai stea cu Sfântul, să vină şi el acolo, la mănăstire, că i s-o pus la inimă şi i-o plăcut tare. Şi, după ce s-a întors Sfântul din călătorie, ucenicul îi spune: Părinte, uite care e situaţia: cât Sfinţia Voastră aţi fost plecat, eu în timpul ăla am vizitat mănăstirea cutare și să știi că noi nu ne mântuim, Părinte. Noi nu ne mântuim! Dumneata te rogi numai cu «Doamne, miluieşte-ne!», dar ei, acolo, cântă frumos, de nu se poate spune! Ce frumuseţe de cântare! Eu mă duc acolo, că eu aici, cu dumneata, nu mă mântuiesc! Părintele i-a răspuns: Du-te, mă! Şi o plecat ucenicul.

A spus avva Iosif: când şedeam noi cu avva Pimen, l-a numit pe Agathon avva. Noi i-am spus: - E tânăr, de ce-l numeşti avva? - Gura lui l-a făcut să se numească avva.

Avva Nichita povestea despre doi fraţi că voiau să locuiască împreună. Unul dintre ei şi-a zis în sinea lui: "Ce vrea fratele, aceea fac". La fel a socotit şi celălalt: "Ce vrea fratele, aceea fac". Şi au trăit mulţi ani cu multă dragoste. Văzând aceasta, vrăjmaşul a venit să-i despartă; s-a aşezat în tindă, arătându-i-se unuia în chip de porumbel, iar celuilalt în chip de cioară. Primul zice: "Vezi porumbelul?". Celălalt răspunde: "Ba e o cioară"; şi au început să se ia la hartă. Apoi s-au ridicat, s-au bătut până la sânge, spre deplina mulţumire a duşmanului, şi s-au despărţit. După trei zile şi-au revenit în fire, cerându-şi iertare unul altuia şi mărturisind ceea ce fiecare dintre ei credea că văzuse în pasărea aceea. Şi-au dat seama că au fost asmuţiţi de vrăjmaş şi au trăit până la sfârşit nedespărţiţi.

   Într-o dimineaţă, devreme, un om venea pe stradă şi la un moment dat s-a oprit, aşteptând. Pe lângă el au trecut mai mulţi oameni. Unul din ei, trecând pe alături, a gândit în sinea sa despre acela: Aşteaptă o femeie. Altul şi-a spus: Iată, sta la pândă, urmărind ce să fure. Un altul s-a gândit: Aşteaptă să se deschidă berăria, să bea ca să-i treacă mahmureală. Alt trecător a cugetat văzându-l: Iată ce om evlavios. A ajuns la biserică înainte chiar să se deschidă, iar el aşteaptă afară, rugându-se.

A zis Awa Serapion că precum soldaţii împăratului, când stau în faţa lui, nu pot să ia seama la dreapta sau la stânga, la fel şi omul, dacă stă în faţa lui Dumnezeu şi ia seama la El cu frică în tot ceasul, nicio lucrare a vrăjmaşului nu poate să-l înfricoşeze.