TÂLCUIREA EVANGHELIEI DUMINICII A CINCISPREZECEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

 

Frați creștini,

Este scurtă Evanghelia care s-a citit astăzi; ea cu- E prinde însă temelia întregii credințe creștine și temeiul tuturor faptelor bune. De asemenea învățăturile pe care ni le împărtășește sunt atât de lămurite, încât s-ar părea că nici nu mai au nevoie de tâlcuire. Și totuși, cuvintele Domnului se aseamănă cu pământul, care are deasupra lui iarbă, pomi, flori și roade; dar cel care dorește argintul, aurul sau pietrele scumpe, trebuie să sape adânc și să cerceteze cu grijă adâncurile pământului. Când citim cuvintele Evangheliei, vedem pe deasupra lor harul lui Dumnezeu, frumusețea duhovnicească și învățătura sfântă; dar cel care dorește învățături mai adânci, înțelesuri mai înalte și dogme dumnezeiești, acela trebuie să se coboare în taina cuvintelor și să cerceteze înțelesurile cele ascunse în slove. De aceea, deși cuvintele Evangheliei de astăzi par lămurite, tâlcuirea lor ne va fi de cel mai mare folos, mai ales dacă ținem seama că ele au fost rostite de Domnul Iisus Hristos către farisei, către acești fruntași ai poporului iudeu, care urmăreau în toată clipa să-L prindă pe Domnul în cuvânt, ca să găsească motiv să-L piardă. Deci fariseii, auzind că El a astupat gura saducheilor, s-au adunat împreună,

„Și unul dintre ei, învățător al Legii, ispitind pe Iisus L-a întrebat: Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? (Matei 22, 35, 36)

Învățător al Legii se numea pe atunci acela care tâlcuia Legea. El se mai numea și cărturar, așa cum de de altfel îl numește Evanghelistul Marcu. Când fariseii au auzit cum a răspuns Iisus la întrebările saducheiler, cu privire la viața veșnică, în care ei nu credeau, s-au apropiat de Iisus Hristos și unul dintre ei, care era învățător al Legii, a început să-L ispitească pe Iisus cu întrebarea: Învățătorule, care poruncă, din cele scrise în Lege, este mai mare? Fiindcă unii dintre iudei socoteau că tăierea-împrejur este cea mai mare poruncă din Lege, iar alții porunca despre ținerea sâmbetei, de aceea învățătorul acesta îl ispitea pe Iisus Hristos, ca să vadă dacă Iisus învăța aceste porunci ale lui Dumnezeu, sau pe altele ale Sale. Iar dacă ar mărturisi că cea mai mare poruncă din Decalog este: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău“ nu cumva să adauge și despre Sine: „să Mă iubești și pe Mine“, și astfel să se mărturisească pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce după omeneasca lor părere, ar fi constituit o blasfemie adusă lui Dumnezeu și deci un puternic cap de acuzare împotriva Domnului Hristos. Dar, prea înțeleptul și cunoscătorul de inimi,

„Iisus i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă“. (Matei 22, 37-38)

Cu inima dorim, cu sufletul gândim și cu cugetul cercetăm. Deci, când inima nu dorește nimic altceva decât numai pe Dumnezeu și în sufletul nostru nu intră nici un gând din care să lipsească Dumnezeu, iar cugetul nostru nu primește nici o cercetare, care să nu aibă în ea credință și ascultare față de Dumnezeu, atunci noi iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru; atunci dragostea noastră față de Dumnezeu este dragoste desăvârșită, care este cea mai mare poruncă, fiindcă din ea izvorăsc, ca dintr-un izvor bogat, toate celelalte fapte bune.

„Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“. (Matei 22, 39)

Iar a doua și asemenea cu cea dintâi, spune Iisus, este dragostea către aproapele, fiindcă ea se naște din dragostea față de Dumnezeu, de care este nedespărțită. Căci cel care iubește pe Dumnezeu, după cum hotărăște porunca cea dintâi din Decalog, acela trebuie să iubească și pe aproapele său. Cel care iubește pe cel care a născut, iubește și pe cel care s-a născut dintr-însul; iar cel care nu iubește pe aproapele său, acela nu iubește nici pe Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Apostol Ioan, zicând: „Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“ (I Ioan 4, 20). Iată cum Domnul a măsurat dragostea față de Dumnezeu cu dragostea tuturor puterilor noastre, zicând: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei 22, 37-38); iar ca măsură a dragostei către aproapele, a socotit dragostea cu care ne iubim pe noi înșine, zicând: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“, adică să iubim pe aproapele nostru cât ne iubim pe noi înșine. Câtă grijă purtăm și cât ne sârguim pentru noi înșine, tot atâta grijă să purtăm și tot atâta să ne sârguim și pentru aproapele nostru. căci:

„În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și proorocii“. (Matei 22, 40)

Dacă vom cerceta cele zece porunci ale Legii care s-a dat lui Moise în muntele Sinai, vom vedea că cele patru porunci de la început vorbesc despre dragostea către Dumnezeu, iar celelalte șase despre dragostea către aproapele. Dacă vom citi cu luare aminte propovăduirile proorocilor, le găsim pline de mustrări contra celor care se lepădau de slujirea și de închinarea către adevăratul Dumnezeu și aduceau jertfe idolilor; pline de amenințări contra celor care fac nedreptate și fac rău aproapelui și pline de sfaturi și îndemnuri la binefaceri în folosul aproapelui. Deci pentru aceasta a zis Iisus Hristos că în aceste două porunci: către Dumnezeu și către aproapele se cuprind și se întăresc toate poruncile Legii lui Dumnezeu și toate propovăduirile sfinților prooroci. După ce a răspuns acestea fariseului învățător de Lege, împrejurul Său încă,

„Fiind adunați fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Ei i-au răspuns: al lui David“. (Matei 22, 41-42)

După ce Iisus a răspuns la întrebările fariseului învățător de Lege, a întrebat pe fariseii adunați în jurul Său ce cred ei despre Hristos, cel propovăduit de prooroci, al cui Fiu îl socotesc pe El, vrând în acest chip să-i înduplece să creadă că El este Hristos cel proorocit și deci Fiul lui Dumnezeu. Dar fariseii au răspuns îndată că ei socotesc pe Hristos că este fiul lui David, adică numai om, nu și Dumnezeu.

„El i-a întrebat: Cum atunci David, de Duh insuflat, îl numește pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului meu: șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale? Deci, dacă David îl numește pe El Domn, cum este fiu al lui“? (Matei 22, 43-45)

Dumnezeiescul prooroc David, fiind luminat de Prea Sfântul Duh, a proorocit despre cele ce vor fi după înălțarea lui Hristos, grăind: „Zis-a Domnul“, adică Dumnezeu-Tatăl, „Domnului Meu“, adică Fiului Său, Iisus Hristos: „șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale“. Deci Mântuitorul ne-a spus această proorocire ca o dovadă a Dumnezeirii și omenirii Sale, spre îndreptarea rătăcitelor socoteli ale fariseilor, care credeau că Hristos, Cel prezis de sfinții prooroci, este numai om. Prin cuvintele: „Zis-a Domnul, Domnului meu“, proorocul David a arătat că Hristos, Cel ce avea să se întrupeze, nu era numai Fiu al lui Dumnezeu, ci și Domn și Stăpân al lui David, adică Hristos era și Dumnezeu. David a arătat însă că Hristos este și om prin ceea ce a zis: „Șezi de-a dreapta Mea“, căci ca Dumnezeu, Hristos era din veac una cu Dumnezeu, Tatăl Său, și împreună cu El stând pe scaunul slavei dumnezeiești; dar, ca om, după înălțarea Lui la ceruri a șezut de-a dreapta Tatălui întru slava cea mai înaltă, cu Trupul Său proslăvit. Prin cuvintele „până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale“ se înțelege veșnicia, pentru că Tatăl n-a spus Fiului Său, că numai până la o vreme îi va supune pe vrăjmașii Lui, adică pe stăpânii și fiitorii întunericului veacului acestuia, diavolii, ci i-a spus că din veci și până în veci. Iar mai pe urmă I-a supus și moartea, pentru că moartea Domnului nu numai că a izbăvit neamul omenesc din robia diavolilor, ci l-a și mutat din moarte la viață. După ce a spus cele proorocite de David, Iisus Hristos a întrebat pe farisei: Dacă David numește pe Hristos, Domn al său, cum atunci mai este El fiu al lui? Cu aceasta Iisus n-a zis că El nu este Fiul lui David, fiindcă El a luat trup din Sfânta Fecioară, care se trăgea din neamul lui David; ci a îndreptat părerea cea greșită a fariseilor care ziceau că El este numai fiu al lui David, nu și Domnul lui David care este părintele Domnului Iisus după trup, dar care este rob al lui Iisus, după Dumnezeire. Din aceste cuvinte proorocite de David, Iisus a silit pe farisei să-L mărturisească Dumnezeu și Om, căci dintre ei,

„Nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă și nici nu mai cuteza vreunul, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva“. (Matei 22, 46)

Prin cuvintele proorocului David, Iisus a astupat gurile fariseilor și i-a pus în situația de a nu mai putea să dea nici un răspuns. Au tăcut cu desăvârșire, fiindcă nu aveau ce să mai răspundă. Dar nu numai că au tăcut atunci, ci, văzând că nu câștigă nimic din asemenea întrebări și că, dimpotrivă, mai mult se păgubesc, fiindcă poporul auzind răspunsurile lui Iisus credea într-Însul, din ziua aceea n-au mai îndrăznit să-L mai întrebe ceva. Prin tăcerea lor, fariseii au recunoscut că Iisus Hristos nu este numai un om, din neamul lui David, ci că este și Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl, așa cum și noi mărturisim, ca fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe. Amin!