REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  L a Agapia din Deal, la locul sihaștrilor celor din veac, unde mireasma rugăciunii neîncetate se răspândea pretutindeni, în mia din zilele anilor 1580-1585 a poposit un tinerel îmbrăcat în haine țărănești 1 , cu fața sfioasă, cu multă evlavie în suflet și cu dorul de a vedea aceasta „cetate de pe munții credinței noastre” 2 . Și a văzut acolo cum cu dârzenie se nevoiau părinții ostenindu-și trupurile lor, tăind și scoțând rădăcinile copacilor sălbatici și, în locul lor, sădind pomi care să aibă roade folositoare pentru viețuitorii de acolo. A văzut cum se limpezeau locuri pentru case și pentru toate cele de nevoie unei așezări omenești. S-a minunat nu numai de munca dar și de cumințenia lor, de tăcerea și de nelipsirea de la rânduiala canonică a rugăciunii, oricât de osteniți ar fi fost 3 . Și întrebând pe câte un părinte ceva, acesta îi spunea: „- Frate, roagă-te!”, iar el insista: „- Cum să mă rog, că nu știu rugăciuni multe?”. „- Roagă-te cu rugăciunea scurtă: „Doamne, Iisuse, mil

P atria Cuviosului Dia a fost Antiohia Siriei. El s-a născut din părinți creștini și, crescînd în dreapta credință, a intrat din tinerețe în nevoința pustnicească, povățuindu-se la îmbunătățita viață monahicească, de bărbații cei de Dumnezeu insuflați. El avea multă luptă cu diavolul, nevăzutul vrăjmaș, și cu potrivnicul de casă, cu trupul său, care poftește asupra duhului. Drept aceea, pe diavol îl biruia cu neîncetata rugăciune, iar trupul îl supunea cu postirea, cu nedormirea și cu multe alte osteneli. C uviosul Dia se lupta în tot chipul și cu tot dinadinsul ca să-și omoare mădularele și să-și robească trupul duhului. Hrană primea foarte puțină și nu în toate zilele, ci a doua sau a treia zi. Ba de multe ori petrecea întreaga săptămînă fără hrană și fără somn. Cu o înfrînare ca aceasta, omorîndu-se pe sine și biruind pe potrivnic, s-a ridicat la înălțimea vieții cea fără de patimă și s-a făcut locaș curat al Sfîntului Duh, pentru că s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu. El s

  P e 18 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește o sfântă contemporană nouă, care s-a născut în Germania, a dus viață de sfințenie și a primit moarte de mucenic în Rusia, iar moaștele ei se găsesc la Ierusalim, în Țara Sfântă. Este vorba de Sfânta Noua Muceniță Elisabeta, mare ducesă de Hesse-Darmstadt, care a fost omorâtă pentru credința ei în Hristos de către revoluționarii comuniști în anul 1918. Dăm în continuare o scurtă Viață a sfintei, tradusă din limba engleză, urmând că în numerele viitoare ale Scrisorii duhovnicești să reproducem fragmente din scrisorile ei. „O să vină o vreme când poeți talentați vor scrie versuri spre lauda Marii Ducese, a sufletului ei nobil, a faptelor ei strălucitoare, nu doar fapte de nevoință, ci și fapte de dragoste și milă. Faptele ei nobile și frumoase, jertfa ei – o jertfă făcută pe altarul dragostei –, nu vor fi șterse nicicând din amintirea nobleței omenești, iar omenirea o va numi mare, deoarece a fost căsătorită cu dragostea.” Starețul Serafim

  P e vremea lui Dioclețian, păgînul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creștinilor. Pe atunci erau în primejdie toți cei ce viețuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura și mulți se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate și rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulțime de slujitori idolești și le-a poruncit să-și pună cununi pe capete și să aducă jertfe cu veselie și dănțuire necuraților lor zei, zicînd din trîmbițe, glăsuind din țimbale și cîntînd din viori și din fluiere. Iar el, stînd în divanul din fața poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: "Cetățeni și oameni de seamă, ascultați porunca împăratului și apropiați-vă de aduceți jertfe zeilor". A tunci toată mulțimea poporului a strigat, zicînd: "Sîntem creștini și nu ne vom închina idolilor!" Ighemonul a poruncit ostașilor să-i ucidă pe toți. Deci, mulți au murit p

  C înd perșii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie și o mulțime de robi. În acel timp, împreună cu alți robiți, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, și au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credință păgîn. Fecioara, deși era la stăpîn necredincios, însă ținea cu tărie la sfînta credință cea întru Hristos în care se născuse și la obiceiurile cele bune creștinești, cu care se învățase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga și postea. Ajungînd la anii desăvîrșiți, își păzea foarte mult curăția sa cea feciorească, petrecînd în înțelepciune și în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credință, după cuvîntul Apostolului: În curăția inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înțelegere toate lucrurile ce i se porunceau și care nu erau potrivnic

  M arele Vladimir, domnul Kievului și singurul stăpînitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al Sfintei Olga și strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemți la domnia Rusiei, care își trăgea seminția sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg și Vladimir, nu însă dintr-o femeie. S viatoslav, împărțind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luînd scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul dreblenilor, și l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai