REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

    Un zgârcit s-a dus în vizită la un alt zgârcit. A luat cu el un peşte decupat din hârtie şi o ceaşcă plină cu apă în loc de ceai. Cel de-al doilea zgârcit nu era acasă, aşa că l-a întâmpinat nevasta lui. A luat darurile, a mulţumit şi l-a invitat să se aşeze. Apoi a chemat slujnica să aducă o ceaşcă de ceai goală şi l-a poftit să bea ceaiul. A mai făcut cu mâinile un semn în formă de cerc şi l-a poftit să mănânce plăcinte. După ce a băut ceaiul şi a mâncat plăcintă, zgârcitul şi-a luat rămas bun şi a plecat. Nu mult după aceea s-a întors stăpânul acasă. După ce a ascultat cele povestite de nevastă, omul a spus: "De ce a trebuit să-i dai o plăcintă întreagă? Puteai să scapi de el numai cu o jumătate!"

 Un tâlhar s-a hotărât să prade o mănăstire. Seara, pe la amurg, s-a apropiat de porţi - şi l-a văzut de pe zid o călugăriţă. - Vai! - a strigat aceasta, începând în grabă să tragă clopotele. Surorilor, veniţi încoace repede! A rămas un părinte afară, stă acolo şi nu poate să intre! Toate au dat fugă, au deschis porţile, l-au întâmpinat cu lumânări, cu cinstire. Tâlharul s-a pierdut cu firea şi nu ştia ce să mai facă. „Eu am venit să fac rău, şi ele mă primesc atât de frumos", se miră el - şi a fost atât de cutremurat încât s-a pocăit îndată. Atât de mare este puterea gândului bun, că poate schimba până şi cugetul aproapelui. (Apa vieţii. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc, Editura Sophia)

 Avva Mâţoi povestea că trei bătrâni s-au dus la avva Pafnutie, căruia i se zicea Chefala, ca să-l întrebe un cuvânt. Şi le-a zis lor avva Pafnutie: - Ce voiţi să vă zic vouă, cuvânt duhovnicesc sau trupesc? I-au răspuns lui: duhovnicesc. Iar avva Pafnutie le-a grăit: - Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi a da mai vârtos decât a lua.

Un înţelept s-a întâlnit cu unul dintre ucenicii săi care lucra în grădină şi i-a spus: - Alegerea tăcerii încă din zorii zilei este un lucru vrednic de laudă! - De unde ştii că am ales tăcerea? a întrebat atunci discipolul. - Te-am auzit, a răspuns înţeleptul.

    Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe, zicând : care este calea care duce la smerenie? Zis-a bătrânul : calea smereniei aceasta este: înfrânarea şi rugăciunea şi a te avea pe tine dedesubtul a toată zidirea.

Într‑un sat ridicat pe un munte înalt, străbătut de un râu, pe versantul opus unui grup de colibe, pe un vârf de stâncă, se afla figura unui om sculptat în piatră, din adânc de vremuri. Era zeul locuitorilor din acel sat, o figură de o transcendentă frumuseţe, care exprimă o pace inefabilă, o desăvârşită armonie. Din tată în fiu, localnicii îşi transmiseseră convingerea că zeul lor se va desprinde într‑o bună zi din piatra muntelui şi va veni să se sălăşluiască printre ei. Deşi îi admirau necontenit trăsăturile şi deşi era sursa lor permanentă de inspiraţie, ei se lăsau mereu copleşiţi de grijile vieţii şi de sărăcia în care trăiau. Într‑o zi, în satul acela s‑a născut un copil care, imediat ce a dobândit capacitatea de a vedea, a percepe şi a reacţiona, de îndată ce s‑a putut deplasa de la coliba unde se născuse până la malul râului, a fost cucerit de frumuseţea, seninătatea şi măreţia zeului. Copilul era mereu în preajma zeului sculptat în stâncă, privindu‑l fără încetare. Anii trece