REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  S fântul Policarp, acest mare bărbat apostolic, s-a născut păgân. Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul l-a adus la Sfânta Credință a lui Hristos și l-a botezat. Î n copilăria sa, Policarp a rămas orfan și o femeie nobilă văduvă, Calista, în urma unei vedenii, l-a luat la sine și l-a crescut ca pe fiul ei. Încă din copilărie Policarp era pios și milostiv. El voia cu râvnă să imite viața Sfântului Vucol, care era pe atunci episcopul Smirnei, precum și viețile Sfinților Apostoli Ioan și Pavel, pe care îi cunoscuse și cărora le ascultase cuvintele. S fântul Vucol l-a hirotonit presbiter, iar înainte de a muri l-a desemnat ca pe succesorul său la scaunul episcopal din Smirna. Episcopii cei apostolici, care se strânseseră la înmormântarea Sfântului Vucol, l-au sfințit și pe Policarp intru episcop. Încă de la început Sfântul Policarp a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. El a scos diavolul dintr-un rob al unui prinț și cu rugăciunile a oprit un incendiu groaznic care se por

  Ș i Talasie și Limneu erau vestiți nevoitori din Siria. O nevoință a lor deosebită a fost aceea a tăcerii. După moartea Sfântului Talasie din anul 440 d. Hr. , Limneu s-a alăturat Sfântului Maron (pomenit la 14 februarie), după a cărui pildă a trăit până la moarte pe vârful unui munte, sub cerul liber, neavând niciodată acoperiș deasupra capului. Așa trăind, el făcea mult bine unei mulțimi de oameni sărmani care s-au adunat în jurul lui: orbi fiind aceștia și siliți să cerșească, el i-a adunat laolaltă și le-a clădit căsuțe cu mâinile lui, ducându-le în fiecare zi de mâncare din hrana ce i-o aduceau cei care veneau la dânsul: oameni bolnavi și suferinzi care pururea aveau nevoie de ajutorul lui, căci avea putere și asupra duhurilor necurate, prin harul Duhului Sfânt.

  Î n timpul împăratului bizantin Arcadie s-au dezgropat și s-au dat la iveală multe sfinte moaște, între care și ale Sfântului Apostol Andronic și ale Iuniei, cei pomeniți de Sfântul Apostol Pavel: îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de un neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos (Romani 16:7). Aceste sfinte moaște s-au descoperit prin arătarea dumnezeiască ce s-a făcut unui cleric pe nume Nicolae Caligraful. Numele celorlalți mucenici ai lui Hristos cărora le aparțineau acele sfinte moaște sunt cunoscute numai de Unul Dumnezeu, Care le-a trecut numele în Cartea Vieții celei cerești, în veacul al doisprezecelea după Hristos. Împăratul bizantin Andronic al II-lea a clădit o slăvită biserică peste moaștele Sfântului Apostol Andronic.

  S fântul Timotei a trăit în deplină sihăstrie la locul numit Symbola de pe versantul asiatic al Muntelui Olimp. El a intrat în mânăstire încă din tinerețea lui, a fost tuns monah și până la bătrânețe și-a petrecut viața în postiri, rugăciune, privegheri și nevoințe neîntrerupte. E l a rămas feciorelnic de-a lungul întregii vieți. Celor feciorelnici Dumnezeu le dă putere asupra duhurilor necurate și așa i-a dăruit El și Sfântului Timotei. Prin nevoințele intru mântuirea sufletului, Sfântul Timotei a reușit să-și zidească casa sufletului său sălaș Sfântului Duh. A cest bărbat sfânt a trecut la cele veșnice în anul 795 după Hristos.

  A cest sfânt a trăit pe vremea lui Dioclețian și Maximian și era de fel din Capadocia, fiu de părinți creștini. Pe când era încă tânăr cu vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi. De la aceia culegând felurite bunătăți, precum strânge albina din felurite flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, și și-a topit trupul cu postul și cu privegherea și cu înfrânarea de la toate. Pentru aceasta era iubit și admirat de toți. El s-a arătat folositor în ascultările fraților mănăstirii, și pe toți monahii îi socotea și îi numea stăpâni ai săi. Pentru aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu numai bolile oamenilor, ci și ale animalelor. Î mpăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat și fără voie l-a încorporat în oastea lui. Dar sfântul și acolo aflându-se, nu a părăsit nevoințele sale pustnicești; căci și ostășeștile slujbe fără zăbavă le împlinea și obișnuitele pustnicești osteneli

  C uvântul tiron înseamnă recrut. De îndată ce Teodor a intrat în armată, în regimentul Marmarit, în orașul Amasia, a și izbucnit persecuția contra creștinilor, pornită de împărații Maximian și Maximus. C um Teodor nici nu s-a gândit să ascundă faptul că este creștin, el a fost târât înaintea curții și aruncat în temniță, care a fost încuiată și pecetluită, pentru că ticălosul judecător voia ca Teodor să moară de foame. M ântuitorul Hristos însuși a venit la Teodor în temniță și l-a întărit pe mucenicul Său, zicându-i: Nu te teme, Teodore, căci Eu sunt cu tine; de hrana cea trupească și de băutura cea pământească de acum nici să nu te mai atingi, căci cu Mine vei fi în împărăția Mea cea cerească și veșnică. A tunci în temniță au venit mulțime de îngeri și temnița a strălucit tare, încât temnicerii s-au umplut de spaimă; căci i-au văzut și ei pe îngeri îmbrăcați în haine albe, strălucitoare. D upă aceasta Sfântul Teodor a fost scos afară, schingiuit mult și osândit la moarte. El

  O nisim a fost unul dintre cei șaptezeci de Apostoli mai mici. El a fost robul lui Filimon, dar greșindu-i cu ceva stăpânului său, de frică a fugit la Roma. Acolo a auzit Evanghelia de la Sfântul Apostol Pavel și a luat Sfântul Botez. P entru că Sfântul Apostol Pavel îl adusese mai înainte pe Filimon la Sfânta Credință, el a mijlocit împăcarea intre stăpân și rob, intre Filimon și Onisim, scriindu-i o epistolă anume în acest scop lui Filimon. A ceasta este una dintre cele mai emoționante epistole din întreaga Sfântă Scriptură: Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanțuri, Onisim. Căci poate pentru aceea a fost despărțit de tine câtva timp, ca veșnic să fie al tău, Dar nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atât mai vârtos pentru tine, și în trup și în Domnul (Filimon 10, 15-16). M ișcat de această scrisoare, Filimon cu adevărat l-a primit pe Onisim ca pe un frate, eliberându-l de robie. M ai târziu Onisim a fo

  A cest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.

  S fântul Achila era cizmar de meserie, și auzind de sfântul apostol Pavel, s-a dus la el, împreună cu soția sa Priscila. Și fiind botezați amândoi de dânsul, au rămas pe lângă el slujindu-l și urmându-l prin toate orașele și satele și împreună primejduindu-se în toate ispitele. Și atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru bunătatea lor, și pentru credința cea întru Hristos, încât și pomenește de ei în epistolele sale. Deci astfel bineplăcând lui Hristos și apostolului, și multe minuni săvârșind, mai în urmă au fost prinși de necredincioși și li s-au tăiat capetele. Și așa mutându-se din cele de pe pământ, locuiesc în ceruri.

  S fântul Vlasie s-a născut în provincia Capadociei. Încă din copilărie el era temător de Dumnezeu și blând. Pentru aceste virtuți, a fost ales episcop al cetății Sevastia (din Armenia). Vlasie a fost un mare luminător al vieții creștinești în această cetate păgână. L a vremea unor grele prigoniri ale creștinilor, Sfântul Vlasie a stat în mijlocul turmei sale întărind-o și cercetând pe toți mucenicii lui Hristos de prin închisori, între care se afla și slăvitul Eustratie. C ând aproape toți creștinii din Sevastia au fost fie uciși, fie s-au ascuns de frica prigoanelor, bătrânul Vlasie s-a retras în Muntele Argheos și s-a sălășluit acolo într-o peșteră. Fiarele îl simțeau că este sfânt și se adunau în jurul lui, iar el le mângâia. D ar prigonitorii l-au aflat pe sfânt în locul lui îndepărtat și l-au târât la judecată. P e drum, Sfântul Vlasie a vindecat un tânăr căruia i se oprise un os în gât. La rugămintea unei văduve care plângea și-l ruga cu lacrimi să facă rugăciune ca să-și

  U nii zic că Sfântul acesta Petru Damaschinul a trăit în veacul al optulea, iar alții, că în al doisprezecelea. Această nelămurire vine din aceea că au fost doi Damaschini cu numele de Petru. C el despre care vorbim acum a fost un mare nevoitor. El era prea milostiv. Petru acesta Damaschinul nu avea nici măcar o carte, ci mai curând împrumuta cărți ca să le citească. El citea cu râvnă, strângând înțelepciunea precum albina mierea. U n timp, el a fost episcop în Damasc, dar când a stat împotriva credinței islamice și a ereziei manihee, arabii i-au tăiat limba și l-au aruncat în surghiun în Arabia cea mai dinăuntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grăirii, astfel încât și în surghiun el predica Sfânta Evanghelie și îi întorcea pe mulți la credința în Hristos. E l a alcătuit și a lăsat posterității o prea scumpă carte de învățătură duhovnicească. El a murit mărturisitor și mucenic și s-a mutat la locașurile cele cerești ale împărăției lui Hristos.

  A cești sfinți au fost câteșitrei ucenici ai sfântului apostol Petru. Și încă de pe când umbla Hristos cu trupul pe pământ și făcea minuni, Marcel auzind, s-a dus de la Antiohia la Ierusalim, împreună cu Pangratiu, ca să-L vadă. Pangratiu de atunci făcându-se cunoscut sfântului Petru, după înălțarea lui Hristos, i-a urmat lui Petru și, fiind făcut de acesta episcop al Tavromeniei și slujitor al lui Hristos, a fost omorât pe ascuns de eleni. Iar Marcel, fiind hirotonisit de asemenea episcop al Siciliei și pe mulți din necredincioși întorcându-i către Domnul, s-a săvârșit din viață. Tot astfel și Filagriu, ajungând arhiereu la Cipru, și învățând și acolo în numele lui Hristos și multe chinuri suferind pentru adevărata credință, s-a mutat către Domnul.

  A cești sfinți au fost câteșitrei ucenici ai sfântului apostol Petru. Și încă de pe când umbla Hristos cu trupul pe pământ și făcea minuni, Marcel auzind, s-a dus de la Antiohia la Ierusalim, împreună cu Pangratiu, ca să-L vadă. Pangratiu de atunci făcându-se cunoscut sfântului Petru, după înălțarea lui Hristos, i-a urmat lui Petru și, fiind făcut de acesta episcop al Tavromeniei și slujitor al lui Hristos, a fost omorât pe ascuns de eleni. Iar Marcel, fiind hirotonisit de asemenea episcop al Siciliei și pe mulți din necredincioși întorcându-i către Domnul, s-a săvârșit din viață. Tot astfel și Filagriu, ajungând arhiereu la Cipru, și învățând și acolo în numele lui Hristos și multe chinuri suferind pentru adevărata credință, s-a mutat către Domnul.

  V iața acestui mucenic Nichifor arată cu putere cum respinge Dumnezeu mândria și cum încununează El cu slavă dragostea și smerenia. T răiau în Antiohia doi prieteni buni, învățatul preot Saprichie și cetățeanul simplu Nichifor. Dar într-un oarecare fel prietenia lor s-a prefăcut în ură neîmpăcată. De Dumnezeu-temătorul Nichifor de multe ori a încercat să se împace cu preotul. Dar Saprichie cu nici un chip nu dorea această împăcare. C ând au început persecuțiile în contra creștinilor, presbiterul Saprichie a fost osândit la moarte și dus la locul de execuție, îndureratul Nichifor fugea pe lângă car, rugându-se cu lacrimi de fostul lui prieten să-l ierte cel puțin înaintea muceniceștii morți, ca sufletele lor să se despartă în pace: ”Iartă-mă, mucenice al lui Hristos, iartă-mă căci ți-am greșit ție!“. D ar Saprichie nu a voit nici măcar să privească către Nichifor, privind trufaș și liniștit doar înainte. V ăzând învârtoșarea inimii lui, Dumnezeu nu a voit să primească jertfa lui

  T oate muceniciile sunt scumpe înaintea lui Dumnezeu, dar există mucenicii mai scumpe decât cele mai scumpe. Valoarea unei mucenicii depinde de mărimea bunurilor pe care le leapădă creștinul, acceptând mai bine să moară pentru Hristos și mai departe, depinde și mai mult de mărimea suferinței pe care o îndură creștinul de dragul credinței lui în Hristos. S fântul Teodor, care era mare comandant militar în armata romană în timpul împărăției lui Licinius, și guvernator al cetății Heraclea, și-a disprețuit tinerețea, marea frumusețe, înaltul rang militar și onorurile cu care îl înconjura împăratul; toate acestea, de dragul lui Hristos. Teodor a fost mai întâi biciuit, fiind lovit cu șase sute de lovituri de bici peste stomac. După aceea, a fost înălțat pe o cruce și străpuns peste tot cu lăncii. La sfârșit i s-a tăiat capul. De ce? Pentru că Sfântul Teodor îl iubea pe Hristos mai mult decât orice altceva în această lume. El se scârbea de idolatria prostească de la curtea imperială, do

  L uca s-a născut la Castoria. Încă de copil el nu gusta carne ci pururea își ducea viața în curățenia trupească și sufletească și în rugăciune. O dată Luca a intrat în arie ca să semene boabele de grâu, dar de-a lungul drumului a dat cea mai mare parte a semințelor săracilor, iar partea cea mai mică a semănat-o. Din acea parte mică Dumnezeu i-a dat o recoltă mai mare decât mai înainte, când semănase toată cantitatea de grâu. D upă aceea, Luca și-a lăsat pe maica sa, văduvă, și a intrat într-o mânăstire. Maica cea îndurerată s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i descopere taina locului în care s-a dus fiul ei. Dumnezeu a auzit rugăciunea maicii. S tarețul mânăstirii la care scăpase Luca a visat trei nopți la rând că o maică îl ceartă cu asprime pentru că i-a luat fiul. Starețul i-a poruncit lui Luca să se întoarcă pe dată la maica lui. L uca s-a dus, a cercetat-o pe maica sa, dar încă o dată a plecat de la ea fără să se mai întoarcă. El s-a sălășluit în Muntele Ioanița, l

  P artenie a fost fiul unui diacon din orașul Melitopolis. Încă de copil cunoștea bine cuvintele Scripturii și se străduia să le împlinească cu fapta. El s-a sălășluit pe lângă un lac în care pescuia. Peștele îl vindea iar banii îi împărțea săracilor. P rin purtarea de grijă a lui Dumnezeu a fost ales episcop al Lampsacului. El a curățit orașul de păgânism, a închis templele idolești, a zidit multe biserici și a întărit credința credincioșilor. C u rugăciunea vindeca pe mulți de bolile lor și avea putere mare asupra duhurilor necurate. O dată, pe când voia să scoată duhul cel rău dintr-un om care suferea de nebunie, duhul cel rău s-a rugat de el să nu-l scoată. S fântul Partenie i-a zis: „Îți voi arăta un alt om în care să intri și la acela ai să te duci. " I ar duhul rău a întrebat: „Cine este acel om?" Ș i Sfântul i-a zis: „Eu sunt. " A uzind aceasta duhul a fugit ars de foc și strigând cu țipăt: „Cum voi intra în Casa lui Dumnezeu?!" S fântul Partenie

  S fântul Vucol a fost ucenicul Sfântului Ioan Teologul, care l-a sfințit pe Vucol episcop al Smirnei. Puțini botezați în sfânta credință se aflau atunci în Smirna, în acel întuneric al păgânismului, Sfântul Vucol a strălucit ca o candelă strălucitoare. E l era împodobit cu toate virtuțile, mai cu seamă cu blândețea și cu smerenia. Î naintea morții lui, Sfântul Vucol l-a sfințit episcop în locul său pe Sfântul Policarp. Sfântul Vucol a adormit cu pace și s-a mutat la locașurile cerești.

  Ș i Varsanufie și Ioan au fost nevoitori asceți dintre cei mai mari ai lumii, înzestrați cu darul străvederii și facerii de minuni, care au trăit în Gaza. Ei au lăsat niște scrieri minunate și cunoscute în toată lumea creștină sub numele de „Cartea răspunsurilor," care conține dezlegări la cele mai variate și grele probleme ale viețuirii creștine. Sfinții Varsanufie și Ioan au trăit în secolul al șaselea.

  I sidor era de neam egiptean, fiul unei familii de vază și rudă a patriarhilor Alexandriei Teofil și Chiril. După săvârșirea în întregime a celor mai înalte studii [seculare] ale acelor vremi, el nu a mai luat în seamă slava și bogățiile lumești, ci a ales să se închine total vieții duhovnicești și iubirii lui Hristos. A fost un mare și înflăcărat apărător și tâlcuitor al credinței ortodoxe. D upă afirmațiile istoricului Nichifor, Sfântul Isidor a scris mai mult de zece mii de scrisori către diverși corespondenți, în care pe unii îi certa, pe alții îi sfătuia, iar pe alții îi mângâia și îi povățuia în viață. Î n una din scrisori Sfântul Isidor scrie: „Este mai important să-i înveți pe alții prin trăirea propriei vieți decât prin multă elocință. " I ar în alta, el spune: „Oricine dorește să-și sporească virtuțile, să le socotească el însuși mici și atunci ceilalți i le vor vedea cu siguranță mari. " P rincipiul de aur al Sfântului Isidor era acesta: „Mai întâi fă și nu