REVISTA VIAȚA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

 Un  om a sacrificat un vițel gras, a aprins grătarul și i-a spus fiicei sale: „Fiică, cheamă-i pe cei dragi și pe vecinii să mănânce cu noi ...”. Fiica lui a ieșit în stradă și a strigat: „Ajutați-ne să stingem focul la casa tatălui meu!” Pentru câteva clipe a ieșit un grup de oameni, iar restul s-au comportat de parcă nu ar fi ascultat. Oamenii care au venit au mâncat și au băut până s-au săturat. Tatăl s-a întors spre fiica lui uluită și a spus: „ Oamenii care au venit nu i-am mai văzut până acum, deci unde sunt cei dragi, rudele și prietenii noștri?” Fiica a spus: „Cei care și-au părăsit casele au venit să ne ajute să stingem focul în casa noastră și nu pentru petrecere, deci aceștia sunt cei care merită generozitatea și ospitalitatea noastră “. Concluzie: Cine nu este alături de tine într-un moment greu, nu-l numi prieten sau frate sau membru al familiei ... Pentru că aceia sunt cei care râd de tine în momentele grele și nu merită bunătatea, generozitatea ta sau atenție! !!!!!! Fo

De câte ori vorbim despre Dumnezeu și despre creeație ne vin în minte Cuvintele Sfintei Evanghelii după ION 1.1, La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul." Dumnezeu este creatorul a tot și a toate, acest lucru este adeverit și Mărturisit atât de Dumnezeu în cel puțin trei locuri din Sfânta Scriptură două în VECHIUL TESTAMENT (DECALOGUL, EU STUNT DOMNUL, DUMNEZEUL TĂU..." ÎN CARTEA IEȘIRII 20. 1.     Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: 2.     "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. ȘI Tocmai pentru a se întări și mărturisi prezența Sfintei treimi al treile loc a fost ales în NOUL TESTAMENT ÎN SFÂNTA EVANGELIE DE LA IOAN 3. 16... Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. " Însă pentru a își arăta puterea și pentru a îl întări pe om în dreapta și adevăr

  Se spune că, odată, într-un sat, un copil a visat într-o noapte Raiul. „Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp… Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata să-l întrebe. „Nu ştiu… caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. „Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi… „Ce lume urâtă…”, îşi spuse în sinea lui copilul. „Ca să-l găseşti, e nevoie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea cum întreba pe unul și pe altul. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui încă nu se sculaseră, copilul îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie

  ...✍️O legenda de pe vremea dacilor spune că o capetenie avea o fata de o frumusete rara care se iubea cu un tânăr.  Baiatul a trebuit sa plece la lupta, iar fata a inceput sa teasa si sa coasa camasi pana cand iubitul ei se va intoarce ca sa se casatoreasca. A trecut timpul si la un moment dat razboiul s-a ispravit si s-au intors in sat aproape toti cei plecati, mai putin iubitul  fetei, care murise in lupta. Fata s-a rugat lui Zamolxis cu lacrimi fierbinti, sa o transforme in planta ca altfel sa stea si ea in pamantul in care fusese ingropat baiatul. Zeul a transformat-o in ceapa, iar fiecare din foile cepei se spune ca este una din camasile pe care fata le-a cusut. De fiecare data cand ne dau lacrimile taind o ceapa, cu noi plange si fiica de dac, de dorul iubitului ei Sursa: O cultivatoare de ceapă!

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu "editase" un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. "La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că s

  A fost odată, nu demult, a fost ca în poveste,  Un om orfan ce locuia-ntr-un sat numit Celeste.  Un mândru sat cu case mari, din lemne ridicate, Dar mai luceau, puțin ciudat, și trei mândre palate. Trăiau sătenii-acolo toți într-o deplină pace,  Se ospătau și vinuri beau, făcând tot ce le place. Erau voioși și fericiți, munceau cântând cu toții Și-i mulțumeau din când în când  nu Domnului, ci sorții. Trecură zeci de ani de-atunci, trecură chiar și sute,  Cutreierau în drumul lor câmpii și deal și munte,  Gândind greșit c-așa în dar chiar totul se primește, Nu-i mulțumeau lui Dumnezeu, o, nu, doamne ferește... Dar într-o seară, iac-așa, aproape spre-nnoptate,  Au dispărut ca în neant și case și palate,  Cu toate câte strânse-au fost și oamenii din ele Luate-au fost ca-ntr-un coșmar,  Pe sus, în joc de iele... Și-au dispărut ca în pământ toți oamenii, tot satul,  Dar ce să vezi, a mai rămas printre ruini, doar patul Ce-adăpostea un om sărac, dormind pe el la umbră,  Fiind și patul rupt

 “O bătrânică a intrat într-o librărie religioasă unde era și un preot de la care a luat binecuvântare, vrând să cumpere o biblie. Părintele a întrebat-o: - Știi să citești, măicuță? - Nu, a răspuns bătrâna. - O cumperi ca s-o faci cadou copiilor sau vreunui nepot? - Nu,nu! a răspuns bătrâna. - Atunci ce faci cu ea dacă nu știi să citești? O pui la icoană? - Nu,nu. - Atunci...?!? - Părinte, o iau ca dimineața și seara să stau înaintea icoanei lui Hristos cu candela aprinsă, s-o deschid la început și să-i zic Domnului: Hristoase al meu, eu nu știu carte, însă toate câte sunt scrise pe pagina aceasta, să mi le pui întâi în inimă, apoi în minte și să mă luminezi să spun cele scrise întâi copiilor și nepoților mei, iar după aceea tuturor celor care însetează după cuvântul Tău!”

      Un bijutier stătea în prăvălia lui şi în timp ce lucra, lua mereu numele Domnului în deşert, fie înjurând, fie invocându-l la orice pas. Iar un hagiu ce trecea pe strada s'a tulburat auzindu-l, aşa că l-a strigat să vină afară. Când bijutierul a ieşit în faţa uşii, hagiul s'a ascuns, făcând pe niznaiul. Bijutierul s'a întors în prăvălie şi şi-a reluat lucrul. Hagiul iar l-a strigat, şi când bijutierul a răspuns chemării, hagiul iar s'a ascuns, repetând figura. Atunci bijutierul s'a întors furios la treabă. Şi încă o dată, la fel. Bijutierul, nebun de furie, s'a răstit la el: - Ce mă tot strigi, hagi, şi ce tot faci glume cu mine, când eu nu-mi văd capul de treabă? La care hagiul i-a răspuns liniştit: - Păi nici Dumnezeu nu-Şi vede capul de treabă, dar tu îl tot strigi mereu degeaba. Cine ar trebui să se supere mai tare, Dumnezeu sau tu? Iar bijutierul, înţelegând, s'a ruşinat şi s'a retras în prăvălia lui, fără să mai ia numele Domnului în deşert.

  Se spune că odată, cândva, pe când lumea păsărească își avea împărăția ei, iar Curcanul cel înfoiat era împărat, un gânsac s-a gândit că-i cel mai important personaj din împărăție. Și a adunat întreaga păsărime, cu alai și trâmbițe, în ogradă și ridicându-se pe o buturugă numai ce le-a cuvântat: -Stând eu și gândind la treburile împărăției am aflat că scumpul nostru împărat mai mult s-a înfoiat în loc să se îngrijească de treburile împărăției. Nu vreau să-l critic dar situația fiind gravă am cutezat să mă gândesc la găsirea unei soluții. Da, da soluție și nu greșesc atunci când spun asta, pentru că nepăsarea și doar grija de a se înfoia au făcut ca împăratul nostru să scape grijile împărăției de sub aripa sa. Se impune astfel ca să nu mai tolerăm și să aducem treburile împărăției pe drumul cel bun. Mai întâi se cade ca să cerem împăratului să se retragă și să-și vadă de curculița lui, iar treburile țării să le lase sub aripa noastră. Pentru aceasta trebuie să alegem un comitet de sal

 Incepand de astazi, cu acceptul dnului Daniel Caranda voi posta cateva povestioare cu talc. Lectura placuta! Raluca, nepoțica mea scumpă și dragp, călare pe bidiviu (a se citi genunchiul meu stâng) deocamdată îmi spune, la ureche, povestioara ei, iar eu, scrib conștiincios, o tastez la computer, cu mici modificări (de rigoare). Pe o crengută, într-o salcie pletoasă, la marginea unui lac, o vrăbiuță iși avea cuibul. În fiecare zi o barză se plimba agale pe lac și ciugulea când o broscuță neatentă, când un viermișor sau peștișor. Într-o zi, foarte călduroasă, ce-i zise vrăbiuței cu îngâmfare: -Măi, cât ești de mică și proastă! Uite, eu mă răcoresc la picioare pe căldura asta, pe când tu, tu nu poți merge prin lac așa ca mine.  -Așa-i, recunoscu vrăbiuța, dar nici tu nu poți sta la umbră pe crenguța asta. Fiecare cu rostul ei. -Nu se poate, cum să nu stau eu pe o creangă, doar cuibul mi-l fac în varf de par, pe coș de casă sau stâlp? -Asta-i altceva, e creangă și tu nu poti sta pe ea, ui