Viața Sfîntului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

 

​Autor, teolog și jurnalist: Daniel Caranda

​Marele între dascăli, Sfântul Chiril, era din Alexandria, născut din părinți dreptcredincioși și de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie și în fapte bune. El era desăvârșit învățat și deprins cu cărțile bisericești, elinești și latinești, atât în înțelepciunea cea dinafară, cât și în cea dinăuntru. El se îndeletnicea totdeauna cu citirea și cugetarea dumnezeieștilor Scripturi.

​Pentru aceea și Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înțelepciune și fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos, întocmai ca un crin binemirositor și frumos, care înflorea cu curăția și cu faptele bune, și care umplea pe credincioși cu mirosul dumnezeieștii lui înțelepciuni.

​După ce a murit Teofil, toți clericii de obște și mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici și pe cei care se numeau novațiani. Aceștia se asemănau cu fariseii și se numeau între ei curați și drepți; pentru aceea purtau haine albe, ca să se arate prin aceasta curăția petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o desfrânare. Botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezați, după dreapta credință și mai aveau încă alte socoteli ereticești.

​Ei s-au numit novațiani de la un oarecare Novat, începător al этой erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie și care dorea să se facă episcop al Romei. Dar, fiindcă după moartea episcopului Favin, care a mărturisit pentru Hristos, Novat nu s-a făcut episcop, după cum poftea și nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărțit de la soborniceasca Biserică și s-a făcut întru toate vrăjmaș al dumnezeiescului Cornelie și al întregii Biserici creștine. Căci episcopul Cornelie primea iarăși la Biserică pe creștinii care, de frica muncilor, se lepădaseră mai înainte de Hristos, pe vremea tiranului Decie; dacă la urmă, pocăindu-se, se întorceau iarăși la credința în Hristos, cu lacrimi, așa precum și Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dânsul mai înainte, dar, pe urmă, cu lacrimi, s-a pocăit.

​Trufașul Novat, nu numai că nu primea la pocăință pe cei ce se lepădau de Hristos, dar și pe Cornelie îl prihănea, numindu-l părtaș și tovarăș al închinătorilor de idoli. Cu acestea, el a câștigat și pe alții de un cuget cu el, făcându-se ca un nou episcop în Roma. De acolo s-a întins eresul și dezbinarea aceasta până la Alexandria.

​Pe niște eretici ca aceștia i-a gonit Sfântul Chiril, împreună cu episcopul lor Teopempt - după cum am zis -, îndată ce s-a făcut patriarh. După aceea, s-au înarmat să gonească din locașul lor și pe draci. Aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se afla un loc ce se numește Canovos și, aproape de acela, este un alt loc ce se numește Manutin, în care era o capiște veche locuită de draci. Drept aceea, tot locul aceea era foarte înfricoșat de mulțimea duhurilor necurate ce locuiau acolo. Pe când trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit să curățească acel loc de acele duhuri necurate ce locuiau acolo și să-l facă locaș sfânt, spre a se preamări Dumnezeu. Dar n-a putut; pe de o parte, pentru că a avut multe împiedicări; iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

​Însă, următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta și cu osârdie se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor și putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Drept aceea, i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului și i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaște ale sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan și astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Deci, Sfântul Chiril, îndeplinind porunca îngerului fără de întârziere și, după ce a adus în acel loc moațele sfinților doctori fără de arginți și a zidit acolo o biserică în numele lor, îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate și s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinților fără de arginți.

​După ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necurații și gândiții diavoli, a luat purtare de grijă să gonească și pe văzuții și smintiții diavoli, care erau urâtori de Hristos. Aceia erau evreii care locuiau de mult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, și cu vremea s-au înmulțit foarte mult și nu încetau - după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de zavistie - de a bântui într-ascuns și la arătare pe creștini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos și a creștinilor. Ei pricinuiau multe amestecări, tulburări, vărsări de sânge și ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-au sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pângărite și să-i înțelepțească, iar blestemații aceia, nu numai că nu s-au înțelepțit, dar s-au făcut și mai răi.

​În Alexandria era o biserică foarte mare și foarte frumoasă, care se numea "biserica lui Alexandru", fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci, evreii, voind să facă ceva rău creștinilor, s-au înarmat toți și, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri și zicând pe la casele creștinilor: "Săriți, că arde biserica lui Alexandru".

​Creștinii, auzind, au alergat îndată cu sârguință să stingă focul. Evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creștinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuțitul, pe altul îl ucideau cu sulița, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât, în acea noapte, au ucis mare mulțime de creștini. Sfântul Chiril, aflând dimineața de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare și căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetății, care se numea Orest. Dar eparhul, deși era creștin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfântului, era de partea evreilor ucigași. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulțime de creștini și au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuințele lor le-au surpat și le-au ars împreună cu sinagoga lor. Eparhul, aflând de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului și a început a face rău rudeniilor și prietenilor sfântului; încât și pe gramaticul Ierax, bărbat renumit și cinstit, l-a bătut fără de milă și l-a dezbrăcat în priveliște.

​De atunci se afla între sfânt și între eparh, mare neînțelegere și neunire, pentru că sfântul părtinea pe creștini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare tânărului împărat Teodosie, despre pricina aceasta și așteptau să vină poruncă de acolo.

​După aceasta, a urmat în Alexandria și o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri și de mare tulburare. Iată care este:

​În cetatea Alexandria, era o fecioară filosoafă, fiica lui Teona filosoful, care se numea Ipatia, fată binecredincioasă și îmbunătățită. Ea învățase filosofia din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult în filosofie, încât întrecea cu înțelepciunea pe toți filosofii vremii de atunci. Despre dânsa scrie și înțeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudând-o cu cuvinte alese. Ea își păzea fecioria curată, nevoind să se însoțească cu bărbat; pe de o parte pentru dragostea lui Iisus Hristos iar pe de alta, să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărțile filosofiei.

​Pentru aceea, bărbații cei râvnitori de înțelepciune, alergau în Alexandria din toate părțile, ca să audă înțelepciunea filosoafei Ipatia. Toți clericii și boierii și întreg poporul o cinsteau și ascultau cu dragoste sfaturile și dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci, această filosoafă, voind să facă pace între patriarh și eparh, se ducea cu multă blândețe și smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt și, cu cuvintele cele înțelepte și pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace. Preasfințitul patriarh căuta mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; pero acela, fiind rău, pătimaș și pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

​Într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niște oamenii răi care nu doreau pacea eparhului și a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste și, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâșiat hainele și au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Ei nu s-au săturat numai de acea răutate a lor, ci, cu neomenia și cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei l-au tăiat bucăți și l-au ars în locul ce se numea Chinar.

​Înștiințându-se toți alexandrinii de această jalnică ucidere și rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales înțelepții cei iubitori de învățătură. S-au mai înștiințat încă de tulburarea aceasta și monahii care locuiau în muntele Nitriei și, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul și apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă și îndată au început a striga, ocărându-l și numindu-l slujitor de idoli, fiindcă mai înainte era elin, iar acum luase botezul în cetatea lui Constantin.

​Unul din monahii aceia, fiind mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului și l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulțime de popor, a alungat pe acel monah și au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie și l-au dus la eparh. Acela, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie și atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetății, încât l-a omorât. Sfântul, înștiințându-se de acest lucru, s-a mâhnit și a trimis de a luat trupul monahului și l-a îngropat cu cinste.

​Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, după cum am zis. Ei și-au făcut mai întâi o sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigașii de Hristos și urâtorii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut și acest lucru prea fărădelege, spre ocara și rușinea lui Hristos și a creștinilor. Au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creștin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subțiri; apoi după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fața lui și l-au batjocorit întocmai cum părinții lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a făcut părtaș și următor al patimilor Domnului.

​Dumnezeiescul Chiril, înștiințându-se de toate acestea s-a plâns împăratului; care, deși cu întârziere, însă a judecat cu dreptate. Împăratul a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Scăpându-se Sfântul de tulburările cele mai de sus și de smintelile acestea, își păstorea turma lui cea cuvântătoare cu sârguință și cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, având pace câtăva vreme.

​Însă diavolul, vrăjmașul păcii, al adevărului și izvorul tuturor răutăților, n-a lăsat pe Sfântul Chiril și pe ceilalți creștini să se bucure multă vreme de această liniște; că a pornit război mare și tulburare în toată Sfânta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredinciosului Nestorie, asupra căruia se cădea să se nevoiască dumnezeiescul Chiril, apărătorul dreptei credințe. Acest Nestorie răucredincios, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol și ales patriarh după Sesinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credință și nimic nu zicea împotriva acesteia; însă, în inima sa, ticălosul era eretic, numind pe Stăpânul Hristos "numai om, nu și Dumnezeu", iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o, nu Născătoare de Dumnezeu, ci "Născătoare de Hristos".

​Astfel și cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, și preotul Anastasie, aceștia au început mai întâi să semene eresul întocmai ca niște neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învățând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetății lui Constantin, a strigat și a zis acest cuvânt hulitor: "Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema". Iar Anastasie patriarhul, propovăduind în popor, a zis: "Să nu numească cineva pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era ființă de neam omenesc. Și, din trupul omului, cum este cu putință să se nască Dumnezeu?" Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; și, pentru ca să se adeverească, au întrebat pe patriarhul Nestorie despre acestea. Dar ereticul Nestorie n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului; deodată a început a aduce hule împotriva lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: "Eu nu voi numi Dumnezeu, pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie și a așteptat un număr de zile și de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu, pe femeia care a născut om cu trup din firea sa".

​De atunci înainte, au început în popor să se nască prigoniri și împerecheri, adică, unii se împotriveau eresului lui Nestorie și-l urau, iar alții se împărtășeau cu el și primeau învățătura lui. Aceste împerecheri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea și la fiecare breaslă a credincioșilor. Acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui au scris cărți și le-au trimis pretutindeni, chiar și până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci, acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulți, încât făceau parte cu el clerici, monahi și mireni. Astfel, după cum mai înainte Arie a sfâșiat de sus haina lui Hristos cea țesută, tot așa și Nestorie a sfâșiat toată plinirea Bisericii în multe părți.

​Înștiințându-se de toate acestea, Sfântul Chiril din Alexandria s-a mâhnit foarte mult, ca un rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu ce era. Deci, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor și s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel răpitor din staulul oilor celor cuvântătoare. Sfântul Chiril a scris mai întâi scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frățească, să lepede niște socoteli ereticești ca acestea și, cu schimbarea lui în dreapta credință, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credință. Răucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă și mai mult eresul său; iar pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici și monahi, îi muncea cu diferite feluri de munci. Contra Sfântului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic și grăind contra lui multe clevetiri mincinoase și nedrepte și le semăna în popor.

​Sfântul Chiril, văzând calea pe care a apucat Nestorie, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris și clerului din Constantinopol și împăratului; apoi a mai scris și lui Celestin, episcopul Romei, și celorlalți patriarhi; de asemenea, a scris și la diferite cetăți și laturi, dregători și boieri. Chiar și la mulți pustnici și monahi nu s-a lenevit fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieștile Scripturi, cât este de pierzătoare și vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie, îndemnându-i pe toți să se păzească de eresul acela ca de niște otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă, eresul lui Nestorie creștea din zi în zi tot mai mult și sporea din ce în ce mai rău. Deci, dezbinarea Bisericii fiind mare și mulți din episcopi vătămându-se de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli și să curețe Biserica lui Hristos și grâul credinței de mărăcinii și neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune în Efes la anul 431 al treilea sinod a toată lumea.

​Deci, s-au adunat două sute și mai bine de episcopi din toată lumea; iar câți nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceștia și-au trimis delegații lor. De aceea și Celestin, episcopul Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrânețe și slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să țină locul lui în sinod. Deci, cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca locțiitor al episcopului Romei și ca patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, și al treilea, Memnon al Efesului. Deci, fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi șezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalți părinți și a învățat:

​"Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu". Pentru aceea, s-a făcut mare bucurie la toți credincioșii și tot poporul cetății bătea din palme de bucurie și zicea într-un glas: "Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mai mare Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu". Iar pe Nestorie, Sfinții Părinții ai acestui sinod l-au anatemizat și l-au caterisit ca pe un eretic și hulitor. Dar, fiindcă el nici așa nu se liniștea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit în Tason - după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turcește îi zicea Iprim.

​Pierzătorul Nestorie, aflându-se acolo, și-a luat dumnezeieștile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit și a fost mâncată de viermi; tot asemenea a putrezit tot trupul lui. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoșată și dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, pe când avea ieșirea afară, a început a vorbi contra lui Hristos și contra Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în ceasul necurățeniei; și acolo și-a dat sufletul acel om rău, după cum povestește Sfântul Gherman al cetății lui Constantin.

​O necinste și o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a luat mare cinste de la sfântul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zinon în cuvântul de laudă pe care îl împletește Sfântului Chiril și care se găsește în cărțile scrise cu mâna lui, părinții celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca o basma. Acestea arată întâi judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind toată lumea printr-o singură și dreaptă credință, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nestorie; și al doilea, giulgiul cel subțire arată iscusința minții și socotelilor Sfântului cu care a întărit și a explicat unirea acea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună și o față a lui Hristos și două firi ale Lui.

​Acestea le-a povestit cuvântul pe scurt și cu puține vorbe, dar n-a fost așa; pentru că, până să se adune sinodul cel mai sus zis ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală totdeauna. Căci a luat multe clevetiri neadevărate și goniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii cei lumești, au făcut adunarea lor și au declarat mincinos și eretic pe dumnezeiescul Chiril. Ei erau de un gând și cu Apolinarie, care se lepădase de adevărata omenire a lui Hristos, fiindcă ziceau că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minții. Deci, ei au osândit pe Chiril ca pe un eretic, pârându-l împăratului prin scrisorile lor. Și atât de mult au umblat cu pârile și prihănirile lor, încât au întărâtat pe împărat cu urgie asupra Sfântului, din care pricină a fost aruncat în temnița din Efes, purtând fiare și nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

​După aceea împăratul, cercetând cu deamănuntul și găsind că toate acele pâri au fost făcute din pizmă și minciună, l-a eliberat din temniță cu mare cinste. Astfel, Sfântul Chiril s-a întors la scaunul său din Alexandria, unde a mai trăit restul zilelor sale în pace, lăsând Bisericii nenumărate scrieri dogmatice de mare preț. El s-a mutat cu pace la Domnul în anul 444, după ce a păstorit Biserica lui Hristos timp de treizeci și doi de ani.

​Listă Biografică (Surse de Documentare)

• ​Viețile Sfinților, Volumul X (Luna Iunie), Ediția Institutului de Bibliografie și Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
• ​Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre întruparea Unuia Născut, Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB).
• ​Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească (Historia Ecclesiastica), Cartea a VII-ea (Mărturii privind evenimentele din Alexandria și Sinodul de la Efes).
• ​Însemnări teologice de omiletică și hagiografie patristică, Colecția privată „Calanda Daniel” — Studiu monografic privind combaterea novațienilor și a nestorianismului în secolul al V-lea.