REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

    Venind surorile la Maica Singlitichia, au întrebat: - Cum putem să ne mântuim ? Auzind maică întrebarea, oftând din adâncuri şi vărsând multe lacrimi, a răspuns surorilor: - Copii ! Noi toţi ştim cum să ne mântuim ! Dar din pricina neglijenţei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate şi mai mult decât toate, trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: "Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Iată unde este mântuirea: într-o îndoită iubire.

  Odată, au venit fraţii la avva Isaac, ca să-l facă preot. Aflând el de una ca asta, a fugit în Egipt, pe un câmp, şi s-a ascuns într-o căpiţă de fân. Părinţii s-au dus după el, să-l prindă. Ajungând la câmpul acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte, şi au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat şi s-a oprit chiar în locul unde stătea ascuns bătrânul. A doua zi dimineaţă, când au vrut să aducă măgarul, l-au găsit şi pe avva Isaac şi s-au minunat. Au dat să-l lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le: "Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu; oriunde aş fugi dau peste ea“.  

 Amurgul se lasa precum o cortină roşie peste oraşul cu clădiri înnegrite de smog, iar forfota începu odată cu încheierea programului de lucru. Letiţia ieşi în grabă pe uşa biroului din mahon, schiţând un zâmbet amabil către ceilalţi colegi. Ştia că amabilitatea face parte din rutina serviciului. Puse pe un umăr geanta neagră din lac, cu două barete prinse în clame de metal, iar pe celălalt braţ trenciul cambrat de culoare cenuşie. Era o fire veselă şi degajă un aer boem moştenit de la tatăl ei pictor. Ridică mâna încinsă de un ceas auriu cu cadranul modern, pătrat, şi îşi pironi ochii pe secundar care arata clipa de clipă scurgerea timpului. Oh, dacă ai putea opri timpul în loc, gândi ea. Se duse către fereastră întredeschisă de unde se iţea o lumină obscură în holul lung al clădirii şi zări copacii ce erau goliţi de frunze iar crengile jilave de burniţa de toamnă târzie. La colţul străzii văzu un bătrân în straie ponosite care cerea mila trecătorilor. Letiţia se întrebă:

 "În timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, că a doua zi să-i scoată, să-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizma între dânşii. Fiind deci ei în temniţă aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajbă şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mi

  "În timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, că a doua zi să-i scoată, să-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizma între dânşii. Fiind deci ei în temniţă aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajbă şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de

  Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: "Cum trebuie să fiu în locul în care trăiesc?". Bătrânul i-a spus: "Simte-te precum un străin, ca să nu cauţi să-ţi azvârli cuvintele înaintea ta. Aşa vei avea linişte".

  Amurgul se lasa precum o cortină roşie peste oraşul cu clădiri înnegrite de smog, iar forfota începu odată cu încheierea programului de lucru. Letiţia ieşi în grabă pe uşa biroului din mahon, schiţând un zâmbet amabil către ceilalţi colegi. Ştia că amabilitatea face parte din rutina serviciului. Puse pe un umăr geanta neagră din lac, cu două barete prinse în clame de metal, iar pe celălalt braţ trenciul cambrat de culoare cenuşie. Era o fire veselă şi degajă un aer boem moştenit de la tatăl ei pictor. Ridică mâna încinsă de un ceas auriu cu cadranul modern, pătrat, şi îşi pironi ochii pe secundar care arata clipa de clipă scurgerea timpului. Oh, dacă ai putea opri timpul în loc, gândi ea. Se duse către fereastră întredeschisă de unde se iţea o lumină obscură în holul lung al clădirii şi zări copacii ce erau goliţi de frunze iar crengile jilave de burniţa de toamnă târzie. La colţul străzii văzu un bătrân în straie ponosite care cerea mila trecătorilor. Letiţia se întrebă:

  Un frate odată a greşit în Schit şi făcându-se adunare a trimis pe cineva să-l cheme pe avva Moise. Însă, el nu voia să vină. Deci a trimis către dânsul preotul zicând: vino, că te aşteaptă norodul! Atunci, el sculându-se, a venit şi luând o coşniţa găurită şi umplând-o cu nisip, o purta. Iar ei ieşind în întâmpinarea lui, i-au zis: ce este aceasta, părinte? Zis-a lor bătrânul: păcatele mele sunt înapoia mea curgând jos şi eu nu le văd, dar am venit astăzi să judec păcatele străine. Şi ei auzind, n-au grăit nimic fratelui, ci l-au iertat.

   Un pelerin, aflat în apropierea Sfântului Paisie Aghioritul, a întrebat: Foarte mulți spun că vine antihristul, ce trebuie să facem? Părintele Paisie i-a răspuns: Nu vă ocupați cu aceste lucruri, care vă tulbură și vă chinuiesc. Antihristul lucrează înlăuntrul nostru. Acolo trebuie să fim cu luare aminte și să-l înfrângem".

    O vulpe a zărit într-o curte o mulţime de pui. S-a învârtit în jurul curţii, până ce a găsit o gaură în gard. Dând să intre, şi-a dat seama că spărtură este prea mică. Revine după câteva zile lipsite de hrană. Din cauza nehrănirii, slăbise şi reuşeşte să intre în curtea mult dorită. Ajunsă în curte, se pune bine pe mâncat. Sătulă, dori să iasă prin spărtură prin care intrase, dar nu reuşea. Atât de mult mâncase, încât nu mai putea ieşi. Pentru a reuşi să iasă, s-a pus pe înfometare câteva zile. După ce a ieşit, şi-a zis: "Ce proastă am fost, cum am intrat, aşa am ieşit". La fel se întâmplă şi cu noi, intrăm în această lume lipsiţi de lucruri şi ieşim din ea fără însoţirea lor.

  Un om a ajuns în iad, numai că şi-ar fi dorit să fie acolo şi o biserică; deşi era om păcătos, îl iubea pe Dumnezeu şi voia să se roage. A început să măsoare locul, ca să pună temelia. Un diavol l-a întrebat ce face, iară omul i-a răspuns: «Uite, voiesc să zidesc o biserică, să mă rog». Când a auzit, diavolul s-a neliniştit - cum să zideşti biserică în iad! A încercat el să-l împiedice în fel şi chip, dar n-a reuşit. A chemat şi pe alţi diavoli, dar nici ei n-au fost în stare de nimic. Atunci au dat de ştire mai-marelui lor; s-au adunat cu toţii şi l-au aruncat pe om din iad afară, că nu cumva să zidească biserica". Aşa şi noi, zidim biserici ca să preschimbăm iadul în Rai. Şi de n-o vom izbuti pe aceasta, ceva tot vom izbuti: să ne-arunce diavolul din iad afară!

   Un sihastru oarecare trăia în adâncul pustiului de treizeci de ani. Mâncarea lui era o buruiană ce creştea în acea pustie. Mai târziu, a început a gândi şi a grăi în sine, zicând: în zadar mă necăjesc de atâţia ani aici, în această pustie, şi nu mănânc decât această buruiană şi nicio descoperire sau vedenie în vis sau aievea nu văd şi nicio minune n-am făcut, precum făceau alţi părinţi înainte de mine. Ci mai bine să las această pustie fără de nici un folos şi să ies în lume, că şi acolo cel ce vrea să se mântuiască se mântuieşte. Aceasta gândind el şi voind să plece din pustie în lume, i s-a arătat îngerul Domnului şi stându-i înainte, i-a zis: „Ce vrei să faci, bătrânule? Pentru ce primeşti în inima ta acele gânduri şi sfaturi vrăjmaşe? Adică, pentru că nu faci minuni, să ieşi în lume? Dar ce minune mai mare decât aceasta doreşti, că de atâţia ani trăieşti aici, în această pustie, şi Dumnezeu te hrăneşte, te întăreşte, te păzeşte şi nimic nu-ţi lipseşte, ca şi unuia di

   Spunea oarecare din bătrâni, că a mers dracul la un bătrân în chip de monah şi bătând la uşă, a deschis bătrânul şi a zis: Fă rugăciune! Iar dracul a zis: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Şi iar a zis bătrânul: Roagă-te şi zi: Slava Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Iar dracul, fiind ars că de foc, a fugit.

   Un frate i-a zis lui avva Pimen: - De voi da fratelui meu puţină pâine sau altceva, dracii le pângăresc că pe unele ce se fac pentru plăcerea oamenilor. Avva Pimen i-a răspuns: - Deşi pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm pentru trebuinţa fratelui. Şi i-a spus şi acest fel de pildă: - Doi oameni erau plugari şi locuiau într-o cetate. Şi unul dintre ei semănând, a făcut cele puţine necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nimic. Deci, făcându-se foamete, care dintre ei poate să trăiască? A răspuns fratele: - Cel ce a făcut cele puţine şi necurate. Iar avva Pimen i-a grăit: - Aşadar şi noi să semănăm puţine, chiar şi necurate, să nu murim de foame.

  Sfântul Serafim de Sarov îi descoperă lui Nikolai Motovilov că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Când Motovilov, un căutător de Dumnezeu, l-a întrebat cum putem şti că am dobândit harul, Sfântul Serafim i-a grăit: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule! De ce nu mă priveşti?". Iar acela a răspuns: "Nu vă pot privi, părinte, pentru că ochii vă luminează ca fulgerul, iar fata vă este mai strălucitoare ca soarele". Sfântul Serafim i-a spus: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine, ca să înţelegi, ci, prin tine, pentru toată lumea".

  Avva Petru, ucenicul avvei Lot, a zis: "Odată, pe când avva Agathon se afla în chilie, a venit la dânsul un frate şi l-a întrebat: «Vreau să locuiesc împreună cu fraţii. Spune-mi, dar, ce trebuie să fac ca să locuiesc împreună cu ei?». Bătrânul îi zice: «Fii străin faţă de ei în toate zilele vieţii tale, că în prima zi în care i-ai cunoscut, şi nu le vorbi cu îndrăzneală». Avva Macarie întreabă: «Ce înseamnă îndrăzneală?». Bătrânul răspunde: «Îndrăzneala este ca o arşiţă mare. Când se iveşte, toţi fug din faţa ei; şi strica rodul pomilor». Zice avva Macarie: «Atât de rea este îndrăzneală?». Avva Agathon: «Nu există patimă mai rea decât îndrăzneală. Din ea se nasc toate celelalte patimi. Se cuvine, aşadar, că lucrătorul (călugărul) să nu aibă îndrăzneală, nici măcar atunci când stă singur în chilie. Într-adevăr, ştiu un frate care a locuit multă vreme într-o chilie unde avea un pătuţ. Şi el zicea: M-am mutat din chilia mea fără să ştiu că aveam un pătuţ; am aflat de

  n alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegând aceea, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: “Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”. Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: “Oare şi tu pătimeşti rău de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: “Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat st

    Odată, s-a făcut sobor în Schit pentru un frate care a greşit. Şi părinţii grăiau, iar avva Pior tăcea. Mai târziu, avva Pior a ieşit. A luat un sac, l-a umplut cu nisip şi l-a purtat pe umărul lui. Apoi, a pus într-o traistă puţin nisip şi a purtat-o pe piept. Întrebat fiind de părinţi ce înseamnă aceasta, a zis: sacul cu nisip mai mult, sunt greşelile mele - căci multe sunt - şi le-am lăsat dinapoia mea ca să nu simt durere pentru ele şi să plâng. Iar traistă cu puţin nisip este a fratelui meu şi o port înaintea mea, pentru că mă preocup doar de judecata faptelor lui. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc dinaintea mea şi să port grija de ele şi să mă rog lui Dumnezeu ca să mi le ierte. Şi auzind părinţii, au zis: cu adevărat această este calea mântuirii.

   Într-un sat, o bătrână era rău clevetitoare. Ştia asta. Într-o zi, hotărăşte să meargă la preot să-şi mărturisească păcatul. - Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe astfel că, nu după mult timp, afla tot satul… îmi dai canon mare părinte?… - Nu, femeie, nu-ţi dau canon. Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine în grădină. - O, ce bine părinte!… asta-i uşor de făcut. Peste un timp, părintele se întâlneşte cu bătrâna pe drum. - Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină. - Aaa, păi nu pot părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor şi a ajuns şi pe câmp şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat! - Păi, vezi femeie? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spu

  O fetiţă de 12 ani a fost întrebată: - "Ce poţi să-mi spui despre mama ta?" Fetiţa, fără să stea pe gânduri, a răspuns: - "Mama îl iubeşte foarte mult pe tata". Nu a spus că este cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă sau cea mai bogată. Iată cea mai mare comoară pe care o va lua cu ea în viaţa adultă. Orice s-ar întâmpla apoi în viaţa ei, are reperele corecte. Fără să ştie, fetiţa a dat formula fericirii familiale, căci în familia ei trăieşte iubirea. Text preluat din volumul "Femeia şi problemele ei", Ioana Besedina şi dr. Dimitri Avdeev, Editura Sophia