Pilda Mrejei celei Noi și a Pământului Roditor

 

​Se spune că într-un sat de pescari de pe malul Dunării trăia un bătrân evlavios pe nume Andrei. El avea un nepot tânăr care adesea se plângea de greutatea vremurilor și de faptul că lumea părea să uite de Dumnezeu.

​Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, tânărul l-a întrebat:

— Bunicule, am auzit astăzi în Evanghelie cum Petru și Andrei, Ioan și Iacob au lăsat corăbiile și mrejele într-o clipită, doar la un simplu cuvânt al lui Hristos. Cum au avut atâta putere? Și cum putem noi, cei de azi, să Îi mai urmăm Domnului, când El nu mai pășește fizic printre noi?

​Bătrânul Andrei a zâmbit blând, l-a luat de mână și l-a dus pe malul fluviului, unde bătrânele sălcii își scufundau crengile în apă. Acolo, a scos din traistă o mreajă veche, ruptă și plină de mâl, și o grămăjoară de pământ negru, reavăn, cules din grădina din spatele casei.

​— Vezi tu, dragul meu, a spus bătrânul, Apostolii din Galileea nu au lăsat doar niște sfori și niște bărci. Ei au lăsat mreaja lumii acesteia – adică grijile care ne țin legați de pământ, fricile și interesele mărunte. Când Hristos le-a zis „Veniți după Mine!”, în inimile lor s-a aprins o dorință atât de mare de veșnicie, încât tot ce era pământesc a devenit neînsemnat. Ei au primit o mreajă nouă, nevăzută: mreaja Duhului Sfânt, cu care au pescuit lumea din adâncul păcatului.

​Bătrânul a luat apoi pământul în palme și l-a lăsat să curgă încet printre degete.

​— Dar minunea cea mare nu s-a oprit pe lacul Galileii. Aceeași chemare a răsunat, prin ucenicii Domnului, și pe pământul țării noastre. Gândește-te la Sfinții Români pe care îi prăznuim astăzi. Ei au fost oamenii acestui neam – plugari, ierarhi, voievozi sau simpli țărani. Ei nu L-au văzut pe Hristos mergând pe ulițele lor, dar I-au auzit chemarea în taină. Și știi ce au făcut?

​— Ce au făcut, bunicule?

​— Au înțeles că pământul pe care călcăm nu este doar țărână de muncit, ci o grădină care trebuie să rodească sfințenie. Sfinții noștri au lăsat și ei „mrejele” egoismului. Voievozii au lăsat palatele și au mers în războaie ca să apere altarele; cuvioșii au lăsat confortul și s-au retras în peșterile Carpaților ca să devină făclii de rugăciune; iar credincioșii din temnițe au lăsat libertatea trupului pentru a-și păstra curăția sufletului. Ei sunt dovada că acea chemare de pe marea Galileii răsună în fiecare zi și în inima unui român.

​Bătrânul l-a privit adânc în ochi pe tânăr și a încheiat:

— Hristos nu ne cere tuturor să ne lăsăm casele și să plecăm în pustie. Dar ne cere ca în fiecare duminică să lăsăm deoparte „mreaja” grijilor lumești, să ne privim frații cu dragoste și să sfințim locul în care trăim. Când faci un bine în numele Lui, când te rogi cu lacrimi pentru neamul tău și când îți porți crucea cu demnitate, atunci răspunzi și tu chemării. Atunci devii, alături de Sfinții Români, un ucenic al lui Hristos.