Pomenirea Sfintei Cuvioase Pelaghia

 

Ea a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinți păgâni și a fost dăruită de Dumnezeu cu ne mai văzută frumusețe trupească. Pelaghia și-a folosit marea frumusețe spre a ei pierzanie și a celor căzuți în mrejele ei. Din desfrânările ei ea se făcuse putred de bogată.
Trecând odată pe lângă Biserica Sfântului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica înaltpreasfințitul Nonnus, ea s-a oprit și a auzit cuvântul pentru înfricoșata Judecată și pedeapsa care îi așteaptă pe păcătoși în iad. Cuvintele acelea au zguduit-o și Pelaghia și-a schimbat radical viața.
Ei i-a fost scârbă de ea însăși, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu amar de noianul păcatelor ei și a căzut înaintea lui Nonnus rugându-se de el ca să o boteze: „îndură-te și fie-ți milă de mine, Sfințite Părinte. Botează-mă pe mine și învață-mă pe mine pocăința, căci iată eu sunt adânc de păcate, gheena pierzării, mreajă și unealtă diavolului. "
Așa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi și el a primit-o, i-a cercat pocăința și a botezat-o pe ea. La sfântul ei Botez a slujit și fericita Romana, diaconița, care i-a fost și nașă.
Romana a învățat-o bine toată creștineasca viețuire și tainele credinței. Dar Pelaghia a râvnit mai mult decât Sfântul Botez. Prea conștientă fiind de noianul adânc al păcatelor ei, împunsă de boldul conștiinței, ea a voit să se nevoiască până la moarte cât mai aspru.
Ea a împărțit imediat toate imensele ei averi cele câștigate din desfrâu săracilor și a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul Pelaghie. Acolo ea s-a închis într-o peșteră de la Muntele Măslinilor și s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni și privegheri de toată vremea.
După trei ani a cercetat-o Iacov, diaconul Sfințitului Nonnus și a aflat-o încă vie. Dar când a revenit după trei zile, a aflat-o pe ea moartă și i-a îngropat trupul ei cu cinste.
Sfânta Pelaghia s-a săvârșit către Domnul cam pe la anul 461. Astfel, cumplita desfrânată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui Dumnezeu cu asprimea pocăinței celei cu lacrimi, a fost iertată de noianul păcatelor ei și s-a sfințit. Iar Domnul a socotit vrednic sufletul ei cel curățit de Împărăția Cerurilor.