Păstorul din Lom și Straja Bucureștiului

 

***

Păstorul din Lom și Straja Bucureștiului

 

Pe Lomul cel mic, în Basarabov, sat,

Un păstor smerit de lume s-a-ndepărtat.

Nu avea el carte, nici averi să strângă,

Ci doar inima curată ce-ntr-una voia să plângă.

**Dimitrie cel Nou**, cuvios și blând,

Păștea-ntreaga turmă, la Domnul cugetând.

El a lăsat pajiștea, a ales o peșteră,

Unde-n post și rugă, a zdrobit durerea.

Cu sufletul în ceruri și trupul pe pământ,

S-a rugat ne-ncetat, păzind de Duhul Sfânt.

Și când și-a dat duhul, ascuns între două pietre,

L-a-nghițit apa Lomului, taina cea de veci.

A trecut mult timp, de lume dat uitării,

Când o fată bolnavă l-a scos din adâncuri zării.

Un înger i-a șoptit: „De-acolo, din prund,

Scoate moaștele sfinte, din al apei fund!”

Oamenii-au căutat, dar s-au oprit din greu,

Căci o lumină-ntreagă ieșea spre Dumnezeu.

Și-au aflat sfintele moaște, curate, neatinse,

De Lomul cel năvalnic, sub pietrele prinse.

Așa a poposit în vechiul **București**,

Cu-o istorie-n spate ce-n veci o povestești.

A venit să alunge ciuma cea amară,

Și-a rămas ca temelie pentru-ntreaga Țară.

O, Sfinte **Dimitrie Basarabov**, Părinte!

Cu moaștele-n Catedrală, ești raza ce nu minte!

Tu, veghetor la porți, al Țării Românești,

Ocrotitor cel Nou, cu rugi ne-mplinești.

Și-n fiecare toamnă, la zi de praznic mare,

Ne aduni la raclă, cu lacrimă-n cântare.

Să ne-nveți smerenia, calea cea spre Rai,

Să ne-arăți că-n credință, pacea mereu o ai.

**Bucură-te, Păstor Smerit, Ocrotitor de Ploaie!**

**Prin tine, Bucureștiul, în harul Domnului se-nmoaie!**