Sfîntul Ierarh Metodie, Patriarhul Constantinopolului

 

Metodie, arhiereul lui Hristos, era din părțile Sicheliei. Din tinerețe a primit viața călugărească și a sporit în multe fapte bune. Pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, luptătorul de icoane, scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind ocupat de Prea Sfințitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisarie. El a fost trimis de patriarh la episcopul Romei pentru trebuințele bisericești și a zăbovit acolo cam mult; deoarece Leon, rău credinciosul împărat, a izgonit de pe scaun pe Prea Sfințitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot mincinosul, cel cu porecla Casiter.

Însă, după ce au murit, atât împăratul Leon cât și mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă și, având rânduiala preoției, slujea Domnului întru cuvioșie și dreptate, luptându-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult. După Leon Armeanul a luat împărăția Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de același eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ținea de cei necredincioși. Deci, fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptându-se cu ereticii, dovedindu-le și înfruntându-i; de aceea era chinuit în legături și în temniță de răucredinciosul împărat. Despre aceasta încredințează grecul Zonara, care spune că Mihai Travos, măcar că la începutul împărăției sale s-a arătat bun, căci pe mulți părinți care au fost surghiuniți de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă și din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea fățarnică facere de bine, și-a dat pe față răutatea sa și a început a prigoni pe cei dreptcredincioși și, afară de mulți alții care au fost munciți, s-a sculat cu mânie și contra Sfântului Metodie și a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardicei. Deci, pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temnița din Crit.

Același Zonara, scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credința; astfel Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, că, fiind supus jidovilor, poruncea să postească sâmbăta, iar învierea morților nu credea că va fi. De aceea, bunătățile cele ce vor să fie le defăima și râdea de sfinții prooroci, zicând că sunt diavoli. Păcatele trupești nu le socotea ca păcate, iar pe Iuda vânzătorul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. Înțelepciunea Scripturilor îi era foarte urâtă și nu lăsa pe oameni să-și dea copiii la învățătura cărții, ca să nu se vădească nebunia lui, de cei ce știu puterea și tainele dumnezeieștilor Scripturi; ci voia să urmeze toți rătăcirii lui întru neștiință și fără de carte. Acestui rău credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînțelept și iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinței celei drepte și în rânduiala Sfinților Părinți; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături și cu temniță, ci și cu bătăi.

După moartea lui Mihail Travlul, împărăția grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moștenitor al scaunului împărătesc, tot așa a fost și al credinței sale celei rele. El muncea pe mulți pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane, însă iubea înțelepciunea Sfintei Scripturi. Școlile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăși să se învețe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail: "Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă și minunată; căci, știind că Teofil iubea înțelepciunea Scripturii și îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărților, a aflat oarecare carte greu de înțeles și nu putea să tâlcuiască cele scrise într-însa. Când cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărțile cele greu de înțeles, decât Metodie cel închis în temnița din Crit, împăratul îndată a trimis și a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l și vorbind cu el, l-a cunoscut că el este acel bărbat înțelept și, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste".

După ce sfântul a câștigat libertate, iarăși se lupta cu ereticii, învățându-i să dea sfintelor icoane cinstea și închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăși a pornit spre mânie pe cei potrivnici și chiar împăratului i se aducea de știre despre aceasta, tulburându-se cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.

Într-acea vreme, grecii au avut un război cu turcii și era nevoie ca împăratul singur să meargă la război. Deci, mergând împăratul în tabără, a luat cu dânsul și pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele și întrebările din Sfintele Scripturi, ce le avea cu dânsul și pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega, pentru că se temea ca, rămânând singur în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor și sculare contra celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învățător și iscusit nu numai în lucrurile cele duhovnicești, dar știa bine și ocârmuirea cetății.

De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostași. Dar după ce, cu voia lui Dumnezeu, turcii au biruit pe greci și au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur și cu puțină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ținută în inimă, a dat-o pe față. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: "De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiți de vrăjmași pentru că printre noi se află închinători de idoli!" Ticălosul, grăind astfel, numea sfintele icoane idoli. La acestea Sfântul Metodie, răspunzându-i împotrivă, i-a zis: "Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creștinilor, fiindcă este necinstit de dânșii în sfânta Sa icoană, și de aceea i-a eliberat ca să fie călcați de vrăjmași". Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi și l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă într-un mormânt săpat adânc în chip de peșteră, împreună cu doi tâlhari și să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci, Metodie petrecea acolo ca un mort în sânurile pământului, ca și Iona în pântecele chitului și mulțumea lui Dumnezeu. Împăratul pusese pe un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puțină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viața, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela. În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinți mărturisitori, Teodor și Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane și, însemnându-le fețele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun.

Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie ședea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarii care îl hrăneau pe cel legat și au aflat de la dânșii toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar, de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliți cei ce îi păzeau, au trimis prin acel pescar multe închinăciuni într-o scrisoare. Sfântul Metodie, citind acea scrisoare și aflând încă și din povestirile pescarului de acei sfinți purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoință ca aceasta. Deci, le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:

Celor scriși sus în cartea cea neuitată,

Din care fiecare este cu fața însemnată,

Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei și și-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credințe, după ce moartea închisese ochii lui Teofil în țărâna mormântului și, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. După moartea lui Teofil, a luat împărăția Mihail, al treilea fiu al lui, cu același nume; dar împărăția o conducea maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Acesta primind cârmuirea împărăției, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că acea luptă, începând din zilele împăratului Leon Isaurul, a ținut până la moartea lui Teofil. Deci, trecuse 120 de ani de când icoana lui Hristos era călcată și batjocorită de creștini; de aceea se și veneau multe răutăți asupra împărăției creștinilor, pentru că, în acei ani, multe țări creștinești au fost supuse turcilor, care le-au luat în stăpânirea lor.

Pe vremea aceea, împărăția grecească și cea romană făceau o singură împărăție, pentru că, de la început, împăratul grecesc al Constantinopolului - Roma cea nouă -, stăpânea și Roma cea veche. Deci, Răsăritul și Apusul se stăpânea de un sceptru, adică de împăratul grecesc. Dar, pentru înmulțirea eresului luptătorilor de icoane și pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credințe, care erau munciți cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărțit de stăpânirea împăraților grecești și și-a pus alt împărat. Deci, împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai țara grecească singură și nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, și Egiptul cu părțile de sub stăpânirea lui, căzuse sub stăpânirea turcilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creștinilor, care se abătuseră de la dreapta credință, căzuseră în eresuri și călcau sfintele icoane în picioare. Privind și socotind acestea, dreptcredincioasa și plina de înțelegere împărăteasa Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăția creștinească acel blestemat eres al luptătorilor de icoane; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă Sfintei Biserici, Mireasa lui Hristos, ca pe o frumoasă podoabă și astfel să întărească dreapta credință. Deci, a poruncit ca îndată să elibereze din legături și din temnițe și de la pedeapsă pe toți mărturisitorii dreptei credințe, să vină în Constantinopol la sinod și cinste cuviincioasă să aducă icoanelor celor sfinte din Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea, a fost scos și Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Dar, de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei - ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste -, mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul și fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil, Sfinții Părinți nu voiau să aibă împărtășire cu dânsul. Pentru aceea, de la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit de la vie, ca pe un păzitor sălbatic, adică de la Biserica lui Hristos, și de la scaunul patriarhiei; deci, s-a ales ca patriarh, cu bunăvoința lui Dumnezeu, Metodie.

Acest sfânt mărturisitor și mucenic, a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul și credinciosul său popor. Această ridicare a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredințat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viața lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: "Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane și nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulți și turma lui Hristos o vor răpi ca niște fiare sălbatice?" Sfântul Ioanichie a răspuns: "Frate, să mai aștepți puțin și vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela, prin duhul dumnezeiesc, o va îndrepta și eresurile le va pierde și cu dogmele cele credincioase va cântări Biserica și va aduce alinare și unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului. El a fost vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credințe, întărirea cea neclătită, ostașul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea arhierie și de bărbatul cel înaintevăzător și mai înainte înștiințat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea drept credincioasă, adunând în Constantinopol sinod de Sfinți Părinți, au întărit dogmele cele credincioase ale sfântului și marelui a toată lumea al șaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăției lui Constantin și a Irinei, contra luptătorilor de icoane și a dat anatema pe cei ce se împotriveau la acele dogme așezate la al șaptelea Sinod a toată lumea, ținut în al doilea rând.

Deci, veselind cu totul credința, a împăcat tulburarea bisericească, a prefăcut în alinare toată furtuna și învăluirea, și au adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănțuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paștelui. Și s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, pe unde se afla dreapta credință cea creștinească.

Biruind pretutindeni dreapta credință și toți creștinii dănțuind creștinește, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării de icoane. Unul ca acela era Anie, adică patriarhul Ioan, cel ce s-a numit mai înainte mincinos și care a fost lepădat de pe scaun de fratele lui, Arsabar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, și alți oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alții din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepând ce să facă, socoteau în sine că ar putea să aducă hulă asupra prea sfințitului Metodie.

Deci, Anie a îndemnat pe o femeie deșteaptă, care era de un gând cu el și al cărui fiu a fost voievod în Smirna. Acelei femei i-a dat mult aur, ca, mergând la împărăteasă și la credincioșii cei ce erau puși lângă împăratul cel tânăr, să le spună, că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloșii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce vestea rea și nume hulit despre dânsul și atunci ei vor putea cu înlesnire ca și învățătura lui și sfintele icoane iarăși să le hulească pe față. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă și la boierii cei puși lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, dând plângere contra sfântului și nevinovatului bărbat. Acea femeie, ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, vărsa lacrimi din ochi, ca și cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toți s-au minunat de acel lucru și s-au smintit; deci, îndată s-a lățit această veste prin toată cetatea, tulburând pe cei dreptcredincioși. Iar cei răucredincioși se bucurau și dănțuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioși și, ocărându-i, le ziceau: "Iată ce fel de patriarh aveți și unuia ca acesta urmați?" Prea Sfințitul Metodie, auzind aceasta, s-a minunat, de unde i-a venit acea năpastă. Însă, având conștiința curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar s-a cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului atât de mult și pentru batjocorirea care le venea la toți cei dreptcredincioși de la cei răucredincioși.

Deci, iată ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbat nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care și-a păzit fără de prihană curățenia trupului său din pântecele maicii sale, vrând ca nu atât pentru sine să lepede prihana cea mare cu minciuna, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică și să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor. El a gândit că, deși este cu rușine, o să-și descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era știută de nimeni, adică, să arate și să dovedească cum că nu ar putea el să facă amestecarea păcatului trupesc. Deci, trimițând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el și femeia aceea.

Stând înainte la judecata fețelor celor cinstite, și neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăția sa, nici să nu se sfădească cu femeia cea fără de rușine, a lepădat rușinea cea firească și cuviincioasă a unui om ca acela - fiind silit de primejdie - în fața tuturor și-a descoperit haina până la goliciune; deci, și-a arătat locul cel tăinuit al trupului care era cuprins de vătămare. Atunci toți au cunoscut că clevetirea acelei femei era mincinoasă; pentru că au văzut că era cu neputință unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci, îndată s-au bucurat dreptcredincioșii că s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credințe și s-a pierdut sminteala din Biserică. Vestea aceasta a cuprins pe cei răucredincioși și le-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor și batjocorirea spre rușinarea și defăimarea lor.

Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiți judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el le-a răspuns: "Când am fost trimis de Prea Sfințitul Patriarh Nichifor la episcopul Romei, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei -, o poftă foarte mare spre păcatul trupesc și o grozavă aprindere a mădularelor, încât mă luptam ziua și noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea și cu tot felul de osteneli omorâtoare.

Dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredințându-mă în ajutorul lui și cerând ușurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi ușureze patima și să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfințit de curăție. Adormind eu puțin, în grija aceea, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru și cu dreapta sa s-a atins de părțile cele rușinoase ale trupului meu. Din această atingere am simțit o durere, ca și cum a ars cu foc acel loc și am suspinat foarte tare. Apostolul mi-a zis: "De acum nu vei mai simți plăcere de păcatul cel trupesc; iar eu îndată deșteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare și acest fel de boală precum vedeți".

Auzind acestea judecătorii de la sfântul, s-au umilit și au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat și curat. Și îndată au stat de față muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Însă, văzând sabia trasă, locul pregătit și toiege cu ghimpi ascuțiți, s-a temut foarte mult și, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toți cei ce au îndemnat-o și au învățat-o pe ea, spunând și aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei și în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea și l-au adus la judecători. Ei au hotărât dreapta judecată contra acelei femei și contra îndemnătorilor ei, adică să fie pedepsiți cu moartea.

Dar, Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios și adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea și i-a iertat și i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci și de la bătăile ce li se cădeau. Pe toți vrăjmașii săi îi pedepsea cu această pedeapsă: în toate sărbătorile mari de prăznuire să meargă de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cu rânduială și cu lumânări aprinse, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia, și acolo, stând lângă ușile bisericești, să-și primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticești cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârșit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile și cu sârguința cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfințitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise contra lui fără de vină, s-a arătat mai luminat și mai slăvit; iar potrivnicilor nu li s-a dat pedeapsa pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor ce i-au greșit, zicând: Umple fețele lor de ocară, și vor căuta numele Tău, Doamne. Pentru că, orbindu-i răutatea și împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăți mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăți, a fost trimis la pocăință într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților îngeri, înnoite de cei dreptcredincioși, după stricarea care se făcuse de luptătorii de icoane. Deci, a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinților de pe sfintele icoane. Diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înștiințat împărăteasa Teodora, care, râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuși acelui eretic patriarh mincinos să-i scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiți senatori, nu i-a mai scos ochii, ci a poruncit să-i dea două sute de lovituri cu niște bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci de moarte; de vreme ce și el, la vremea stăpânirii sale de puțin timp, pe mulți i-a muncit până la moarte pentru dreapta credință, el care, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Prea Sfințitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericești și după multele sale primejdii, pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în liniște și în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul și cu viața sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântătoare a oilor lui Hristos și săturându-o cu pășunea învățăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulțea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăși fețele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. Împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol și venerarea cinstitelor moaște ale sfinților și plăcuților lui Dumnezeu, să li se dea iarăși cinstea vrednică; căci, pe vremea stăpânirii ereticești, împreună cu sfintele icoane erau necinste și moaștele sfinților, fiind călcate cu picioarele, târâte pe ulițe cu batjocură, aruncate în noroi, în gunoi și defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Numai acelea erau păzite întregi pe care mâinile drept credincioșilor s-au grăbit să le ascundă de la fața celor rău credincioși în sânurile pământului; astfel în Constantinopol nici nu puteai să auzi de moaștele plăcuților lui Dumnezeu.

Deci, Prea Sfințitul Metodie, arhiereul lui Hristos, se sârguia iarăși să îmbogățească Constantinopolul cu moaștele sfinților și să învețe pe poporul cel drept credincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. Întâi moaștele Sfântului Teodor Studitul, care, după 18 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune, au fost aduse cu cinste de la Heronis, la Constantinopol. Apoi moaștele Prea Sfințitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, de care a fost trimis la episcopul Romei, le-a adus asemenea cu cinste în Constantinopol.

Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale lunii Martie. Apoi și trupul său mult ostenit și mult chinuit, prin curăție, s-a prefăcut în moaște nestricăcioase și îl gătea, ca pe o vistierie de mult preț, Bisericii Constantinopolului; pentru că se apropia de fericitul său sfârșit pe care l-a văzut mai înainte. El s-a înștiințat și din proorocia Cuviosului Ioanichie, de vremea cât va fi el patriarh și când și își va lua obștescul sfârșit. Căci amândoi, fiind înainte văzători în Sfântul Duh, unul altuia și-au știut mai înainte moartea lor, precum se povestește aceasta în viața Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare și rugăciune. Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie și învățându-i dreapta credință pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că și el, după sfârșitul lui, va trece din această viață vremelnică în cea veșnică. Apoi, făcând rugăciune și sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărțit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se mai înainte de sfârșitul său. A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Ioanichie, a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. În luna a opta după moartea lui, Prea Sfințitul Patriarh Metodie s-a odihnit și el întru Domnul, în 14 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără întârziere, va veni după el din această viață vremelnică la cea veșnică.

După ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere și tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantinopolului, lipsindu-se de un mare și luminător părinte ca acesta a toată lumea. Apoi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.

Sfântul Metodie, păstorind Biserica lui Hristos patru ani și trei luni, a trecut la viața cea nelipsită cu anii, numărându-se în ceata sfinților ierarhi și a stat înaintea Arhiereului cel Mare, Începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toți sfinții slăvit, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-I fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.