DESPRE CELE 7 SFINTE TAINE ALE BISERICI

1 BOTEZUL

Botez - taina prin care se sterge pacatul stramosesc. Botezul il face pe om membru al Bisericii. Afla Obiceiurile de Botez si ce inseamna sa fii nas de botez.

1.1 Cine poate fi naș de botez?
Sunt situatii in care nasul este ales pentru ca are o pozitie buna in societate. Conteaza mai putin daca este credincios sau nu. Se pierde din vedere ca nasul este chemat sa devina parintele spiritual al copilului. Si e absurd ca un om care nu crede in Dumnezeu sa rosteasca Crezul (marturisirea de credinta) in locul si in numele celui ce se boteaza. Si ce asteptari poti avea de la o persoana straina de viata din Biserica, ca ea sa aiba grija de educatia moral-religioasa a finului. Asadar, nasul de botez trebuie sa fie ortodox. Nu pot fi nasi de botez calugarii si parintii copilului. Nasii de botez pot fi si necasatoriti.

Pentru fiecare candidat la Botez e nevoie de un singur nas. Numai in cazuri exceptionale, cand viata este amenintata de moarte, se poate savarsi botezul si fara nas. E important sa precizam ca in astfel de situatii, orice crestin botezat poate rosti, in lipsa prezentei unui preot, cuvintele: "Se boteaza robul lui Dumnezeu (numele) in numele Tatalui. Amin; si al Fiului; Amin; si al Sfantului Duh. Amin; acum si pururea si in vecii vecilor. Amin". Daca in situatia data nu se poate stropi copilul cu apa, botezul este valid prin rostirea cuvintelor amintite. Daca pruncul ajunge sa fie sanatos, se savarseste in biserica botezul, cu toata randuiala, fara afundare si rostirea formulei.

In biserica, nasul primeste in brate baiatul, iar nasa primeste in brate fata. Ei raspund in locul copilului la intrebarile preotului care oficiaza botezul. Dupa rostirea Crezului, pruncul este adus de nasi in pronaosul bisericii, unde se oficiaza botezul. Dupa savarsirea botezului si ungerea cu Sfantul Mir, copilul este adus in fata Sfantului Altar pentru impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului.

In cazul in care copilul este sanatos, el poate fi botezat incepand cu a opta zi, momentul in care i se pune numele. Vechile pravile bisericesti interziceau amanarea botezului peste patruzeci de zile de la nastere.

Trebuie mentionat ca rolul nasului nu trebuie redus la cateva aspecte de ritual (lepadarile de satana, rostirea Crezului etc), ci presupune implicarea permanenta in viata celui botezat.

Cuvantul nas sau nasa, provine din limba slavona si inseamna "al nostru “, "a noastra".
1.2 De ce botezam copiii?
Potrivit învăţăturii noastre creştine, împărăţia lui Dumnezeu nu se poate câştiga decât în unire cu Hristos. Păcatul este o piedecă în drumul nostru spre această fericitoare împărăţie. E vorba de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale - săvârşite de toţi oamenii în viaţa lor pământească.

Păcatul strămoşesc este o funestă realitate. Nimeni nu e scutit de această întinăciune, chiar dacă viaţa lui are numai de o singură zi (Iov, 14, 4). O spune şi psalmistul: „Intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 6). Inchinăciunea aceasta aparţine - deci - şi copiilor, nu prin păcătuire personală, ci prin naştere. O singură excepţie avem - în privinţa aceasta - în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei, 4, 15). O mărturiseşte singur: „Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?” (Ioan, S, 46). Sf. Ap. Pavel consideră pe toţi oamenii, fără excepţie, supuşi păcatului din pricina lui Adam şi toţi trebuie să îngroape prin Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru a se naşte ca oameni noi în Hristos. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întrucât în acele toţi au păcătuit” (Rom., 5, 12-15). Viaţa cea nouă şi veşnică în Hristos nu o putem primi fără Botez, „prin asemănarea morţii Lui”. Numai „dacă am crescut împreună Cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom., 6, 5).

Prin naştere, copiii împărtăşesc starea comună a firii umane nesfinţite. Ei au o stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea lor din trupul părinţilor. „Ce este născut din trup, trup este” (Ioan, 9, 6). Ca atare, ei trebuie să treacă din starea de născuţi din trup şi destinaţi pierzaniei la starea de născuţi din apă şi din duh - drum spre cetatea de lumină a împărăţiei lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5).

Există eterodocşi care sunt împotriva botezării copiilor. Aceştia administrează Botezul numai adulţilor, considerând, pe de o parte, că cei ce primesc botezul trebuie să aibă în prealabil credinţă şi să facă pocăinţă iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască credinţa şi pocăinţa şi abia după aceea să boteze. Ori, copiii n-au credinţă, n-au făcut pocăinţă şi nici nu şi-au însuşit învăţătura de credinţă, deci e fără rost Botezul. Dintru început, zic ei. Botezul se aplică numai adulţilor. In sprijinul susţinerilor lor, cei ce sunt împotriva botezului copiilor invocă o serie de texte scripturistice. Astfel, zic ei. Mântuitorul le spune Apostolilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învătându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei, 28, 19-20). Referitor la cel ce voieşte să primească Botezul, Mântuitorul zice: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu, 16, 16). Sf. Apostol Petru se adresează ascultătorilor săi cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt” (Fapt. Ap., 2, 38).

Dintr-o cercetare mai atentă a textelor invocate de eterodocşi, rezultă că altul este înţelesul lor decât cel pe care li-l atribuie ei. In activitatea lor de propovăduire a credinţei creştine, Sfinţii Apostoli se îndreptau - în primul rând - către adulţi. Şi nu puteau începe cu botezarea copiilor la iudei sau la păgâni. Multă vreme părinţii acestor copii nu fuseseră creştini, întâi trebuiau botezaţi părinţii şi abia după aceea copiii. Erau logic să se procedeze astfel. Cuvintele Mântuitorului din textul referitor la trimiterea Apostolilor la propovăduire: „învăţaţi” şi „botezându-i” exprimă acţiuni simultane pe care aceştia aveau a le îndeplini. Din text nu rezultă că ei trebuie să adopte neapărat o ordine cronologică în desfăşurarea activităţii-predică - Botez sau invers ci să determine, prin cuvânt convingător, la convertire, la întoarcere din rătăcirea lor şi la acceptarea Botezului. Vârstnicilor li se cerea credinţă şi pocăinţă. La cei vârstnici se refacă Mântuitorul şi când spune: „Cel ce referă va crede şi se va boteza, se va mântui...”, precum şi Sf. Apostol Petru când spune: „Pocăiţi-vâ şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos.” Uneori au fost botezaţi şi ceilalţi, fără ca aceştia să fi manifestat, înainte de a se boteza, credinţă sau pocăinţă printr-o mărturisire formală: Lidia şi toţi ai casei (Fapt. Ap.. 16, 14-15); temnicerul din Filipi şi casa sa (Fapt. Ap., 16, 33); şi chiar ucenici; din Efes (Fapt. Ap., 19, 2-6).

Facem precizarea că Botezul s-a aplicat şi pruncilor, după ce părinţii au devenit creştini. Este adevărat că în Noul Testament se vorbeşte direct de Botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. Înfăţişăm câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: „Lidia a fost botezată - ea şi casa ei” (Fapt. Ap., 16, 14-15), „temnicerul din Filipi s-a botezat şi el şi toţi ai lui îndată” (Fapt. Ap., 16, 33). Sf. Apostol Pave! Zice: „Am botezat casa lui Ştefana” (I Cor., 1, 16). Când spune: „casa”, „toată casa”, se înţelege că e vorba de toată familia, inclusiv copiii...

La ziua Cincizecimii, pogorându-se Duhul Sfânt peste Apostoli, ei au propovăduit poporului cele ce îi învăţase Duhul Sfânt, ca fiecare să se pocăiască şi să fie botezat în numelui Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că „a voastră şi a copiilor voştri este această făgăduinţă”. Şi au fost botezaţi „ca la trei mii de suflete”. (Fapt. Ap., 2, 1-39, 41). Reţinem cuvintele: „a voastră şi a copiilor voştri este făgăduinţa aceasta”, adică a botezului, deci şi a copiilor. Nu mai încape îndoială că, în numărul celor „trei mii de suflete”, erau şi copii. Propovăduirea Apostolilor era adresată celor mari dar, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, spuneau că şi a copiilor este „făgăduinţa”.

Fiind preînchipuit de tăierea împrejur, care se făcea la opt zile după naştere, pentru toţi copiii din Vechiul Testament, Botezul se face la scurtă vreme după naştere. Dar, ce ne facem, că pruncii nu pot crede la vârsta când sunt botezaţi? Pot ei să se mântuiască numai cu Botezul fără credinţă? Evident că, la vârsta când sunt botezaţi, copiii nu pot crede, dar nici nu-l pot tăgădui şi nu-l pot refuza pe PIristos. Se vorbeşte în dogmatică de o receptivitate pasivă a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică personală.

In privinţa mărturisirii credinţei - necesară ca şi Botezul pentru mântuire - ea se face din partea părinţilor sufleteşti, care sunt naşii. (Matei, 9, 36-37). Copiii nu au credinţă, dar au naşii. Aceştia sunt persoane în vârstă care însoţesc pe prunci la Botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă în locul lor, rostind Simbolul credinţei. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai copiilor care se botează, cu îndatoriri ulterioare de mare importanţă în formarea religioasă şi morală a finilor lor.

Din Sfânta Scriptură cunoaştem nenumărate cazuri când pentru credinţa unora, Dumnezeu a mântuit pe alţii. Multe din minunile Mântuitorului au fost săvârşite asupra unor persoane, nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa altora. Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei, 8, 13). Este bine cunoscut cazul slăbănogului din Capernaum, care a fost adus înaintea Mântuitorului, prin deschiderea acoperişului casei în care se afla Domnul. Sf. Evanghelie ne spune că: „Văzând Iisus credinţa lor, a zis: «Fiule iertate îţi sunt păcatele!... Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta»” (Marcu, 2, 3-12). La fel se petrec lucrurile cu fiica Cananeencii, pe care a vindecat-o Mântuitorul, scoţând demonul din ea, pentru credinţa mamei sale (Matei, 15, 21, 21-28). Tot astfel, pe baza credinţei Iui Iair, Iisus a înviat copila de 12 ani (Matei, 9,18-26), după cum, în temeiul credinţei unui tată, Iisus a tămăduit copilul lunatec (Matei, 17,14-18). Mărturiile acestea şi altele care ar putea fi adăugate, fac dovada că, în temeiul credinţei părinţilor, naşilor şi al martorilor care sunt la Botez, Dumnezeu împărtăşeşte copiilor izbăvire de păcate, aşa cum adevereşte Sf. Apostol Pavel, zicând: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă..., femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Cor. 7, 14).

In privinţa Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă, ci a stăruit asupra importanţei pe care va avea-o lucrarea Botezului. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh...” (Ioan, 3, 6). Nu era nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Faptul că Mântuitorul s-a botezat ca adult, la 30 de ani, nu îndreptăţeşte pe nimeni să susţină că Botezul trebuie aplicat numai adulţilor. Cine se situează pe această poziţie greşeşte, nu cunoaşte natura botezului primit de Mântuitorul din partea Sf. Ioan Botezătorul, deosebit de cel creştin. Iisus s-a botezat, nu fiindcă avea păcate, ci ca să „plinească dreptatea”. La botez, El s-a încărcat de păcate, luând asupra sa păcatele omenirii întregi. Botezul lui Ioan era un botez pregătitor, un rit simbolic, nefiind necesar tuturor, după cum am-arătat în altă parte (Vezi: Botezul autentic, cu apă şi cu Duh Sfânt).

Unii merg aşa de departe, în rătăcirea lor, încât susţin că pruncii sunt sfinţi, deci nici n-au nevoie de botez spre mântuire. Aceştia se sprijină pe însăşi cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei, 19, 14). „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 3; Marcu, 10, 15; Luca, 18, 15-17). In sprijinul susţinerii lor, invocă şi textul paulin. „Dacă pârga (de făină) este sfântă, şi frământătura este sfântă, şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt (Rom., 11, 16).

Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă păcatul strămoşesc apasă asupra lor. Cuvintele Mântuitorului: „că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” trebuie înţelese astfel: a celor ce se face ca ei, nevinovaţi, iar aceasta, la adulţi presupune Botezul. „Lăsaţi copiii să vină la Mine...” înseamnă să primească Botezul, spre a se mântui. „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii” au înţelesul următor: nu pruncul este cel care va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce se va smeri ca pruncul. Prin cuvintele de la Romani, 11, 16, nu trebuie să înţelegem că pruncii părinţilor creştini ar ti sfinţi. „Pârga” şi „rădăcina”, la care se referă Sf. Apostol Pavel, nu semnifică pe părinţii creştini, ci pe patriarhii Vechiului Testament, pe strămoşii iudeilor, cu care iudeu se mândreau, susţinând că, dacă aceia au fost drepţi, atunci şi ei, ca urmaşi ai lor, sunt la fel. Textele menţionate nu sunt - deci - în favorul naşterii copiilor fără de păcat.

Biserica, de la întemeierea ei, a practicat Botezul copiilor. Dar nu a exercitat un control mai de aproape asupra celui ce se boteza, ci a dat importanţă faptului că prin Botez se deschide uşa spre mântuire, tuturor vârstelor, inclusiv copiilor. Sf. Apostol Pavel scria celor din Efes, care erau deja botezaţi: „... Voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă păgânii, în deşertăciunea minţii lor... Să vă dezbrăcaţi, faţă de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni, 4, 17-24).

Când Sf. Apostol Pavel trimite aceste povăţuiri, erau deja botezaţi. Acum, le atrage atenţia că, fiind botezaţi, ei vor trebui să ducă o viaţă nouă. După învăţătura sectară, ei ar fi însemnat să ducă o astfel de viaţă înainte de Botez. Dar, Sf. Apostol Pavel le pune în vedere că, după ce Taina Sfântului Botez i-a scos din ceata celor păgâni, i-a curăţit de păcat, ei trebuie să se deosebească de aceştia printr-o purtare corespunzătoare.

Iată ce spune Sf. Grigorie de Nazianz despre Botezul copiilor: „Ai copil? Să nu-şi ia timp răutatea. Să fie sfinţit din pruncie, să fie consacrat Duhului de la început, să fie consacrat Bisericii...” Aşezămintele apostolice glăsuiesc în acelaşi sens: „Botezaţi şi copiii voştri şi creşteţi-i în supunerea şi învăţătura Domnului, care zice: lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Arheologia bisericească încă aduce mărturii despre Botezul copiilor. S-au descoperit în catacombe morminte de copii cu epitafe, care arată că sunt botezaţi. Spre exemplu, unul al unei fetiţe care a trăit 9 zile, altul al unui copil de 80 de zile etc... Acestea sunt dovezi că pruncii erau botezaţi din primele zile ale creştinismului.

Dovezile - scripturistice şi tradiţionale deopotrivă - pledează pentru Botezul copiilor. E şi firesc, fiindcă prin Botez copiii devin din fii ai Satanei fii ai lui Dumnezeu, din fii ai întunericului fii ai luminii. De ce unii, ce-şi zic creştini, procedează altfel decât Biserica ecumenică: ca urmare a „răstălmăcirii Scripturilor, spre a lor pierzanie” (II Petru, 3, 16). E nu numai „pierzarea lor”, ci şi a copiilor lor.

Noi mărturisim învăţătura dreptei credinţe, potrivit căreia e necesar să botezăm copiii, ca ei „să se sfinţească şi să se îndrepte în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor, 6, 10). Moartea copiilor nebotezaţi e un păcat greu, care apasă asupia păr inţilor creştini. De aceea, zice Sf. Irineu: „Mântuitorul a venit ca pe toţi să i mântuiască, pe cei care se nasc din nou prin El în Dumnezeu: pruna, copii, tineri şi bătrâni”.

1.3 Taina nasterii din apa si din Duh
Prin Sfintele Taine ale Bisericii, care vestesc moartea şi îngroparea Domnului, ne naştem şi noi la viaţa duhovnicească. Cu ajutorul lor creştem duhovnicește şi ajungem să ne unim în chip minunat cu însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sf. Botez este prima Taină, numită a iniţierii, pentru că deschide uşa Bisericii şi prin aceasta face posibilă primirea și a celorlalte Taine.

Pentru a arăta cât de important este Botezul şi Sfintele Taine în general, Bătrânul Hagi-Gheorghe le povestea ucenicilor săi şi vizitatorilor întâmplarea cu un pustnic, care l-a întrebat odată pe diavol despre lucrurile cele mai înfricoşătoare pentru ei.

Vrăjmașul a răspuns: „Taina Botezului, prin care noi pierdem cu desăvârşire stăpânirea şi dreptul asupra voastră. Crucea, care ne chinuieşte, ne alungă şi ne arde. Iar în mod deosebit Împărtăşania. Împărtăşania – a continuat diavolul – este pentru noi mai înfricoşătoare şi decât gheena focului. De cel care s-a împărtăşit cu vrednicie nu numai că nu ne putem apropia, ci ne temem să-l privim chiar şi de departe.

Dar cu toate că acestea sunt pricinuitoare de moarte pentru noi, noi le suntem recunoscători oamenilor care, prin neatenţia şi obişnuitele lor păcate, singuri îndepărtează lucrarea Tainelor de la ei înşişi. Şi astfel ei singuri ne dau dreptul să stăpânim inimile lor” (Sf. Paisie Aghioritul, „Bătrânul Hagi-Gheorghe Athonitul”, Edit. Publistar, Bucureşti, 1999, p. 35).

La Sfântul Botez, preotul foloseşte apa ca să-l plăsmuiască pe om din nou, aşa precum Dumnezeu odinioară l-a făcut, luând ţărână din pământ (Fc. 2, 7).

Apa are semnificaţia curăţiei, de aceea preotul, în timpul Botezului, îl afundă pe om în apă. Omul se spală de păcatul strămoşesc, se curăţă de păcate, îl umbreşte harul lui Dumnezeu, se îmbracă în Hristos şi se face om renăscut.

„Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci când acela L-a întrebat cum se poate renaşte omul: << Amin, amin, spun ţie, dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu >>.

Prin Botez se reface noua creatură desăvârşită a lui Dumnezeu de după cădere. De aceea, omul, când nu întinează Sfântul Botez, are mult har dumnezeiesc. Dar şi când îl murdăreşte, există Botezul pocăinţei. Dacă îşi simte greşala şi îl doare pentru ea, se spală într-un fel cu lacrimile pocăinţei şi vine iarăşi harul lui Dumnezeu” (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pp. 165-166).

Sf. Paisie Aghioritul spunea că păcatele mari, cele de moarte, întinează Sf. Botez şi atunci harul dumnezeiesc se îndepărtează de la om. Dar nu-1 părăseşte, așa cum nici îngerul păzitor nu-l părăseşte pe credincios.

Botezul ne izbăveşte de blestemul păcatului strămoşesc şi de toate păcatele, dar nu şterge şi înclinaţiile rele pe care le moştenim. Când omul se botează, el se îmbracă în Hristos, se izbăveşte de păcatul strămoşesc şi vine asupra lui harul divin. Oare Dumnezeu nu ar fi putut ştearge, prin Sfântul Botez, și aceste înclinații spre păcate? Cu siguranță da, însă le lasă pentru a ne lupta, a birui şi a ne încununa cu cununa cea veșnică (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 19-20).

Penticostalii se botează din nou, întrucât ei consideră, în mod greşit, că atunci când au fost botezaţi erau mici şi nu erau conştienţi în legătură cu cele săvârşite, în timp ce acum la maturitate s-ar boteza întru cunoştinţă.

Ei se rebotează şi cred că astfel îşi curăţesc păcatele. Dacă Biserica nu ar fi avut Botezul pruncilor, ce s-ar fi întâmplat cu toţi cei care ar fi murit înainte de a fi botezaţi la maturitate? De aceea, naşul se face garant, spune Simbolul Credinţei şi are răspundere pentru copil până ce acesta va creşte.

Nu cumva este nedreptăţit copilul pentru că se botează de mic? Nu, ci mai mult este ajutat, pentru că se împărtăşeşte. Şi chiar de ar întina Sfântul Botez cu vreun păcat atunci când s-ar face mare, există pocăinţa şi mărturisirea care îi vor spăla acest păcat şi nu trebuie să meargă să se boteze din nou (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, p. 230).

Stareţul Paisie a atras atenţia şi asupra faptului că nu este bine să „ciuntim” numele noastre, ci să le pronunţăm întregi, aşa cum le-a rostit preotul când ne-a botezat, lucru pe care l-a spus şi unui credincios cu numele Xrisovalantis, care pe pomelnic trecea Valantis:

„Când te botezi, fiul meu, eşti înscris aici pe pământ într-o carte lumească. Dar în acelaşi timp eşti înscris şi în Cer, în cartea lui Dumnezeu. Aşadar, cum te va striga Hristos? Dacă va striga Xrisovalantis şi nu vei răspunde, vei rămâne afară. De aceea îngrijeşte-te ca să te strige toţi cu numele cu care te-a botezat preotul” (Nicolae Zurnazoglu, „Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 371).

Noi avem puterea Sfintei Cruci, a harului dumnezeiesc, doar atunci când păstrăm harul Sf. Botez, prin care ne lepădăm de satana, ne unim cu Hristos şi primim „Pecetea darului Sfântului Duh”.

În ce privește această sfântă pecete, Părintele Paisie spunea: „Atunci când se botează creştinul, preotul îl pecetluieşte în chipul Crucii pe frunte spunând: << Pecetea darului Sfântului Duh >>. Apoi, de fiecare dată când creştinul îşi face Cruce, se închină Patimii celei mântuitoare a Domnului şi cere puterea Sfintei Cruci, care este puterea morţii pe Cruce a lui Hristos. Când spunem: << Cruce a lui Hristos, mântuieşte-ne cu puterea ta >>, chemăm puterea jertfei de pe Cruce a Domnului. De aceea Crucea are mare putere!” (Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 268).

Sf. Paisie Aghioritul a vorbit și despre controversata problemă a pecetluirii pe mână sau pe frunte a numărului 666, numele lui Antihrist: „Şi, deşi vedem că Apostolul Petru, care s-a lepădat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevărat lepădare, aceştia se leapădă de Sfânta pecete a lui Hristos, ce le-a fost dată la Sfântul Botez, care este << Pecetea darului Sfântului Duh >>, prin primirea peceţii lui antihrist şi mai spun apoi că îl au pe Hristos înlăuntrul lor. (...) Avem puterea Cinstitei Cruci, a simbolului sfânt, şi harul dumnezeiesc al lui Hristos numai atunci când ne îndestulăm cu Sfânta pecetluire a Botezului, prin care ne lepădăm de satana, ne unim cu Hristos şi primim sfânta pecetluire...” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus...”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2000, pp. 169-171).

1.4 Lumanarea de la Botez
La Botez, nasii poarta o lumanare. Avand in vedere ca ea daruieste lumina, lumanarea Il simbolizeaza pe Hristos, Lumina lumii. In cadrul diferitelor procesiuni, lumanarea este purtata pentru a lumina drumul catre Hristos. Dupa cum Ioan Botezatorul a pregatit si luminat calea catre Hristos, la fel si nasii purtand aceasta lumanare, isi asuma rolul de povatuitori si calauzitori catre Mantuitorul. Ei au datoria de a-i feri pe cei botezati de toate obstacolele care apar in viata duhovniceasca. Faptul ca ei tin la Botez o lumanare aprinsa, semnifica impartasirea lor de Lumina vesnica si datoria lor de a fi lumina pentru cei botezati.

"Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce Te imbraci cu Lumina ca si cu o haina", spune cantarea de dupa intreita cufundare in apa a pruncului. Primind aceasta haina, am devenit fii ai Luminii si suntem chemati sa nu mai traim in intuneric. Nu intamplator, in trecut, Botezul era numit "luminare", iar candidatii la Botez, "cei catre luminare", formula folosita si astazi in Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Avand in vedere ca lumanarile de la Botez ar trebui sa fie din ceara cuarata, liturgistii Bisericii noastre au adus urmatoarele explicatii: "Ceara se culege de albina din cele mai curate si binemirositoare flori, iar albina era considerata de cei vechi tipul virginitatii. De aceea, ceara simbolizeaza trupul lui Hristos, fructul corpului Sfintei Maria, fecioarei celei pline de mireasma tuturor virtutilor" (Vasile Mitrofanovici, Teodor Tarnavschi, Nectarie Cotlarciuc, "Liturgica Bisericii Ortodoxe", p. 239).

Asadar, Sfanta Biserica foloseste anumite materii, care exprima intr-o forma concreta adevarurile cele mai presus de fire si de intelegere. Despre prezenta unor lucruri materiale in cadrul Sfintelor Taine si al cultului divin, Sfantul Ioan Damaschin spune: "daca ai fi netrupesc, Dumnezeu ti-ar impartasi netrupeste cele dumnezeiesti; dar fiindca esti si trup, El iti impartaseste cele dumnezeiesti prin cele materiale".

Lumanarea ne poate fi model duhovnicesc de urmat. Sfantul Simeon al Tesalonicului spune:

1. Precum lumanarea este curata (de ceara curata), la fel si inimile noastre ar trebui sa fie curate.

2. Precum lumanarea de ceara curata este maleabila (spre deosebire de cea din parafina), la fel si sufletele noastre ar trebui sa fie maleabile, pana ce le indreptam si le intarim in invatatura Sfintelor Evanghelii.

3. Precum lumanarea ajunge sa fie facuta din polenul florilor si are un parfum dulce, la fel si sufletele noastre ar trebui sa aiba mireasma dulce a harului dumnezeiesc.

4. Precum lumanarea, atunci cand arde, se contopeste si hraneste flacara, la fel si noi trebuie sa ne luptam sa dobandim unirea cu Dumnezeu.

5. Precum lumanarea, arzand, lumineaza intunericul, la fel si lumina lui Hristos din noi sa lumineze inaintea oamenilor, ca sa se aduca slava numelui lui Dumnezeu.

6. Precum lumanarea isi ofera propria lumina, ca sa lumineze intunericul omului, la fel si lumina virtutilor, lumina dragostei si a pacii trebuie sa caracterizeze un crestin.

1.5 espre ritualul imbisericirii pruncului si despre rugaciunea ce se face pentru femeia care a nascut

Se pune adesea problema interzicerii de către Biserică a intrării unei lehuze în sfântul lăcaş sau a apropierii ei de Sfânta Taină a împărtăşaniei înainte de împlinirea celor 40 de zile de la naşterea pruncului - ziua în care „îmbisericirea" noului născut se săvârşeşte în Sfânta Biserică. Socotim că cel mai bun lucru este să răspundem la această întrebare explicând ritualul în sine.

Scopul fundamental al ritualului îmbisericirii este acela al primirii unei noi persoane ca membru în Biserica lui Hristos, întocmai precum un adult, aflându-se în rândul catehumenilor, trebuie să se pregătească o anume perioadă înainte de a intra în Biserica lui Hristos, care încă din vechime şi până în zilele noastre durează cam patruzeci de zile. De obicei, această perioadă corespundea perioadei Sfântului şi Marelui Post de dinaintea Paştilor, sau a unui alt post, tot de patruzeci de zile, de dinaintea praznicului Arătării lui Dumnezeu (Teofania) - Botezul Domnului, praznic care ulterior a fost mutat după praznicul Naşterii lui Hristos.

Biserica a recunoscut că o atare perioadă de timp îi este, de asemenea, necesară şi pruncului, deşi într-un scop oarecum diferit, şi anume ca, după ce va fi fost socotit vrednic după trecerea primelor câteva zile de după naşterea sa fizică de o nouă naştere, duhovnicească, prin Taina Botezului, el să poată fi pregătit, de-a lungul celorlalte zile, până la a patruzecea, de intrarea sa în rândul membrilor Bisericii; iar aceasta înseamnă că părinţii înşişi sunt asiguraţi de faptul că, de acum înainte, copilul va putea, aflat în braţele mamei, să primească împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos în timpul Dumnezeieştii Liturghii.

Deşi, fiind prunc nou născut, nu are încă o conştiinţă creştină, el se află totuşi pe calea care duce la apariţia şi întărirea acestei conştiinţe, sub influenţa purtătoare de har a Bisericii şi a dumnezeieştilor ei slujbe, dar şi cu influenţa binefăcătoare, desigur, a atmosferei din familie. Pruncul are încă nevoie de întărire fizică. El trebuie să intre în situaţii de viaţă pământească necunoscute lui, să se obişnuiască cu metoda hrănirii de către mama sa şi să răspundă normal la senzaţiile pe care le primeşte - într-un cuvânt, el trebuie să se arate capabil de o nouă formă de viaţă. Copilul este în acest moment botezat, curăţit, spălat duhovniceşte; naşii au făcut pentru el mărturisirea de credinţă ortodoxă şi au făgăduit să-l călăuzească duhovniceşte prin această mărturisire.

Prin Taina Mirungerii, cea de-a doua Taină, care urmează imediat după Botez, el a primit „pecetea darului Sfântului Duh" şi este, astfel, deschis lucrării darului Duhului Sfânt asupra sufletului său. Biserica a săvârşit tot ceea ce îi este necesar pentru a-i deschide calea mântuirii. Pruncul a fost îmbrăcat în veşminte strălucitoare din punct de vedere duhovnicesc. Catehumenii adulţi care au primit Botezul rămân timp de opt zile după aceea în veşmintele albe, ca dovadă a stării lor duhovniceşti strălucitoare.

Si aici, în ceea ce-l priveşte pe prunc, noi ar trebui să luăm aminte la puritatea şi aspectul nobil al înfăţişării sale exterioare.

Ce altceva ar trebui să urmeze? Acele prime trepte către împlinirea mărturisirii de credinţă şi făgăduinţele date în numele pruncului. El a fost primit de Biserică. Să-l lăsăm să intre într-însa. Imbisericirea este cea dintâi treaptă. Copilul intră, este adus în templu. In condiţiile actuale de viaţă, este departe de a putea întotdeauna să ţinem cu stricteţe perioada celor patruzeci de zile, după care se aduce copilul în biserică, întrucât bisericile parohiale sunt adesea deschise doar duminica şi în zilele praznicale.

Această problemă este, desigur, o pură formalitate: Sabatul este pentru om, nu omul pentru Sabat.

Ritualul îmbisericirii nu este lung şi împlinirea îndatoririi de aducere a copilului la biserică nu este complicată. Dar, pentru cel care procedează aşa, este o adâncă îndatorire în educaţia creştină a unui nou membru al Bisericii.

Cine-l va purta pentru prima oară, aşa cum se obişnuieşte, în această cămară dumnezeiască, acolo unde se săvârseste Cina cea de Taină? „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa". Cine, dacă nu mama? Cui, dacă nu ei, îi revine această dreaptă, duhovnicească îndatorire? De fapt, ea îl va hrăni pe mai departe trupeşte şi duhovniceşte. Patruzeci de zile îi sunt suficiente ca să se întărească trupeşte şi duhovniceşte, asemenea copilului ei, iar ea este în stare să împlinească respectiva îndatorire, care este o bucurie pentru ea: să-şi ducă copilul la biserică şi să-l depună în braţele preotului, ca, prin rugăciune, el să-l poată aşeza duhovniceşte înaintea lui Dumnezeu, să-l poată duce înaintea altarului şi a sfintelor icoane; pentru ca, în cel mai scurt timp cu putinţă, ea să se poată împărtăşi din Cina cea de Taină a Domnului, nu numai ea însăşi, ci împreună cu copilul ei.

Odinioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, însoţită de logodnicul ei, dreptul bătrân Iosif, şi-a dus dumnezeiescul Prunc la templul din Ierusalim exact în cea de-a patruzecea zi - templul era pe atunci deschis pentru rugăciune. Ea L-a dus acolo pentru a-L oferi cerescului Părinte, după legea lui Moise - şi anume ca cel dintâi născut să fie închinat Domnului. Iar noi cinstim această zi printre marile praznice ale Bisericii, numindu-l întâmpinarea Domnului.

Pentru femeia care a născut, aceste patruzeci de zile ce se scurg nu sunt doar zile de aşteptare, ci ele reprezintă o perioadă de refacere a forţelor ei fizice, precum şi a echilibrului ei duhovnicesc. Multe ceasuri şi poate multe zile, ea s-a aflat cu totul în mâinile altor oameni, cel mai probabil necunoscuţi ei. Au fost perioade de timp când nu s-a putut ruga. A fost ajutorul medical sau de orice altă natură oferit ei întotdeauna curat în sens moral? Nu o acuză propria conştiinţă de păcatele săvârşite atunci, în acea stare de dezordine duhovnicească?

După recăpătarea puterilor au apărut griji, preocupări noi. Stilul ei de viaţă casnică a suferit anumite schimbări. Dacă a trecut o lungă perioadă de timp fără împlinirea îndatoririlor spovedaniei şi împărtăşirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atunci este bine pentru ea să considere, pentru sufletul ei, că aceasta a fost o vreme de penitenţă asemănătoare cu cele impuse la Taina Mărturisirii în conformitate cu canoanele Bisericii. Perioada aceasta se apropie de sfârşit, iar mama, cu copilul în braţe, intră în biserică.

Acum trebuie să observăm că, după învăţăturile Bisericii, nu există nici o regulă care să-i interzică unei femei care a născut să intre în Biserică înaintea trecerii celor patruzeci de zile. Pot apărea situaţii în care un astfel de lucru se întâmplă înaintea împlinirii celor patruzeci de zile. In astfel de situaţii, important cu adevărat este ajutorul duhovnicesc, hrana duhovnicească primită.

Mama intră în biserică cu gândul că pruncul ei va primi binecuvântare pentru tot restul vieţii sale. Ea este conştientă de faptul că pruncul are un suflet curat, dar nu poate spune acelaşi lucru despre ea. Este semnificativ faptul că toate canoanele de rugăciune de acasă, precum şi dumnezeieştile slujbe, încep cu cuvinte de pocăinţă: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne... curăţeşte păcatele noastre... iartă păcatele noastre... cercetează neputinţele noastre...". Din această pricină Biserica, binecuvântând pruncul, nu lasă mama lipsită de atenţie, d merge întru întâmpinarea simţământului ei de umilinţă.

In frumoasa rugăciune ce urmează, ni se sugerează că fiecare dintre noi îşi face intrarea matinală în biserică: „Slavă Ţie, împărate Atotputernicule Dumnezeu, Care cu dumnezeiasca Ta iubire de oameni şi purtare de grijă m-ai învrednicit pe mine, păcătosul şi nevrednicul, să mă ridic din somn şi să dobândesc intrare în sfântă casa Ta"; iar mai departe: „învredniceşte-mă ca din buze necurate, dar cu inimă curată şi duh smerit, să Ţi pot aduce laudă, ca şi eu... să mă pot alătura fecioarelor celor înţelepte".

Pentru credincios, mersul la biserică este un privilegiu, o bucurie, şi unul ca acesta tânjeşte când e lipsit de el. Având la îndemână toate posibilităţile de a merge la biserică, se poate întâmpla să subestimăm acest lucru, aşa încât uneori este bine că există o scurtă perioadă de timp în care este limitat mersul la biserică tocmai pentru a crea această dorinţă de a merge din nou. Dar în situaţia dată avem în minte faptul că există o altă pricină: întărirea sau chiar trezirea simţămintelor de smerenie şi pocăinţă.

Deşi nunta trebuie să fie „cinstită întru toate şi patul nespurcat" (Evr. 13,4), totuşi viaţa de familie rămâne viaţă de familie, cu neputinţele ei şi pietrele ei de poticneală.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel a văzut temeiuri de a situa celibatul deasupra căsătoriei. „Să nu vă lipsiţi unul de altul, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7,5). Psalmul 50, cu cuvintele sale: „Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea", face parte din aproape fiecare ritual al Bisericii înfăptuit în casă.

Este limpede că scurta interdicţie în ceea ce priveşte intrarea în biserică şi în ceea ce priveşte primirea Sfintei Taine a Euharistiei de către o femeie care a născut nu aruncă nici o umbră asupra ei, şi astfel n-ar trebui să-i provoace nici o amărăciune. O femeie creştină n-ar trebui să vorbească aici de populara revendicare din vremurile noastre în ceea ce priveşte „egalitatea femeilor" faţă de drepturile bărbaţilor. În creştinism, aceste drepturi sunt întotdeauna egale şi nobile; doar sferele lor de activitate sunt diferite din pricina diferenţei câtorva atribute ale firilor lor specifice.

Nu există motiv pentru nemulţumire personală. Oricine nutreşte un asemenea simţământ de nemulţumire ar trebui să înţeleagă că acesta este doar un indiciu al infatuării, al unei prea mari încrederi în sine, al existenţei în suflet a mândriei, care este rădăcina nemulţumirii noastre morale. In această hotărâre a Bisericii privind mama, grija acesteia faţă de ea este evidentă. In sine, dorinţa de a te împărtăşi cu Sfintele Taine este întotdeauna binecuvântată, dar numai până în situaţia în care primirea Sfintelor Taine de către cel care se împărtăşeşte nu-i aduce acestuia osânda.

Aşadar, după textul slavon bisericesc al ritualului îmbisericirii, citim: „In cea de-a patruzecea zi, pruncul este adus la biserică de mama sa, după ce va fi fost deja curăţit şi spălat [...] Iar când ea îşi va fi plecat capul şi pruncul, preotul face semnul Sfintei Cruci asupra lor şi, atingând capul copilului, el rosteşte rugăciunea: «Doamne, Dumnezeul nostru, Stăpânul a toate [...] prin voia Ta ai izbăvit pe roaba Ta, (N.), care vine la sfântul Tău lăcaş, curăţind-o de orice păcat şi de orice necurăţie, ca fără de osândă să se învrednicească a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine. Pruncul născut dintr-însa binecuvintează-l, sfinteste-l, luminează-l, curăteste-l şi înţelepţeşte-l [...] ca să se poată învrednici de lumina cea înţelegătoare la vremea poruncită de Tine şi să se poată număra în turma Ta cea sfântă prin Fiul Tău Cel Unul-Născut, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh [...]». Urmează câteva scurte rugăciuni cu un conţinut asemănător, iar apoi preotul, luând pruncul în braţele sale, îl duce înăuntrul bisericii, rostind: «Robul (roaba) lui Dumnezeu, (N.), se îmbisericeşte [...], el (ea) intră în casa Ta [...]; în mijlocul bisericii el Te va lăuda pe Tine [...]» ". Iată esenţa acestui scurt ritual.

1.6 Dansul liturgic de la Botez
Se înconjoară cristelniţa ca o lume nouă şi masa pe care este Sfânta Evanghelie, străjuită de sfânta cruce. Până la urmă, este dansul liturgic al unirii Vechiului Testament cu Noul Testament. Alt dans al Torrei, în care Mesia nu doar că S-a arătat, ci a şi participat deja la marile transformări epifanice ale lumii acestui Adam, botezat şi miruns.

Omul acesta, nou născut în Duhul Sfânt, nu este doar născut în Duhul Sfânt, ci are şi posibilitatea cunoaşterii învăţăturii de credinţă şi a deplinei împărtăşiri cu Iisus Hristos. Preotul poartă, într-un fel sau altul, funcţia - şi de data aceasta realist simbolică -de Ioan Botezătorul, este Ioan Botezătorul! Pentru că el poartă pe cel nou născut din Vechiul Testament, pe cel al naşterii, în Noul Testament, în cel al îmbrăcării în Hristos. Şi toatăt această înconjurare de trei ori are legătură reală cu acea înconjurare pe care o mai petrecem noi în jurul bisericilor, a locaşurilor noastre de cult, în ziua de Vinerea Patimilor sau tot în ziua de Paşti. Acelaşi gest al înconjurării bisericii se face la sfinţirea bisericii ca locaş, toate făcând amintire de aceast dans liturgic, legat de miezul de lumină al botezului. Dacă vreţi un exemplu, îl putem realiza în raport cu Vinerea Mare.

Inconjurarea bisericii în dansul vestirii morţii lui Hristos, a Cosmosului întreg, este marcată de nădejdea că Cel pe care-L îngropăm acum este nemuritor, este Nemurirea însăşi şi este Dumnezeul nostru, Care lucrează în noi nemurirea, prin harul botezului. Noi jucăm o piesă theodramatică (cum i-a spus Dietrich Bonhoffer), o alcătuire dramaturgică minunată în Vinerea Mare. Il îngropăm pe Hristos, dar conştiinţa noastră intimă, măduva şirei spinării noastre duhovniceşti ne spune că Hristos este Cel care a înviat şi, în virtutea acestei învieri din morţi, El ne-a şi dăruit botezul. Această nădejde pe care o purtăm în Vinerea Mare este mărturisită mai cu adevărat când se crapă de ziuă, spre Sâmbătă, atunci când slujim Liturghia pe fundul iadului, într-un iad golit de monstruozitatea sa drăcească. Este nădejdea activată şi născută în Taina Botezului, este frisonul care aruncă în aer, de fiecare dată, orice fel de închistare, de teamă că Hristos nu va învia! Or, gestul acesta liturgic al înconjurării se reia la cununie, se reia la hirotonie şi, vrem, nu vrem să recunoaştem - din nefericire, am pierdut sensul acesta -, aceeaşi înconjurare a lumii celei nou create o facem cu mortul, la ieşirea din biserică. In mod normal, ar trebui să ieşim cu mortul şi să înconjurăm biserica, chiar de trei ori, semn că purtăm pe braţe un candidat la înviere, până la momentul în care îl aşezăm în groapă. Pentru a arăta, în cele din urmă, că niciodată, în nicio situaţie, drumul nostru nu se sfârşeşte! In zona noastră, a Sibiului, când îi aud pe preoţi cu „jalnici ascultători şi întristată adunare, conducem pe ultimul drum pe robul sau pe roaba lui Dumnezeu...", mă apuca frica! Omul acela a uitat de Evanghelie!

Niciodată omul nu-i pe ultimul drum, pentru că el are Calea lui, care este Hristos. Şi atunci, fiind pe Cale cu Hristos, niciodată calea aceasta nu are sfârşit!

Or, gestul acesta al înconjurării cristelniţei scapă din motive puerile, până la urmă. Naşa speriată că plânge pruncul, mama speriată că nu i-au stors bine copilul când l-au scos din apă, bunica leşinată că nârodul de popă a scufundat copilul, căruia ei, până atunci, i-au suflat în urechiuşe, în năsuc, s-au purtat ca şi cum ar fi făcut din chibrite lipite. Acest moment este unul de detensionare, într-un fel sau altul, pentru că pruncul, în general - şi aşa-i şi bine -, strigă. Strigă cot la cot cu tot cel ce-şi strigă învierea în lumea întreagă; arată că are plămâni în Biserică, strigătul lui fiind şi semnul că respiră, deci că trăieşte! Pentru ca să înţelegeţi de ce mi-e drag plânsul acesta, am să vă spun că el e semnul că nu a luat apă în plămâni, că respiraţia lui a intrat în normal. Eu, când văd grija cu care este combătut plânsul copiilor în biserică, mă apucă râsul. Pentru că, în fond, noi nu facem decât să plângem cum plânge el, copilul: „Doamne, dă-mi, Doamne! Mi-e foame, Doamne! Mi-e sete!..." Or, nouă ne este îngăduit, însă lui, nu! Sigur că plânsul copilului poate fi deranjant pentru structurile mai riguroase şi mai încruntate ale preoţimii, dar pentru un preot care ştie că punctul acela marchează faptul că pruncul a luat aer în plămâni, deci respiră, deci trăieşte, strigătul acela este echivalentul strigătului copilului scos din pântecele maicii sale, care vesteşte lumii şi familiei că s-a născut, că-i viu, că are scorul APGAR mare şi că poate să meargă mai departe cu fruntea sus!

După momentul acesta al înconjurării, la strană se citeşte Apostolul. Ne tot spun de foarte multe ori sectarii că nu avem argumente pentru botez. Iată, Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul VI, versetele 3-11 şi Evanghelia de la Matei, capitolul XXVIII, versetele 16-20 sunt fundamentele evanghelice pe care s-a construit această Sfântă Taină. Sunt, dacă vreţi, plămânii în care, intrând aerul Duhului Sfânt, pnevrna Sa, acesta a făcut să respire Biserica prin ei. Nu are rost să insistăm asupra textelor, sunt prea cunoscute de către creştinii practicanţi. Celorlalţi, le recomandăm să le mai citească o dată, în liniştea casei, departe de forfota creată în jurul copilului. Subliniez doar că cea mai frumoasă parte este finalul citării din Epistola către Romani, în care se spune că „cel care a murit este liber de păcat, iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El". Şi că „Hristos, Care a înviat din morţi, nu mai moare", „moartea nu-L mai stăpâneşte" şi „ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce viază, viază lui Dumnezeu". „Aşa şi voi, socotiţi-va morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru."

Iar Evanghelia marchează, ca text, acea trimitere binecuvântată, care nu este făcută tuturor ţaţelor de pe „tuşa" învierii, ci Apostolilor. Lor li se spune să meargă în lume să propovăduiască, „către toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i - deci dublarea botezului cu acţiunea catehumenală - să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor".

Nu o cheamă nici pe Gica, nici pe Lenuţa, nici pe Ionică, ci îi cheamă pe Apostoli, prin care trimite Duhul lui Dumnezeu să lucreze botezul! Să-mi iertaţi tonul oarecum muşcător şi neacademic, dar el s-a născut din reacţia la toţi nesăbuiţii pământului românesc, care, după ce-au fost preparaţi la vreo şcoală biblică de doi bani (de doi cenţi, mai corect zis!), îşi permit să se numească evanghelizatori ai culturii ortodoxe româneşti! Nu sunt altfel decât rănit de aceştia, pentru că, în fond, ei sunt şi semnul că ne facem bine treaba, căci altfel dracul ne scutea de acţiunea lor. Nu-i vorba aici că nu-i îngăduit unui om să fie rnărturisitor al Evangheliei, dar aceasta trebuie să o facă la nivelul pe care Hristos îl îngăduie fiecăruia, pentru că doar nu putem fi toţi mână sau picior sau gât, deodată, în articularea corpului ecclesial al Domnului. E o aroganţă nemărginită sa crezi că poţi fi alta decât ce-a măsurat Hristos că eşti! Să nu înţelegi că deja este un dar să faci parte din construcţia plină de taină a împărăţiei, acolo unde Hristos ţi-a dat locul de piatră vie, candidată la înviere.