CRUCEA MÂNTUITORULUI HRISTOS - ALTAR DE JERTFĂ, IZVOR DE HAR ŞI MIJLOC DE MÂNTUIRE

Deși până în secolul al IV- Lea crucea era un instrument de tortură după răstignirea MÂNTUITORULUI aceasta a fost sfințită și A devenit altar de jertfă. Crucea Domnului Hristos, crucea pe care s-a răstignit Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, este pentru Sf. Pavel o distincție, o medalie, o cunună de glorie, asemenea cununii de laur cu care erau răsplătiți cei ce obțineau victorii în arenă sau pe câmpul de luptă și cu această cunună de glorie ține Apostolul să se laude cel mai mult.

Dar Sfântul Pavel nu în zadar se laudă în crucea Domnului, căci această laudă este pe deplin justificată, deoarece crucea pentru cei ce cred în Hristos şi în jertfa Lui izbăvitoare a devenit un simbol cu o înaltă semnificație: ea este puterea lui Dumnezeu pentru toți credincioșii, pe când pentru cei ce nu cred în jertfa mântuitoare a lui Hristos, pentru cei ce sunt sortiți pieirii veșnice, pentru cei ce nu se împărtășesc de roadele jertfei de pe cruce, credința în ea este curată nebunie, este totală deșertăciune: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,18). Lumea se poate mântui numai prin propovăduirea lui Hristos cel răstignit, prin credinţa în El şi în puterea jertfei Sale. Dar Hristos cel răstignit este sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini (I Cor. 1, 23), în timp ce pentru cei chemați la mântuire, pentru cei ce cred, fie că aceștia sunt iudei, fie elini, Hristos cel răstignit pe cruce este înțelepciunea şi puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 24). Aceasta, pentru că Dumnezeu a ales pe cele nebune, pe cele nebăgate în seamă, pe cele slabe ale lumii, ca să rușineze pe cele tari. Așa se face că un obiect de ruşine, nebăgat în seamă, vrednic de dispreț, cum este crucea, a fost ales de Domnul să devină obiect de cinste, simbol al mântuirii tuturor celor ce cred în Hristos cel răstignit şi în jertfa Lui pentru mântuirea lumii.

Iar dacă Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel vorbește astfel despre cruce, dacă el o vede în relația ei de nedespărțit cu Acela care s-a răstignit pe ea, dacă, precum spune imnul, „prin cruce a venit mântuirea a toată lumea", cum ar putea creștinii adevărați să nesocotească, să nu cinstească, sau chiar să disprețuiască crucea Domnului?

E adevărat că Mântuitorul a pătimit pe cruce, a îndurat dureri, suferințe și rușine, dar, prin acceptarea morții celei mai rușinoase, El a arătat oamenilor atât smerenia Sa, cât și dragostea Sa nemărginită față de ei. Căci toate patimile crucii le-a suferit de bună voie, pentru ca să ne mântuiască, iar prin răstignirea și moartea Sa pe cruce, crucea a devenit altarul de jertfă al creștinătăţii, care a ars spinii păcatului și a ajuns izvor de viață veșnică pentru cei ce se mântuiesc. Ea este mijlocul prin care Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, este instrumentul prin care s-a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu (Efes. 2,14-16), prin care s-a nimicit zapisul robiei în care ne găseam (Colos. 2,14-15). Crucea este mijlocul prin care Hristos S-a înălțat la mărire (Filip. 2, 8-9), după cum este pecetea celor păstrați de Dumnezeu nevătămați (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), ca şi semnul biruinței.

Creștinii au cinstit Sfânta Cruce de la începuturile Bisericii creștine: Scriitorul bisericesc Tertulian spune că crucea a fost un obiect de cinste pentru credincioșii de la începuturile creștinismului. Ea a devenit în scurtă vreme semnul distinctiv al creștinilor, căci ea este semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua Sa venire (Matei 24, 30). După arătarea ei pe cer împăratului Constantin cel Mare, întrebuințarea ei s-a generalizat nu numai în cultul Bisericii, ci și în viața particulară și publică a creștinilor. Astfel, ea s-a folosit la monumente funerare, la răscruci de drumuri, în țarine, pe frontispiciul caselor, pe obiecte de uz casnic, ca: vase, opaițe, inele, uși, îmbrăcăminte etc. De asemenea, cu semnul Sfintei Cruci s-au făcut binecuvântările creștinilor la serviciile divine, la sfințirea persoanelor și a obiectelor destinate culturii, la pecetluirea gropii şi altele.

Tot din vremuri străvechi, ca o dovadă deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, creștinii păstrează obiceiul de a-și face semnul crucii în numeroase împrejurări: în decursul serviciilor divine, la începutul și sfârșitul rugăciunilor private, la începerea și la terminarea lucrului de fiecare zi, la începutul şi sfârșitul unei călătorii etc. Semnul crucii reprezintă pentru creștini un semn al credinței și o atitudine religioasă, iar facerea lui e parte integrantă din cultul divin public sau privat. Semnul Sfintei Cruci se face astfel: Se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă, însemnând Unitatea ființei divine în Trei Persoane; ultimele două degete se îndoaie spre palmă, însemnând cele două firi ale Mântuitorului Hristos: dumnezeiască și omenească. Se ridică apoi mâna dreaptă la frunte, atingându-se cu cele trei degete împreunate fruntea şi rostindu-se cuvintele: „În numele Tatălui"; se coboară apoi mâna dreaptă la piept, rostindu-se cuvintele: „și al Fiului"; se duce apoi mâna dreaptă la umărul drept, atingându-se cu cele trei degete, iar după aceea se duce la umărul stâng, după care se lasă în jos. În timp ce mâna dreaptă se duce de la umărul drept la cel stâng, se rostesc cuvintele: „şi al Sfântului Duh", iar când mâna dreaptă se lasă în jos, se rostește cuvântul ,,amin".

Ducerea mâinii la frunte și rostirea cuvintelor: „În numele Tatălui" înseamnă mărturisirea că toate cele ce există în lume își au începutul la Tatăl, că El este stăpânul tuturor, pe care trebuie să-l cinstim. Ducerea mâinii la piept şi rostirea cuvintelor: „şi al Fiului", înseamnă coborârea din cer pe pământ a Fiului lui Dumnezeu şi întruparea Lui pentru mântuirea noastră. Ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng și rostirea cuvintelor: ,,și al Sfântului Duh" înseamnă că opera de mântuire a lumii, adusă de Fiul, se întinde de la o margine la alta a lumii, prin Duhul Sfânt. Coborând mâna în jos şi rostind: ,,Amin", mărturisim adevărul celor afirmate mai înainte: „Așa este, așa să fie!"

Crucea este deci, pentru creștini, semnul, simbolul care cuprinde în sine întreagă învăţătura de credință și de viață creștină, de aceea, oriunde creștinii văd semnul crucii îl cinstesc închinându-se, căci ei văd pe cruce totdeauna pe Hristos cel răstignit şi înviat. De aceea, la sărbătorile Sfintei Cruci, ei cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o cântăm şi o mărim". Crucea, din instrument de tortură şi de batjocură, a fost ridicată de Mântuitorul la rang de înaltă cinste; din instrument de chinuri aducătoare de moarte, ea a devenit altarul de jertfă al creştinătăţii; din semn de umilire și suferință, ea a devenit semnul biruinţei, sau cum spun cântările bisericeşti, ea s-a făcut „armă de nebiruită biruință".

Semnul crucii este, așadar, semnul mărturisirii credinței noastre în Dumnezeu. Crucea este pentru orice creștin un semn distinctiv și totodată o pavăză și un scut împotriva tuturor relelor precum şi un element esențial în ceea ce înseamnă urcarea creștinului pe treptele vieții duhovnicești.