Vulturul și cocosul

 “Un vultur zbura în înălţimi, se desfata de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: “Trec în zbor peste depărtări întinse: peste vai şi munţi, mari şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afară ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii”. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: “înseamnă că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc”. Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] Şi se înalta prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol şi împrăştiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slavă deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios. (Sfântul Siluan Athonitul)