Viața Preotului Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

 

Printre marii apărători ai dreptei-credințe a românilor din Transilvania veacului al XVIII-lea, la loc de cinste se află și Preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat așezat în „mărginimea” Sibiului. Câteva știri despre viața sa desprindem dintr-o declarație pe care a dat-o el în fața unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 și 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toți credincioșii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la București spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a și făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei Neofit Cretanul¹. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din Muncaci, trimis de autorități să cerceteze starea de spirit a credincioșilor ortodocși din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniației se număra și „popa Măcinic din Sibiel”².

În urma acestei acțiuni, a fost arestat, după cum declara el însuși în 1752: „Apoi m-am întors acasă și am slujit ca preot, ceea ce aflându-se, am fost dus la închisoare, în Sibiu, și am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, Excelența Sa generalul comandant contele Brovne, la care am înaintat un memoriu, a vorbit cu Excelența Sa guvernatorul și am fost slobozit din temniță, cu condiția să mă las de slujba preoțească și să mă hrănesc din munca brațelor ca un simplu țăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea mai departe poruncă ce am de făcut. Mulțumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nici o slujbă preoțească, ci am trăit în liniște ca un țăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron, care m-a chemat înaintea lui și a poftit să-i fac un nou jurământ preoțesc. Cum eu însă nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la București, de aceea a sosit poruncă la sat, să mă dea iarăși prins”³.

La 10 decembrie 1750, „Popa Măcinic” se număra printre cei șase semnatari ai unui lung și emoționant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, de la Carloviț, în care se relatau toate suferințele la care sunt expuși credincioșii ortodocși din Transilvania⁴.

În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paști, au sosit în Becicherec preoții Ioan din Poiana Sibiului și Ioan din Galeș, împreună „cu mai mulți români”, aducând un memoriu al românilor din părțile Făgărașului, ale Sibiului, ale Sebeșului și ale Orăștiei, - întocmit în casa preotului Vasile din Săliște -, pe care Oprea Miclăuș și Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza, la Viena. Într-adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timișoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăției habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat în zilele de 14 și 15 aprilie 1752, reiese că Oprea Miclăuș era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeași calitate de trimis al credincioșilor ortodocși din Transilvania, pe când tânărul Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiți în audiență de împărăteasa Maria Tereza și de cancelarul Kaunitz⁵.

Dar, în loc să li se dea un răspuns la jalba pe care o înaintaseră Curții, cei doi trimiși ai clerului și credincioșilor din „mărginimea” Sibiului au fost arestați și aruncați în închisoarea de la Kufstein. Au fost așteptați zadarnic de familiile, de consătenii și de toți mărturisitorii dreptei-credințe, în numele cărora făcuseră acel drum lung și obositor până la Viena. La trei ani după întemnițare, deci în 1755, reprezentanții românilor ortodocși din sudul Transilvaniei întocmesc o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, - dusă la Carloviț de preotul Ioan din Poiana Sibiului și de credinciosul Toma Maier din Răhău -, prin care-l înștiințau de multele suferințe pe care le îndurau pentru credința lor. Între altele, îl rugau: „să nu ne lăsați, pentru Hristos și pentru acești oameni care i-au trimis țara la împărăție, anume Oprea Miclăuș, Popa Măcinic, căci multă dorire are țara de ei, care nu știm, sunt undeva sau ba”⁶.

Îngrijorați de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliștenii adresează un memoriu către același mitropolit, relatând că „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniți în toate zilele, și supărările, că în toate zilele ne prind la arest și ne căznesc cum este mai rău, încă ne dau și în mâna biraelor de ne închid prin temnițe; deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, și case, și moșii, și ședem” tot fugiți la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniți, până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Și ne rugăm... pentru ai noștri care noi, satele, i-am ales oameni și i-am trimis la preînălțata Curte, anume Popa Mucenic și Oprea Miclăuși. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să se sloboadă, căci sunt oameni buni și sunt oameni de noi toți și cu voia noastră trimiși”⁷. În sinodul convocat de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba-Iulia, s-a cerut de asemenea eliberarea lui Oprea Miclăuș și a preoților Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeș și Ioan din Sadu⁸. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea acelorași deținuți, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toți românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”⁹.

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să știe că, pe la începutul anului 1756, unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să evadeze din robie. Guvernul ardelean cerea autorităților în subordine să supravegheze pe soția lui Oprea Miclăuș, socotind că el este cel evadat¹⁰. S-ar putea ca acela care evadase să fi fost prins și readus în închisoare, ori va fi pierit de foame și de frig în Munții Tirolului, și desigur cei de acasă nu vor fi știut nimic de soarta lor. Acasă n-a mai ajuns nici unul, din moment ce s-a făcut atâtea intervenții pentru eliberarea, lor, iar la 24 iulie 1784, soția lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif al II-lea, pentru eliberarea lui, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se știa nimic despre el¹¹. Înseamnă că amândoi și-au sfârșit zi-lele în fioroasa temniță de la Kufstein, jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, câștigând însă cununile muceniciei și ale împărăției lui Dumnezeu¹².

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 447-450, Preotul Mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel.