REVISTA VIATA SPIRITUALA ISSN 2668-7925

  Glasul 8 D in tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte, în cetele sfinților te-a sălășluit, Sfinte Părinte Iosif. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșeli nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.

  ​Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte. ​Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif. ​La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif "Valahul" s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni. Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns ...

  ​Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte. ​Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mânăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mânăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip cu numele de Iosif. ​La Pantocrator, Cuviosul schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulți ani de zile împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni. Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsu...

  ​Sfântul Iosif cel Nou s-a născut în 1568 la Raguza în Dalmația și a primit numele Iacov la Botez. Când era foarte mic, tatăl său a murit și a fost crescut de mama sa. La vârsta de doisprezece ani, a fost trimis la Ohrida pentru a fi școlit. Tânărul Iacov a fost chemat să trăiască viața monahală când avea cincisprezece ani și a intrat în mănăstirea Maicii Domnului. După cinci ani, a călătorit la Muntele Athos și a fost tuns la Mănăstirea Pantocrator cu numele nou de Iosif. Și-a împlinit diferitele ascultări într-un mod exemplar, desăvârșindu-se în virtute și sfințenie. A atins rugăciunea neîncetată a inimii, primind de la Dumnezeu darul lacrimilor. A săvârșit de asemenea multe minuni, vindecând bolnavi și schilozi. Unele mănăstiri din Sfântul Munte trimiteau după el ca să-i poată vindeca pe acei monahi care sufereau de boli trupești severe. ​La 20 iulie 1650, la vârsta de optzeci și doi de ani, Sfântul Iosif a fost ales Mitropolit al Timișoarei. A fost un păstor înțelept și bun...

  " ​La 15 septembrie, a doua zi după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, sărbătorim o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos Care ține în mână o cruce cu care binecuvântează credincioșii. Această icoană poartă numele sfântului prin care ea a venit în lume: Sfântul Mare Mucenic Nichita Gotul. ​Atât de mare este cinstea acordată acestui sfânt, încât numele său a devenit foarte comun ca nume de botez pentru creștinii ortodocși. ​Sfântul Nichita s-a născut și a crescut pe malurile Dunării, pe actualul teritoriu al României. El era de neam got (un trib germanic) și ucenic al episcopului got Teofil, luminător al goților, care a participat la Sinodul I Ecumenic (din anul 325), și înaintea căruia Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce a Domnului la Ierusalim. ​Sfântul Nichita, al cărui nume provine de la cuvântul grecesc care se tâlcuiește „biruință”, a primit Botezul de la Teofil, după ce o tânără creștină, Iuliana, l-a auzit cum povest...

Pelerinajul de la Aiud: Biruința Crucii și jertfa mărturisitorilor din temnițele comuniste ​ Descriere: Descoperă pelerinajul duhovnicesc de la Aiud, cinstea adusă Sfinților Închisori și biruința Crucii prin jertfa și suferința mărturisitorilor din temnițele comuniste. Un articol semnat de teolog și jurnalist Daniel Caranda. Citește continuarea pe Revista Viața Spirituală: http://revistaviataviataspirituala.blogspot.com/?m=1&fbclid=IwdGRzaASkt_VjbGNrBKS38GV4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHgAybmGsVdxi923u-9oUiQ6bNjCcrOVgNa0Nuk-eNmWZi0OzhIb7q47X48Ib_aem_ABA6fi9i7wTDqU78n9T_pQ   ​ Autor: Alexandru Ispas (Completat cu nuanțe teologice, legătura cu praznicul Înălțării Sfintei Cruci și bibliografie) ​ „Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă, fă-te, zăludule, piatră măruntă. Focul mănâce-te, că nu te saturi. Mereu vrei scâncete şi bei oftaturi.” — Radu Gyr ​În fiecare an, la 14 septembrie , Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci , sărbătoarea ca...

  Lumina Sfintei Cruci Se-nalță azi pe cerul sfânt, O rază vie de lumină, Și cade peste-acest pământ, Nădejde, pace și-o cale lină. O, Cruce-a Domnului iubit, Altar de jertfă și de slavă, Prin suferința Ta ai sfințit, Slavă, pace și iertare lumii-ntregi a dăruit. Ne-nchinăm cu umilință Ție, Semn de biruință-n veșnicii, Și cerem sfânta rugăciune, Iertare pentru noi, copii. Să ne ferești de cel viclean, Să ne-ntărești în credință, Să fim mereu în rând cu El, Cu dragoste-n sfințire. Amin. Teolog și jurnalist, Daniel Caranda  Orșova, 14 septembrie 2015.

 

  ​Se povestește că un tânăr ucenic a mers la un bătrân duhovnic cu o nelămurire în ziua Înălțării Sfintei Cruci. ​— Părinte, de ce ne închinăm Lemnului Crucii și de ce îl înălțăm cu atâta cinste în biserică? Este doar un lemn care a fost unealtă de chin, de ce îi dăm atâta slavă? ​Bătrânul duhovnic a zâmbit, s-a ridicat din scaunul său și a luat de pe masă o lumânare neaprinsă. ​— Vezi această lumânare? a întrebat el. Este doar ceară și fitil. Dacă o ții în mână la întuneric, nu-ți luminează calea și nici nu-ți încălzește mâinile. Dar dacă o atingi de foc, ea devine purtătoare de lumină și căldură. Tot așa a fost și Crucea: până la Hristos a fost un lemn al blestemului și al morții. Dar când Mântuitorul S-a suit pe ea și S-a jertfit din dragoste pentru noi, a atins-o cu Focul Dumnezeirii. Din acel moment, lemnul a devenit armă împotriva răului și cale spre Înviere. ​Ucenicul a privit lumânarea, dar a întrebat mai departe: — Şi atunci, este de ajuns să purtăm o cruce de lemn ...

  Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sânt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe. Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea. întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta. Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vîrtos, c...

  ​Împărățind în Roma Maxențiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe păgânii săi ucigându-i și jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului;...

  ​În pragul anului nou bisericesc, adică în luna septembrie, la scurt timp după Nașterea Maicii Domnului (la 8 septembrie), prăznuim înălțarea Sfintei Cruci (la 14 septembrie), două praznice ce sunt ca două izvoare de putere duhovnicească în evlavia Bisericii noastre ortodoxe. Dar, pe măsură ce ne apropiem de praznicul Crucii ne dăm seama că Crucea pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit, pentru mântuirea noastră. Mărturisim, cu alte cuvinte, că mântuirea noastră s-a înfăptuit prin pătimirea cea grozavă a Domnului nostru Iisus Hristos pe lemnul Crucii. Crucea este, adică, partea cea mai adâncă din taina mântuirii fiecăruia din noi, partea cea mai adâncă din taina mântuirii lumii întregi. Este ca și cum fiecare în parte, dimpreună cu toată lumea, am mărturisi cu recunoștință și am zice către Hristos cel răstignit: Te-ai gândit pe Crucea ta și la mine, Doamne, și o picătură din sângele Tău ai vărsat-o și pentru mine, în ceasul pătimir...

  M ântuiește, Doamne, poporul Tău! B inecuvântează moștenirea Ta! T u nouă cu Sfânta Ta Cruce C hipul Tău nouă ni-L strălucești! T u pe noi, cu Sfânta Crucea Ta, p e calea vieții noastre N e povățuiești! S emn al Puterii Tale Sfânta Cruce este, M ântuire vieții noastre este ea! M ântuiește, Doamne, pe Ortodocșii Patriarhi, Ș i sinaxa Ortodocșilor Episcopi ai lumii mântuiește! P utere lor le dăruiește C institei Tale Cruci ca să urmeze! C ăci Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este, M ântuire vieții noastre este ea! M ântuiește, Doamne, pe ai poporului O rtodocși conducători! D e-a iadului moarte păzește-i p e ei cu Sfânta Crucea Ta! C ăci Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este, M ântuirea vieții noastre este ea! M ântuiește, Doamne, pe poporul Tău, C arele la Tine cădem cu sârguință, pururea! C u Crucea Ta păzește-ne pe noi D e toată nevoia și necazul! C ăci Semn al Puterii Tale S fânta Cruce este, M ântuirea vieții noastre este ea!

​Două evenimente se prăznuiesc astăzi, care sunt strâns legate de Crucea lui Hristos: mai întâi, aflarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci pe dealul Golgota, iar al doilea, întoarcerea lemnului cinstitei Cruci din Persia la Ierusalim. ​Mergând să cerceteze Locurile Sfinte, Sfânta împărăteasă Elena a hotărât să afle acolo cinstita Cruce a lui Hristos. Doar un iudeu foarte vârstnic, Iuda, mai știa unde se află îngropat lemnul Sfintei Cruci a Domnului. Constrâns de împărăteasă, el a dezvăluit că locul este sub capiștea lui Venus, ridicată de împăratul Hadrian pe Golgota. ​Împărăteasa a poruncit ca acea capiște să fie rasă la pământ și să se facă acolo săpături. Așa s-au aflat adânc îngropate în pământ cele trei cruci. Pe când împărăteasa gândea cum să afle care dintre cele trei este a Mântuitorului, s-a apropiat un convoi de îngropăciune. Patriarhul Macarie le-a zis să atingă crucile, una câte una, de cel mort. Nimic nu s-a întâmplat la atingerea primei și celei de a două cruci. D...

Sfântul Ciprian al Cartaginei se așază în conștiința Bisericii ca un om care a trecut printr‑o prefacere lăuntrică atât de profundă, încât viața lui de dinainte pare doar o umbră pregătitoare. În el, convertirea nu este o schimbare de idee, ci o deschidere a inimii către o lumină care nu se explică, ci se primește. Om obișnuit cu subtilitățile cuvântului și cu eleganța culturii vechi, Ciprian descoperă în Hristos o putere care nu se lasă cuprinsă în fraze, ci transformă ființa din temelii. Această întâlnire nu îl face doar creștin, ci îl așază într‑o altă ordine a vieții, în care fiecare gest devine mărturisire, iar fiecare tăcere devine rugăciune. Chemarea la episcopat nu vine ca o răsplată, ci ca o recunoaștere a unei maturități care se formase în ascuns. Ciprian nu intră în slujire ca un om care caută autoritate, ci ca unul care înțelege că adevărata putere este slujirea. În el, episcopul nu este un conducător, ci un părinte; nu un administrator, ci un om care poartă în inimă...