SFÂNTUL CUVIOS PAISIE DE LA NEAMȚ Mare stareț al Mânăstirii Neamț (1722–1794)183

 

a. Viața

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț a fost unul dintre cei mai mari stareți pe care i-a avut monahismul nostru românesc.

El s-a născut la 21 decembrie, 1722, în Poltava, din părinți foarte evlavioși. Tatăl său era preot la catedrala orașului. În această casă binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. După toate probabilitățile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemireștilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane și tătărești, bunicii săi s-au strămutat și stabilit în orașul Poltava din Malorusia.

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul său nu-și găsea odihnă în lume. El se simțea chemat la nevoința călugărească.

În toamna anului 1739, când avea doar șaptesprezece ani, Petru pornește în căutarea unei mânăstiri și a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său. Timp de 7 ani rătăcește în mai multe schituri și mânăstiri, printre care și Lavra Pecersca. În Mânăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu numele de Platon.

Negăsind odihnă și liniște duhovnicească în mânăstirile ucrainene, rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. Aici se nevoiau nu puțini călugări maloruși. Platon se stabilește la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, unde se afla și pustnicul Onufrie. În vara anului 1746, pleacă la Athos și trăiește un timp în singurătate, în preajma Mânăstirii Pantocrator. În anul 1750, starețul Vasile îl călugărește pe pustnicul Platon, dându-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoția și petrece în Athos în total șaptesprezece ani.

În vara anului 1763, starețul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul și țările balcanice. Aici i se încredințează Mânăstirea Dragomirna, unde se nevoiește 12 ani, până la 14 octombrie, 1775, formând o obște de 350 de călugări. În toamna anului 1775, datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari,Cuviosul Paisie lasă 150 de călugări la Dragomirna și vine la Mânăstirea Secu, însoțit de 200 de călugări. În vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, Mânăstirea Neamț.

În Mânăstirea Neamț, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toată viața sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfinților Părinți, organizează obștea după rânduiala Sfântului Munte, formează un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulți ucenici să practice rugăciunea lui Iisus și întreține relații duhovnicești cu multe mânăstiri, stareți, duhovnici, pustnici, episcopi și dregători.

La 15 noiembrie, 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareț al Mânăstirii Neamț, Cuviosul Paisie – numit în slavonă Velicikovschi – se mută la odihna cea veșnică, în vârstă de 72 de ani, și este înmormântat în gropnița bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfințenia vieții lui, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților și i se face pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

1. Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvățat a face mâncare și firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greșeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-și iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă și aici a pătimit aceeași ispită. Căci, neștiind cum să prepare aluatul și neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou; dar în cuptor, neștiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-și în genunchi iertare de la părinți, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.

2. Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareț la Mânăstirea Neamț, spunea ucenicilor săi:

– Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu se descurajeze văzându-și nepriceperea lor în unele ascultări, că și eu am fost la fel. Ci, să aibă răbdare că, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sârguință, ei vor ajunge să izbutească în orice lucru.

3. Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puține zile va veni marele stareț Vasile de la Poiana Mărului în Schitul Trestieni și, dacă îl va vedea așa tânăr și ager la minte, îl va sili să primească preoția. Atunci Platon, mulțumindu-i, i-a zis:

– Părinte Dosoftei, eu până la moarte aș dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă așa de mare.

– Dumnezeu să-ți ajute, frate!, i-a adăugat bătrânul.

4. Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, rușinându-se, și-a mărturisit greșeala neascultării, cerându-și cu lacrimi iertare.

5. Spuneau părinții din schit despre Platon și acest lucru vrednic de știut: Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit așa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deșteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge și s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a rușinat să mai meargă la Sfânta Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci șezând pe un scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.

6. Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupești și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat la urmă și acestea:

– Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din sfinți. Dar cel ce cade către Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și lacrimi, aceluia i se dau mângâieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefățarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către bunurile lumii acesteia.

7. După patru ani de nevoință duhovnicească în Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu, „ca nu cumva părinții moldoveni să-l silească să primească preoția”.

8. Sosind Platon în Muntele Athos, umblă prin toate mânăstirile și sihăstriile să-și găsească un iscusit povățuitor. Dar, negăsind un duhovnic după dorința lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în multă nevoie și osteneală, în rugăciune și citirea Sfinților Părinți, în lacrimi și priveghere ziua și noaptea.

9. Nevoința fericitului Platon în singurătate era destul de grea și anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi și cântarea psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile și atunci numai pesmeți și apă, afară de sâmbete, Duminici și praznice. Iar sărăcia lui era covârșitoare. Trăia numai din pomană. Avea doar o dulamă și o rasă, și acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculț chiar și iarna și fără cămașă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăția lui. Nici ușa chiliei sale nu o încuia vreodată când pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinților Părinți pe care le împrumuta de la mânăstiri.

10. În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareț Vasile de la Poiana Mărului și a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, starețul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoința pustnicească și să-și aleagă calea împărătească, zicând:

– Toată viața monahicească se împarte în trei părți: întâi viața de obște; al doilea petrecerea în doi sau în trei, numită și calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; al treilea este nevoința de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvârșiți.

În timpul de față însă, unii călugări și-au născocit al patrulea fel de rânduială monahicească. Fiecare își face chilie unde îi place, trăiește singur și se conduce singur după voia sa. Aceștia nu sunt adevărați pustnici, ci niște samavolnici, pentru că și-au ales un chip de viață care nu este după măsura puterilor lor, lepădând ascultarea obștească.

Unii dintre aceștia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea deșartă și de osândirea altuia”. Dar știi tu, prietene, oare că aceste vorbe ale tale mai mult te rușinează decât te îndreptățesc? Pentru că și Părinții Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se plece, iar mândria, părerea de sine, viclenia și altele asemenea îngâmfă și fac pe om trufaș.

11. Iarăși zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie:

– Mai bine este să trăiești împreună cu un frate, să-ți cunoști slăbiciunea și măsura ta, să te căiești, să te rogi înaintea Domnului și să te cureți în toată ziua, prin harul lui Hristos, decât să porți în tine trufia și părerea de sineți, să le ascunzi cu viclenie și să te hrănești cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puțină vătămare celui pătimaș.

12. Iarăși adaugă starețul Vasile:

– Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sfântului Varsanufie. Deci, dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăznește la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc?

13. Petrecerea în viața de obște, după porunca Domnului, spunea marele stareț, dă monahului râvnă la tot lucrul, deși i se împotrivește satana. Aici nu au loc iubirea de sine și părtinirea, care, de obicei, stăpânesc pe cei ce trăiesc în singurătate.

14. Celor ce au trăit la început în viața de sine, li se pare grea viața de obște. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înșine ne dădea râvnă și hărnicie; iar când lucrăm pentru frați, se ivesc numaidecât lenea și cârtirea.

15. Spunea iarăși starețul Vasile:

– Cel ce trăiește singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine. Iar cel ce trăiește în obște lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputincioșii, să ținem calea împărătească, petrecând mai mulți la un loc. În felul acesta și ispitele le vom birui și de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi. Așa îl învăța Cuviosul Vasile după călugărie pe Cuviosul Paisie.

16. Începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulți frați, după sfatul starețului Vasile, duceau mare lipsă de preot. Deci, îl rugau cu lacrimi în ochi pe Paisie să primească preoția, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic.

Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis cuviosului:

– Cum poți tu să înveți pe frați să asculte și să-și taie voia, când tu nu faci ascultare și respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubești voia ta și crezi minții tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii și cu mintea. Oare, tu nu știi unde duce neascultarea?

Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii părinților și a primit preoția.

17. Se spunea despre obștea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârșită armonie și râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericești, frățimea se îndeletnicea și cu lucrul mâinilor, în deplină dragoste, smerenie și tăcere.

18. Se spunea despre fericitul stareț că și el însuși se ostenea, ziua la facerea de linguri, iar noaptea, la citirea și transcrierea cărților Sfinților Părinți, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri.

19. Spuneau iarăși ucenicii lui că în toată viața sa, Cuviosul Paisie vărsa multe lacrimi când săvârșea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

20. Patriarhul Serafim, care petrecea în Mânăstirea Pantocrator, îl chema pe starețul Paisie în lavră de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. Și se foloseau toți văzând pe Paisie slujind în limba greacă, fără grabă, cu ne-spusă evlavie, cu fața stropită de lacrimi și absorbit cu totul de sfânta slujbă.

21. Starețul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfinților Părinți. Iată ce răspunde el starețului Atanasie, care îl învinuia de oarecare lucruri:

– Să nu zici, părinte Atanasie, că ajung una sau două cărți pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o singură floare, ci din multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață dreapta credință; alta îi vorbește de tăcere și rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Așadar, din multe cărți patristice învață omul să trăiască după Evanghelie.

22. Zicea Cuviosul Paisie:

– Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viața de obște și îndrăznește în mândria, sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-și viața de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic.

23. Zicea iarăși:

– Viața de obște și sfânta ascultare din ea, care este rădăcina vieții călugărești, a așezat-o pe pământ Însuși Hristos Mântuitorul, dând pildă oamenilor petrecerea Sa și a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieștilor Lui porunci.

24. Nici o altă viețuire, spunea cuviosul, nu aduce călugărului atâta sporire și nu-l izbăvește așa curând de patimile trupești și sufletești, ca viața de obște prin fericita ascultare. Și aceasta, datorită smereniei care se naște din ascultare.

25. Iar despre dragostea cea duhovnicească iarăși spunea:

– Petrecerea în viața de obște a fraților adunați în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi unește așa de mult prin dragoste, încât toți devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos –, un singur suflet, o singură voie și un singur scop – păzirea poruncilor lui Dumnezeu –, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia, fiind părinte și ucenic unul altuia.

26. Iarăși zicea starețul:

– Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina și temelia vieții călugărești, este strâns legată de viața de obște, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista.

27. În obștea noastră, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toți sunt încredințați că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mânăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună la picioarele starețului, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu până la moarte, cu trupul și sufletul său.

28. Apoi adăugă și acestea:

– Cu adevărat, nu toți în obștea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovnicești. Cei mai mulți și-au lepădat cu totul voia și cugetul lor, supunându-se în toate fraților și răbdând cu mare bucurie ocările și ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniți de mustrarea de sine și se socotesc mai nevrednici decât toți.

Alții, încă nu puțini, cad și iarăși se scoală; greșesc și din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările și ispitele, dar nu rămân ca cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sunt puțini însă și de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele și mustrările. Aceștia au nevoie să fie hrăniți cu laptele milei, al iubirii de oameni și al îngăduinței, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească.

29. Către unul din prietenii săi zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:

– Am o necontenită întristare și durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfățișa eu înaintea înfricoșatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraților mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deși sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraților ce viețuiesc împreună cu mine.

30. După mutarea starețului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la Mânăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldo-vei, Gavriil, următoarea regulă de viață călugărească:

– Nici un frate din obște să nu aibă vreun fel de avere proprie, mișcătoare și nemișcătoare. Starețul mânăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui.

– Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârșita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, a cugetării și libertății sale.

– Starețul să cunoască bine Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți, pentru a ști cum să povățuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu.

– Slujbele bisericești și toată pravila obștească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos.

– Egumenul și toți frații sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericești în rasă și camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimiși în ascultări pot lipsi de la biserică.

– La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc și rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi și bătrâni pot primi mâncare la chilie.

– La chilii, frații sunt datori, mai mult decât orice altă nevoință, să prac-tice rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură și cărțile Sfinților Părinți. Nimeni să nu stea fără de ocupație în chilie. Iar de ieșirea deasă din chilie și de starea de vorbă cu alții să fugă ca de otravă.

– Egumenul se cuvine să rânduiască pe frați la toate ascultările din mânăstire, pentru a-i deprinde smerenia și tăierea voii.

– Egumenul trebuie să aibă către toți frații aceeași purtare de grijă și aceeași dragoste. La fel și frații să aibă între ei dragoste curată și nefățarnică.

– Se cuvine egumenului să rabde cu blândețe toate slăbiciunile fiilor săi duhovnicești, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor și leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mânăstire.

– Pentru buna chivernisire a averilor, a fraților și a treburilor mânăstirești, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate.

– Frații care vin la călugărie să fie ținuți în haine mirenești, spre ispitire canonică, de la șase luni până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins ascultarea și tăierea voii, să-l trimită din nou în lume.

– În mânăstire să fie un mic spital – bolniță – pentru călugării care se îmbolnăvesc și un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură și liniște.

– În mânăstire să fie diferite ateliere pentru trebuințele obștești, în care să lucreze călugări pricepuți, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni.

– Să se facă două case de oaspeți: una înăuntrul mânăstirii pentru mirenii evlavioși care vin spre închinare; și alta în afară de mânăstire pentru cei care vin cu căruțele.

– Egumenul să rânduiască călugări iscusiți, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci și bolnavi, care n-au unde să-și plece capul, să-i ducă, fie la casa de oaspeți, fie la bolniță și să fie îngrijiți cu bunăvoință.

– În mânăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război și de bejenie.

– Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor și numai din sânul mânăstirii. El să știe bine Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți și să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândețe și înțelepciune.

– Mânăstirea Dragomirna să nu fie niciodată și nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ și prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca.

31. Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvârșească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.

32. Vara, când părinții plecau să lucreze la câmp, mergea și un duhovnic cu dânșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

33. Când starețul Paisie nu putea să-și cerceteze frații la câmp, fiind departe de mânăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovnicești. Iată cum îi învăța pe frați în una din aceste scrieri:

– Fiilor, păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâniți-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deșarte. Cine își stăpânește limba, își păzește sufletul de întristare. De la limbă vine viața și moartea! Întru toate să aveți smerenie, bunătate și dragoste. Întăriți-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morții și a veșnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetați necontenit. Aduceți lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită, cu bună mireasmă, după creștineasca voastră făgăduință. Aduceți osteneala și sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful și arșița zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...

34. La chilii, starețul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi.

35. Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea mântuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor.

36. Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmașului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, starețul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru și nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să pășească, până nu se smerea și-și cerea iertare.

37. Dacă la săvârșirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, starețul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu.

38. Se spunea despre starețul Paisie că permanent era ocupat cu frățimea și ușile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieșeau și alții intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alții se bucura.

39. Spunea unul din ucenicii săi, zicând: „Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul și nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască, și mai ales de bunăvoie. Că sufletul său și-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea starețul:

– Să piară toate ale noastre, să piară și trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu și cu dânsele, sufletele noastre!

40. Timp de doisprezece ani, cât a trăit în Mânăstirea Dragomirna, starețul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, și cu traducerea cărților patristice. Această trudă o săvârșea cuviosul mai ales în nopțile de iarnă, iar din roadele ei împărtășea cu bucurie toată frățimea din mânăstire.

41. Se spunea despre starețul Paisie că iarna, când toată frățimea se aduna în mânăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinților Părinți. Frații se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, apoi venea starețul, se așeza la locul său și citea cuvânt de învățătură. La urmă explica cuvântul citit pe înțelesul tuturor.

42. Se mai spunea pentru dânsul că avea în Dragomirna călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi și greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul Postului Crăciunului până în Sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau.

43. Adeseori, starețul sfătuia pe călugări, zicând:

– Fraților, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiați de Domnul cu credință tare și cu iubire fierbinte să vă lepădați hotărât de toate plăcerile veacului acestuia, de voința voastră, de cugetul inimii voastre și să fiți săraci cu duhul și cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfânta râvnă.

44. Altă dată, iarăși zicea cuviosul:

– După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veți dobândi lacrimi și plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvnă fierbinte de a trăi după poruncile Domnului și veți câștiga smerenie și răbdare, milă și iubire către toți, iar mai ales către cei nedreptățiți, bolnavi și bătrâni.

45. Apoi adăuga și aceste cuvinte:

– Fraților, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdați bărbătește tot felul de neputințe trupești: slăbiciuni, boli grele și suferințe trecătoare, care sunt pentru mântuirea veșnică a sufletelor voastre. Numai astfel veți ajunge bărbați desăvârșiți, după măsura vârstei lui Hristos.

46. Zis-a iarăși marele stareț ucenicilor săi:

– De veți rămâne tari în ostenelile călugărești, va dura și obștea voastră cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veți abate de la luarea-aminte de sine și de la citirea cărților Sfinților Părinți, atunci veți cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui și din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se vor încuiba între voi neorânduiala, deșertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cârtirea și învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întâi sufletește și apoi și trupește.

47. Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât și pe cel mai trist îl putea mângâia și liniști cu cuvintele sale, și pe cel descurajat îl putea îmbărbăta și întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, îndelung răbda și când nu izbutea, alunga de la sine.

Numai pe cei mai înrăiți și îndărătnici îi certa, amenințându-i cu mânia lui Dumnezeu. Față de unul ca acesta se arăta judecător aspru și mânios, până când se smerea și se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-l cu dragoste și cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

48. Odată unul din frați i-a spus:

– Părinte, cugetul îmi spune că mă urăști, deoarece adeseori mă cerți cu mânie în fața fraților.

– Iubite frate, i-a răspuns cuviosul, dacă Sfânta Evanghelie poruncește să iubim și pe vrăjmașii noștri și să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovnicești? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul și vouă acest fel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng, ca și prin una și prin alta să vă aduc vouă folos.

49. Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte:

– Fraților, nu voiesc să vă temeți de mine ca de un stăpân înfricoșat, ci să mă iubiți ca pe un părinte, precum și eu vă iubesc pe voi ca pe niște fii ai mei duhovnicești.

50. Iarăși se spunea despre marele stareț Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare și scârbă vreunui frate și acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată starețul îl binecuvânta și-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci și mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ținea seama de firea și așezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înțelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusința sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare și ieșea de la stareț bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

51. Alteori grăia starețul și acestea:

– Când văd pe fiii mei duhovnicești nevoindu-se și silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare și smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăția cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ținând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind și petrecând în lenevire și iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.

52. Se spunea despre starețul Paisie că neîncetat îi învăța pe frați și îi deștepta spre mai mare osârdie, zicând:

– Fiilor, nu vă lăsați făcând neguțătorie duhovnicească! Căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel.

53. Odată a venit la stareț un frate și i-a spus:

– Părinte, sunt tare luptat de gânduri! Iar starețul i-a răspuns, zâmbind:

– De ce sunteți voi așa de copilăroși? Faceți și voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alții mă bucur. Iar după ce plecați toți din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte și nu mai aud nimic. Parcă aș fi în pustiul Iordanului!

54. Despre creșterea vieții duhovnicești a obștii Cuviosului Paisie, scria mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte:

– Puteai să vezi atunci în Mânăstirea Dragomirna înflorind viața călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morți de bunăvoia lor pentru cele pământești. Și cum voi putea vorbi cu înțelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor și rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă și aprinsă dragoste către Hristos și către aproapele. Că multora dintr-înșii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci și în biserică, și în vremea ascultării, și în timpul citirii și al vorbirii duhovnicești, ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviință dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăiește: „Adunarea celor smeriți este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor”.

55. Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus, pe care toți ucenicii starețului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasă epistolă în șase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

– A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înțelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârșește sfânta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmașul ca, prin limbile lor, ca și cu niște arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască și prin orbirea minții să întunece inima lor.

56. Mai departe, adaugă:

– Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri celor de demult și a strălucit în multe locuri pustii și în mânăstirile cu viață de obște: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos și în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minții, mulți dintre purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu și de aproapele, s-au făcut cei mai zeloși păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu și s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.

57. În continuare, spunea starețul Paisie:

– Asupra acestei dumnezeiești lucrări a minții și a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocși n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toți s-au îndreptat către ea cu mare respect și evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc.

58. Iar către împotrivitorii săi, cuviosul adresează aceste cuvinte:

– Vedeți, o, prieteni, care îndrăzniți să huliți rugăciunea minții? Nu deveniți voi oare părtași ereticului Varlaam de Calabria și ucenicilor lui? Nu vă cutremurați oare cu sufletul că veți cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii și veți fi depărtați de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemați numele lui Iisus? Dar nici de mântuit nu vă puteți mântui prin nimeni altul decât în numele Domnului nostru Iisus Hristos!

59. Apoi adaugă, zicând:

– Dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea și inima omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adâncul inimii înalță cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus și cere de la El milă?

60. Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, starețul Paisie spunea:

– Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinților Părinți, fără întrebarea și sfatul celor iscusiți, fiind încă mândru, pătimaș și neputincios, trăind fără ascultare și supunere, ba încă ducând și viață singuratică în pustie, acela cu adevărat, și eu zic, ușor va cădea în toate cursele diavolului!

61. Apoi spunea și acestea cuviosul:

– Artă numesc Sfinții Părinți această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără un dascăl, așa nu este cu putință deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povățuitor.

62. Iar pentru cei ce nu găsesc povățuitori iscusiți, zicea marele stareț:

– Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povățuitor iscusit cu fapta și experiența în această dumnezeiască lucrare, căci în timpul de azi este mare lipsă de povățuitori iscusiți în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învățătura Sfinților Părinți și de la ei să învețe această rugăciune.

63. Și iarăși spunea:

– Numai acela nu va simți iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minții, care este cuprins de cugete pătimașe pentru viața aceasta și legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulți de împărăția lui Dumnezeu.

64. Apoi adaugă și acestea:

– Cine voiește să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumusețile și desfătările lumii, ca și odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viața aceasta nimic altceva, decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis.

65. Starețul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țărani se refugiau în pădurile din jurul Mânăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mânăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrâni și a mamelor cu copii. Trapeza cea mare și caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului și bucătarilor să dea de mâncare la toți câți cereau. Se făcea mâncare și se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, starețul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulți oameni de la moarte.

66. După strămutarea starețului Paisie la Mânăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învățătură ucenicilor săi rămași în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești:

– Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți de grăirea deșartă care omoară sufletul; nu umblați din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiți-vă regulat cugetele, prin care se risipește toată ispita diavolului. Apoi, citiți scrierile Sfinților Părinți, prin care se luminează mintea omului și crește râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credință fără fapte, nu este cu putință mântuirea.

Fiecare după putere să ia parte la lucru în viața de obște. Să nu se facă adunări pe la poarta mânăstirii, pentru a grăi deșertăciuni. Unde este sârguință, acolo strălucește lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-și găsește loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguință, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul.

67. Se spunea despre starețul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-și descopere nevoile lor duhovnicești și trupești. Cu acest prilej, starețul le zicea:

– Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească și pentru aceasta cârtește și se necăjește, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia și scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu.

68. Se spunea iarăși despre marele stareț că, în Mânăstirea Neamț, ocupațiile sale cărturărești ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă școală pentru formarea de corectori și traducători de cărți. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mânăstirii Neamț și se răspândesc prin numeroase mânăstiri din țară și de peste hotare. „Astfel, Neamțu devine centrul și făclia monahismului ortodox și școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru tot Orientul ortodox”.

69. O grijă deosebită avea cuviosul și pentru cei bolnavi. În Mânăstirea Neamț zidi spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul rânduia pe cei bătrâni și bolnavi la spital, încredințându-i fratelui Onosie, bolnicerul mânăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă și vin, să-i spele săptămânal și să le mențină curățenie exemplară în bolniță. Starețul primea la spital și bărbați mireni care sufereau de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați în chilii aparte, „hrăniți din masa comună și trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.

70. Odată starețul văzu mergând prin mânăstire un frate, dând din mâini și privind încoace și încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui și îi zise:

– Așa povățuiești tu pe ucenicii tăi? Că iată, umblă fără rânduială și smintesc pe frați! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toți să se învețe din greșeala lor.

71. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea și suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării și a mântuirii, dându-le nu puțină ușurare în amara lor durere.

72. Se spunea iarăși despre starețul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mânăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ținea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe frați, iar după hramul mânăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toți și, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamț, unde îl aștepta tot soborul.

73. Iată cum descrie viața duhovnicească din Mânăstirea Neamț un călugăr călător, anume Teofan:

– Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârșită. Prin chilii, în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau. De ură și de zavistie nu știau. Dacă se supăra pe cineva, se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greșit, era alungat din mânăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse. Vorbăria deșartă era cu desăvârșire oprită, atât în biserică și în chilii, cât și în afară.

74. Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din Mânăstirea Neamț.

– În obștea Cuviosului Paisie trăiau 800 de călugări și, când se adunau la ascultare, câte o sută sau o sută cincizeci de frați, atunci unul din ei citea cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte, îndată era oprit.

75. Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan scrie:

– Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lână, alții coseau camilafce și potcapuri, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care-și mărturiseau păcatele și gândurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct.

76. Era obicei ca la hramul Mânăstirii Neamț, „Înălțarea Domnului”, să se adune multă lume din Moldova, Valahia și din alte țări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc, timp de patru zile. De dimineața până seara ușile îi erau deschise tuturor: și bogatului și săracului. Pe toți câți veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste și mulțumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi, făgăduindu-le de la Domnul și Maica Domnului milă sufletească și trupească, îi binecuvânta și-i trimitea la casa de oaspeți.

77. Se spunea despre Cuviosul Paisie că se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteștilor cărți din limba veche grecească în limbile slavonă și română, ca să fie spre folosul și mântuirea celor ce vor voi a râvni și a lua aminte la învățăturile purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri.

78. Zicea ucenicul său Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărți! Că era cu totul neputincios cu trupul și pe toată partea dreaptă avea răni. Și pe patul unde dormea era împresurat de cărți: câteva lexicoane, Biblia grecească și cea slavonească, gramatici grecești și slavonești, cartea din care făcea tălmăcirea și, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc mic, ședea plecat și toată noaptea scria, uitând de neputința trupului, de grelele sale dureri și osteneli.

79. Apoi adaugă ucenicul său:

– O, nepătimaș și sfânt bărbat! O, suflet curat și cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta și cuvântul lui era puternic, lucrător și plin de dar, dezrădăcinând patimile și răsădind bunătățile în sufletele celor ce-l ascultau cu credință și cu dragoste.

80. Spuneau ucenicii starețului Paisie că el a tradus din slavonă în românește puține cărți, precum „Cuvintele Sfântului Nil de la Sorska”, întrucât erau mai mulți călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său¹⁸⁴.

În limba română traduceau cei mai renumiți eleniști moldoveni, precum: arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, Cuvintele Sfântului Isaac Sirul și altele; ieromonahul Ilarion a tălmăcit Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare și altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărți: Prăvălioara cea mică; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărit în București; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iași; Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iași; Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tipărit la Mânăstirea Neamț și altele.

Cuviosul ierodiacon Ștefan a tălmăcit Viețile Sfinților pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mânăstirea Neamț între anii 1807–1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan Scărarul și Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mânăstirea Neamț. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iași în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al starețului Paisie din Mânăstirea Neamț, a tălmăcit și el numeroase cărți din limba greacă, precum Patericul și altele pe care le tipărește la București, după ce ajunge mitropolit al Țării Românești (1823–1834)¹⁸⁵.

81. Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mânăstirea Neamț, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareț Paisie:

– Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută. Pe mine mă uimi fața lui, luminoasă și palidă, fără pic de sânge, o barbă mare și albă, lucitoare ca argintul, și curățenia neobișnuită a hainelor sale și a chiliei. Vorbirea lui era blândă și cu totul sinceră. Mi se părea că este un om cu totul desprins de trup!

82. Ucenicul său, Platon, spunea următoarele despre Cuviosul Paisie:

– Era în el dragoste înfocată, cu care din tinerețile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toți îi iubea, îi încălzea cu dragostea și râvna sa. Pentru fiecare simțea durere. Iar pe fiii săi duhovnicești îi îmbrățișa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea deșert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva.

83. Același ucenic continuă:

– Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare și blândețea, iar tulburarea și mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra și certa cu blândețe, dojenea și învăța cu dragoste. Miluia și îndelung răbda, cu nădejde de îndreptare.

84. Asemenea și în cele firești era preaîmpodobit, continuă ucenicul său. Că fața lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit și străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci, prin dragostea sa, pe toți îi atrăgea la sine. Mintea lui era totdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile.

85. Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul rugăciunii adevărate, încât fața lui se lumina și ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa.

– Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna, am venit la părintele stareț și văzând ușa deschisă, am bătut și am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Fața lui era aprinsă ca de foc. Am zis rugăciunea: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înțeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puțin, am ieșit din chilie și n-am spus nimănui nimic de cele văzute.

86. Cuviosul Paisie avea și oarecare dar înaintevăzător. De multe ori vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul, din porunca sultanului. Și mult a plâns starețul pentru aceasta.

87. Se spunea iarăși că adeseori suspina și plângea starețul pentru un frate din obștea sa, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, după trei zile, fratele acela s-a înecat.

88. Pe alt frate iarăși l-a rugat mult starețul să nu plece din mânăstire.

– Frate, îi zicea cuviosul, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat și după patru zile de drum a murit.

89. Numeroase și pline de înțelepciune duhovnicească au fost și scrisorile starețului Paisie către diferiți prieteni și ucenici ai săi, mireni, preoți, călugări și egumeni. Iată ce scrie către călugării din Schitul Robaia–Argeș, care îi cereau un preot:

– La cererea voastră de-a vă trimite un preot să vă organizeze viața de obște, nici nu știm ce să vă răspundem. Și noi înșine suntem la început și avem nevoie de povețe. Numai atât vă pot spune că, după regulile Sfinților Părinți, ați putea singuri să vă organizați viața duhovnicească. Întâi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi, ca să știe a învăța și pe ucenicii săi. Să aibă către toți iubire adevărată și nefățarnică, să fie blând, smerit, răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie și toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvântare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, și cărțile și patul și celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mânăstiri, ci singur să se conducă, ca frații săi să se mântuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul.

90. Asemenea către călugării din Poiana Mărului scria:

– Nu vă tulburați pentru nerăutatea și smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că, după Sfinții Părinți, egumenul trebuie să fie către frați smerit, blând, fără răutate, pașnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraților pildă de răbdare. Nu vă tulburați că el este slab cu trupul, câtă vreme este sănătos cu duhul și întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cunoscând slăbiciunea firii lui, nu cereți de la el osteneli trupești mai presus de puterile lui, ci cruțați-l să nu-și piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraților. Ajunge pentru el să șadă mai mult la chilie, păzindu-și sănătatea, să citească cărți folositoare pentru suflet și să fie gata la vreme de nevoie să dea fraților sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriți unul față de altul și să vă supuneți unul altuia, ca să aveți dragostea lui Dumnezeu între voi și să fie la voi un suflet și o inimă prin harul lui Hristos.

91. Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie:

– Poate preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește și, pentru neputința sa, să-i dea, fără canon, Sfintele Taine, sau nu poate?

– Dacă boala lui trupească este în așa fel, a răspuns cuviosul, încât el se apropie de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci chiar de-ar avea el păcate mari, dar de se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege până nu-și face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței.

92. Apoi a adăugat și aceste cuvinte:

– Vă spun și aceasta, că eu în toate sfintele canoane am căutat cu râvnă, de nu cumva să găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este grozav de înfricoșată și înspăimântătoare certarea pusă asupra preoților care îndrăznesc să împărtășească pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amândoi, Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul.

93. Zicea iarăși marele stareț:

– Urmând blândeții lui Hristos, să vă opuneți până la sânge patimii mâniei și să aveți pace cu toți. Aceasta este așa de trebuincioasă, încât Însuși Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece și Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos.

94. Și iarăși zicea:

– Răbdarea este și ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos zice: Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre. Iar câștigarea sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare însă trebuie să aveți nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

95. Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie:

– Smerenia este temelia tuturor virtuților evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respirația pentru viața omului. Toți sfinții prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie, nimeni nu s-a mântuit și nici nu poate să se mântuiască. De aceea. tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu ca cel mai de pe urmă între oameni și pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alții.

Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

DESPRE SFÂRȘITUL SFÂNTULUI PAISIE DE LA NEAMȚ extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Române¹⁸⁶

În anii de la Hr. 1794, în luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la Mânăstirea Neamțului Preasfinția Sa Episcopul de Huși Kiro Kir Viniamin. Miercuri la nouă ceasuri din zi am ieșit întru întâmpinare cu Evanghelie și cu sfeșnice și doi diaconi cădind și clisiarșii clopotele trăgând și psalții Axionului cântând așa am intrat cu Arhiereul în biserică și, închinându-se pe la sfintele icoane, ne-au blagoslovit pre toți de obște și au ieșit la gazdă, fiindcă era vremea Vecerniei și n-au fost vreme ca fiește carele osăbit să iei blagoslo-venie, ca apoi i-ar fi apucat și vremea Pavecerniții, și Vecernia era nefăcută. Și îndată cum au ieșit Arhiereul, au tocat de Vecernie...

Luni, 30 de zile s-au bolnăvit Părintele Starețul, marți, miercuri au fost bolnav. Iară joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 și vineri au făcut mulțămită în biserică, pentru că s-au însănătoșit Părintele și sâmbătă au fost sănătos. Duminică au mers la biserică, iar mai spre sară au blagoslovit pre părinți(i) care era să meargă la praznic la Agapia, cu bucurie și vesăl. Noemvri 5 zile, luni, iarăși l-au întors răul și au fost bolnav, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, Duminică, luni, marți. Iară miercuri n-au vorbit nimică, ci numai căuta frumos. Iară în vremea Vicerniei au început a se închedeca în grumazi și a sufla mai rar și îndată au chiemat duhovnici și au început părintele Ștefan a ceti canon de ieșirea sufletului. Iară eu nu știam nimica ticălosul, de unele ca acestea, ci, când am ieșit de la vicernie, am văzut mulțime de părinți la fereastra Părintelui și prin ogradă tiji, și unii plângea, iară mie tot îmi părea lucru cu îndoire. Iară mai șezând puțin la fereastră, numai ce am auzit duhovnicii plângând înăuntru și clopotile sus trăgând, fiindcă ieșisă oarecine pe den dos și mersese la clopote.

O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca să privească, nu ar putea să povestească cu limbă omenească, ci plângere s-au pornit întru acel ceas, ci jale, ci tânguire între părinți, cât așa era a se părea că lumea se prăpădește. Și atâta să adunasă mulțime de părinți cât să părea că norii i-au adus. Și învălind cinstitul trup, dar mai bine să zic sfânt și prea mare sfânt, a prea cuviosului părinte și lăsând mâna cea dreaptă dezvălită pre piept și îmbrăcându-să duhovnici, preoți și diaconi, au ieșit cu obicinuit cântare ci să cânte la cei prosați. Iară cu mai multă plângere și tânguire, că ce cântare va să fie aceea când cineva spre plângere iaste pornit. Și puind sf(i)ntele (șters) (cinstitele) moaște pre năsălie au mers în biserică preoții cântând. Iară celălalt sobor cu amară plângere, lacrimi vărsând. Și puind năsălia în mijlocul bisericei, așa cu mare plângere fiește carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea Cuviosul Părintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit și stareți sfintelor Mânăstiri Neamțului și Săcu. Și răcorindu-se părinții dimprejurul năsăliei, au început preoții a ceti evanghelie neîncetat până la vremea Utrenii. Iară la Utrenie, ași(j)direa să cetească evanghelie până la cesuri și făcând otpustul Sf. Liturghii, iarăși se începe obicinuita cetire la evanghelie, până la Vecernie. Și așa s-au ținut 4 zile sf(i)ntele (șters) (cinstitele) moaște în biserică, fiindcă aștepta și răspuns de la Mitropolitul.

Iară a doua zi după răpăusare, joi, au început a săpa groapa în pomelnic, de-a dreapta, cu mare jale și suspinuri și zidind-o cu cărămizi, sta ca un sfeșnic înaurit așteptând să se puie făclia cea prea luminată într-însul.

Oară a trâia zi, vineri, au făcut racla și au îmbrăcat-o și au împodobit-o fiindcă era să se puie într-însa mărgăritarul sau mai bine să zic diamantul cel de mult preț. Vineri spre sâmbătă la 7 ceasuri din noapte s-au îmbrăcat preoții și diaconii și au clădit sf(i)ntele (șters) (cinstitele) moaște și le-am pus în raclă cu lacrimi și cu suspinuri și cetind evanghelie neîncetat. Iar sâmbătă după Sf(ân)ta Liturghie s-au îmbrăcat 30 de preoți și 13 diaconi și lumânări aprinse ținând în mâini au ridicat năsălie cu sf(i)ntele moaște și au ieșit afară, fiindcă în biserică nu era cu putinț(ă) a încăpea de mulțimea părinților și a (s)treinilor și așa s-au început prohodul după obiceiu, cu lumini aprinsă la tot soborul părinților și la adunarea mirenilor. Iară când au fost după evanghelie, îndată au început părintele Isaac a ceti acest cuvânt: «Cuvânt de îngropare la prea Cuviosul părintele nostru Paisie, arhimandrit și starețul s Mânăstiri Neamțului și Secul».

Bucuriile și veseliile și toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori d(u)h(o)vnicești ar zice cineva ori trupești și lumești toate cu adevărat vremelnice, trecătoa(re) și nestatornice (...).

Rămășița ceastălaltă a vieții noastre este și după voia Ta să dobândim starea cea împreună cu Părintele nostru, după cum și legătura și făgăduința ne iaste, slăvind bunătatea și milostivirea ta, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor amin.

Iară după cuvânt, au săvârșit preoții obicinuitul prohod și au luat fieștecare osăbit iertăciune și blagoslovenia cea mai de pre urmă. Și așa era o îmbulzală între părinți și între norod când lua iertăciune, încât de nu ar fi ținut preoții racla de o parte și de alta, apoi îndată ar fi răsturnat-o. Și nesfârșin-du-se toți, au ridicat preoții năsălia, că nu era cu putință a mai aștepta, fiindcă era norod mult și spre sară să plecasă zioa și vremea să turbura de ploaie. Și ridicând preoții năsălia și clopotile trăgând și psalții cântând și soborul celălalt plângând, așa am intrat în biserică la mormânt și numai preoții au intrat în pomelnic și au închis ușa pentru îmbulzala părinților și a streinilor. Și puind sfintele (șters) (cinstitele) moaște în mormânt, au părdosit părinții mormântul cu cărămizi. Iară luni după Utrenie, încă noapte fiind, noemvri 20 de zile, au sosit și trimișii de la Iași, adecă părintele Sava și părintele Liontie, dimpreună cu Preaosfinția Sa pentru că n-au apucat ca să îngroape pe Părintele. Și făcându-se zio și după sfârșitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfinția Sa panahida Părintelui, dimpreună cu sobor, de-a trâia zi după îngropare și au cetit și molifta Preaosfinția Sa, în genunchie, deasupra mormântului.

Iar când au șezut părinții la masă au sosit și dumnealui Logofătul al trâilea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreună cu Arhiereul ca să petreacă pre Părintele starețul la groapă și ca să iaie în scris cele ce vor afla la mânăstire, mișcătoare sau nemișcătoare, ca să fie în pază când s-ar fi pus povățuitoriu în locul Părintelui starețului.

Luni după Vicernie au intrat în chilia Părintelui Arhiereul cu Logofătul cel domnesc și oarecari din duhovnici și au început a căuta izvoadele până ce au venit vremea ca să toace la priveghere, fiindcă a doao zi, marți, 21 zile era praznicul Intrării în Biserică și au mers la Arhiereul dimpreună cu boierul și au șezut toată privegherea. Iară a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iară după evanghelie au cetit părintele Isaac acest cuvânt:

„Cuvânt de întâmpinare la Preaosfințitul Părinte Kiriu Kir Viniamin, Episcopul Hușului”.

Preaosfințite Stăpâne, Omule al lui D(u)mnezeu și credincioasă slugă și ispravnice al Tainelor lui D(u)mnezeu și bărbatul doririlor Duhului, Noule Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preaosfințitei Tale și pre norii cei preîntunecați ai mâhniciunii cari pre inima noastră să pusăsă cu totul i-au gonit și-n lături i-au dat. Boldurile cele prea ascuțite ale scârbei care necurmat împungea și adânc să înfingea întru inima noastră și tare o rănea, cu totul îi tâmpi. Și iarăși săninul bucuriei ne făcu, iarăș soarele de veselie se ivi și lăcrimile cele ce necontenit să varsă le opri și nu numai, ci și cu măhrama bucuriei de pre fețele noastre le șterse, în atât cât nici de am avut sau am pătimit vreo pagubă, mâhniciune sau întristare să nu simțim. Bine că ne-au bucurat și pre toată mâhniciunea ne-au gonit, arătat iaste că îmi mărturisesc mie și sângure fețele a tot soborul, că nu încă posomorâte, nu încă triste să arată, ce vesele lumină.

Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfinției Tale atât de grabnică și de sârguință plină, cât nici de greutatea căii, nici de vremea cea umizicioasă, nici de iarna cea acum așteptată să nu te temi, ci pre toate greotățile, pre toate nelesnirile, pre toate împedicările, pre toată osteneala defăimând-o, preste atâtea maidanuri să sai și să vii la Mânăstirea Neamțului; au doară ai mai uitat ceva din danțurile acelea lungile și horile acelea largile și de duhovnicească bucurie pricinuitoarele nesăvârșite și acum, aducându-ți aminte ai venit să o împlinești? Ci începătoriul și săvârși(toriul) danțurilor și horilor nu încă iaste de față. Au doară priveliștile acelea duhovniceștile ce le întindeai mult mai daunăzi ai venit să le mai înnoiești? Ci puitorul niscareva porunci domnești sau stăpânești sau politicești sau cu niscareva sfătuiri duhovnicești, pentru care și dumnealui boieriul Mării Sale împreună s-au ostenit? Ci sfătuitoriul și răspunzătoriul nu încă mai iaste întru cei vii. Au poate înțelegând de aceasta și de mâhniciunea cea pricinuită noao, din dragostea cea multă și fierbinte ce ai către D(u)mnezeu și către aproapele, silit fiind pre sine și atâta osteneală o ai trecut cu vederea și cu atâta vrednicie, cu alt Iosif, te-ai suit să îngropi pre tatăl său și plângerea la Ariiat să-ți faci și mâhniciunea robilor Preaosfinției Tale să o risipești. Că iată, nu după multe zile ale purcederii Preaosfinției Tale către turma cea cuvântătoare și el de călătoria cea firească a se găti au început pre care acum iată o au și săvârșit, după ce au isprăvit toate acelea ce au voit și au dorit.

Cu poftă am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergând spre moartea cea de bună voie, să mănânc cu voi aceste Paști mai nainte de patima Mea. Și prea cuviosul părintele nostru, următoriu adevărat acelui, nu de multă vreme au zis însuși către cel ce cetește proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea niște priveliști ca acestea d(u)hovnicești mai înainte de moartea mea și iată D(u)mnezeu mi-au împlinit dorirea. Cunosc că singur D(u)mnezeu aduse pre Preaosfinția Sa, cunosc acum că aproape îmi va fi sfârșitul”. O, ce semuire a lucrurilor, care dă oarecare dovadă de mai nainte cunoștință dă prealuminată. Cu toată acestea, mare iaste râvna către lucrurile cele bune, mare iaste milostivirea cea cătră aproapele, mare îți iaste și osteneala, multă ți se cade și plata, nemăsurată răsplătirea, necovârșită cinstea, lauda de mintea noastră ajunsă, cuvântul nu iaste îndestulat către aceasta. Mulțămirea neputincioasă și cea din cuvinte și cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre mulțămirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic în faptă și în cuvânt, ar fi răsplătit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au dus la Cel ce pre toate le covârșește cu bogăția și cu bunătatea și cu milostivirea, sunte(m) bine încredințați că va mijloci în locul nostru către D(o)mnul ca să răsplătească Preaosfinției Tale cu daruri vecinice și nestricăcioasă, cu caftanuri îngerești se va îmbrăca prea sf(i)nțitul trup al Preaosf. Sale, cu coroane neveștejite și nestricăcioasă va încorona prea sf(i)nțit al Preaosf. Tale cu slavă d(u)mnezeiască va împodobi prea sf(i)nțit Preaosf. Tale cu îngerii te va înceti, cu Patriarșii te va rândui, cu Arhierei te va însoți, întru împărăția Sa te va odihni, de privirea feței Sale te va îndulci întru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, căruia slava în veci, amin.

Iară când au venit părinții cu icoana la masă, au venit și Arhiereul și au blagoslovit masa și apoi au șezut de o parte pre scaun dimpreună cu boiariul cel domnesc și au ascultat cum să cetea Cuvânt pentru Intrarea în Biserică. Și viind vremea strângerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea sfermeturilor și săvârșind mulțămita mesei, așa au ieșit în cerdac și au șezut Arhiereul în jilți până când au ieșit toți părinții din trapeză și sculându-să bucătarii au luat fieștecare osăbită blago(slovenie) și așa s-au dus cântând în biserică. Iară după vicernie au făcut paraclis cu sobor mare. Și vineri au mers Preaosfințenia Sa la Săcul și la Săhăstrie și sâmbătă s-au întors la Neamțul. Iară Duminică au dat Preaosfinția Sa anafură în vremea priceasnii.

Și sfătuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe părintele Sofronie spre a-i încredința păstoria în locul Părintelui. Și făcând scrisori, le-au trimis la Iași și viind de la Iași alte scrisori, de la domnie și de la Mitropolitul, așa în anii de la HS–1794 în luna lui dechemvrie în 13 zile, marți dimineața după utrinie a călugărit pre părintele Sofronie în schimă însuși Arhiereul. Iară după liturghie, în vremea priceasnii, adunați fiind părinții toți, au cetit părintele Pafnutie trimiterea Părintelui Starețului cea către Preaosf. Sa Mitropolitul Kiriu Kir Gavriil¹⁸⁷.