Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh

 

„Și, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând pe ele untdelemn și vin” (Luca 10, 34)

Adevăratul samarinean este cel care se îngrijește și de sufletul cel bolnav al aproapelui

Model de purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuși Dumnezeu. Mai întâi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dânsul: „Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atât prin ușurința legii, cât și prin mulțimea pomilor învoiți și prin asprimea pedepsei celei amenințătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mântuirea sufletească a lui Adam și voia a-l opri de la păcat. Așadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată această îndemnare și sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuși a căzut și nu a păzit porunca. Totuși, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu și ce ar folosi aici? El a mâncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a disprețuit rânduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte și întru osândă, ce să mai vorbesc cu dânsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu așa, ci S-a apropiat iarăși de Adam îndată după căderea sa în păcat, l-a mângâiat și a întrebuințat alt mijloc pentru mântuirea lui, adică osteneala, sudoarea și suferințele, și nu a încetat a face totul până ce iarăși a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăși a dus-o la cer și iarăși i-a dat bunuri încă și mai mari decât cele pierdute.

Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe frații cei căzuți, nu trebuie să-i părăsim, nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dânșii.

Că așa fac și doctorii. Oamenilor sănătoși ei le dau povățuire cum să-și păzească sănătatea și să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit povețele lor și a căzut în boală, ei totuși nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăși să-l slobozească din boală.

Așa a făcut și Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sânge din Corint săvârșise un păcat așa de greu, care nu se obișnuia nici la păgâni, totuși nu l-a neglijat, ci mai vârtos l-a însănătoșit, deși acela era îndărătnic și nu voia să asculte, nici nu a primit mijlocul de mântuire. Și l-a făcut atât de sănătos, încât iarăși a putut fi unit cu trupul Bisericii. Când acela a păcătuit, Sfântul Apostol n-a zis întru sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a săvârșit o încălcare de lege și nu voiește să se lase de necurăția sa. Iar pe lângă acestea, el este îngâmfat și mândru și prin aceasta face rana sa netămăduită, de aceea îl vom lăsa în voia lui și-l vom părăsi”.

Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă pentru acela, când l-a văzut pe marginea răutății, și n-a încetat de a-l înspăimânta și a-l pedepsi, și el însuși și prin alții. El a făcut și a căutat toate până ce l-a adus la cunoașterea păcatului său și la simțirea nelegiuirii sale și, în fine, l-a curățit de toată pata.

Deci, așa trebuie să faci și tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atâta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lângă dânsul, asemenea și fariseul, și niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat să zacă fără compătimire și au trecut mai departe.

Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a trecut pe lângă dânsul, ci s-a oprit, a simțit compătimire și a turnat untdelemn și vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a dat și a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.

El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean și nu am nimic comun cu dânsul. Pe lângă aceasta, cetatea este încă departe și el nu este în stare de a merge acolo; de voi rămâne cu dânsul, aș putea și eu cădea între tâlhari, ba încă aș putea fi socotit făptaș al nelegiuirii săvârșite aici”. Căci unii, în călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, și nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dânsul, ci de frica de a nu fi trași înaintea judecății, și a fi ei înșiși bănuiți că ar fi ucigași. Totuși, samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gândire l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeți și nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samariteanul a fost atât de plin de dragoste și atât de compătimitor către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăți când nu ajutăm pe frații noștri în vreo nenorocire încă mai mare?

Căci cei căzuți în păcate sunt mai nenorociți decât acela; căci păcatele și prihănile sunt mai cumplite decât toți tâlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuți în ele mai cumplit decât aceia. Ele răpesc nu numai hainele și rănesc nu numai trupul, ci și sufletul, și după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia necucerniciei și se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămânem cu sânge rece, să nu trecem fără compătimire pe lângă o priveliște atât de vrednică de tânguire. Și chiar de ar face alții aceasta, tu să nu o faci.

Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere și copii, aceasta se cuvine preoților!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un câștig mare.

Deci, când vezi pe cineva care are trebuință nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozește-l tu din boala sa și nu întreba pentru ce alții pregetă.

Când vezi o bucată de aur jos, negreșit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sârguiești a întrece pe toți ceilalți și a o ridica. Tot așa trebuie să cugeti și cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dânsul ai găsit o comoară.

Când torni în rănile sufletului său untdelemnul învățăturii creștinești, când îl legi cu blândețe și-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare, și această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.
Când vezi pe cale un sărac, un nevoiaș, nu trece ușor pe lângă dânsul fără a-i da milostenie! Aceasta este frumos și bine. Dar și când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci printr-un cuvânt prietenesc, ca printr-un frâu, oprește-l de la calea sa cea rea și adu-l iarăși la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bună decât alta și are mai mare preț decât mii de talanți de aur.

Ce zic eu: decât mii de talanți? Nu!

Milostenia aceasta are mai mare preț decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai prețios decât lumea.

Pentru dânsul s-au făcut chiar cerul și marea, soarele și stelele.

Gândește deci la înălțimea vredniciei aceluia pe care tu poți să-l mântuiești, și nu vei pregeta a te îngriji de dânsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat așa de mult ca cel ce mântuiește sufletul lui, căci îl abate de la calea lui cea rea și-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.

Cine dă săracului pune capăt foamei.

Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mângâie sărăcia, celălalt oprește prihana. Unul slobozește trupul de la răutate, celălalt răpește sufletul de la iad.

Vedeți, eu v-am arătat cum puteți să câștigați o comoară; să nu pierdeți deci acest câștig. De aceasta nu vă puteți apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici n-aveți altă cheltuială de făcut decât aceea a cuvântului și a vorbei.

Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovnicești este obiceiul cel rău, nu numai de a învinovăți păcatele altora, ba încă a le și dezvălui și a le face cunoscute, fără a le îndrepta.

Nu trebuie să limbuțim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiților, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuiește multe rele.

Descoperirea greșelilor altora face pe aceștia adeseori cu totul fără curaj spre îndreptare, pe când descoperirea însușirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor și întărește duhul lor. Pentru aceasta, să răspândim știri care aduc obștei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc rușine fraților noștri.

De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău și păcătos, să încuiem aceasta în noi și să tindem ca să se dea uitării.

Așadar, nu faceți cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, și nu pregetați a vă îngriji de mântuirea lor, ci faceți și încercați toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăși să-i aduceți la noi, pentru ca noi, atât în viața aceasta vremelnică, cât și în veșnicie, să ne facem părtași răsplătirii celei mari, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum și în vecii vecilor. Amin.