CAZANIA DUMINICII A DOUĂZECI ȘI ȘASEA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Despre moartea cea năpraznică)

 

Frați creștini,

Înfricoșată este moartea cea fără de veste și năpraznică, pentru că, așa cum ne vom afla în ceasul morții noastre, așa rămânem în veacul veacului. După moarte, nici cel drept nu se mai schimbă din starea cea bună, în păcat, și nici păcătosul din păcat, în starea cea bună. De aceea, oricum se va afla omul în ceasul morții, așa va și rămâne, și de care loc se va afla vrednic omul în ceasul morții sale, de rai sau de iad, acolo se rânduiește și acolo petrece în vecii vecilor.

Noi, păcătoșii, păcătuim mai în fiecare clipă. Când lipsește păcatul din ocupațiunile noastre? În ceasul acesta ne aflăm la mâncare și la băutură, la ospețe și la beții: în ceasul următor, în desfrânare și în fapte de rușine, în certuri și în zavistii, în furturi și în nedreptăți, în silnicii și asupriri ale fraților noștri! Când lipsește păcatul din vorbirile noastre? Ocările, năpăstuirile, grăirile de rău, minciunile, clevetirile, vorbele de rușine și mai ales bârfirea nu lipsește niciodată din gura noastră. Când rămâne mintea noastră curată de mândrie, de iubirea de slavă, de gânduri de ocară și de pomeniri de rele? Mai niciodată! Nici chiar în vremea în care ne rugăm lui Dumnezeu. În păcate suntem totdeauna: și la tinerețe, și la vârsta bărbătească, și chiar la bătrânețe.

Când iubitorul de oameni Dumnezeu va trimite, mai înainte de moarte, ca pe un înger, vreo boală grea, atunci venind ea la noi, ca un alt Isaia ne va vesti, zicând: „Acestea grăiește Domnul: Rânduiește pentru casa ta, pentru că tu vei muri și nu vei trăi“ (Isaia 38, 1). Atunci ea va striga, ca o trâmbiță, cu mare glas: Omule, pregătește-te pentru viața cea viitoare și pentru judecata cea înfricoșată de acolo. Durerile și chinurile bolii și firea morții de multe ori înmoaie și inima cea mai împietrită. Atunci simte omul că se desparte de lume; atunci vede că la nimic nu-i folosește, nici bogăția, nici slava, nici toate bunătățile lumii. Atunci rudeniile cele iubite și prietenii cei adevărați îi aduc lui pe preot, sfetnic și învățător al mântuirii omului. Într-adevăr, atunci are vreme să se pocăiască, să plângă și să se întoarcă către Dumnezeu, ca să-și mărturisească păcatele sale și să se unească cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, prin împărtășirea cu preacuratul Său Trup și Sânge. Atunci, este îndreptățită nădejdea ca să se ducă, nu în locașul păcătoșilor, adică în iad, ci în locașul celor mântuiți, adică în rai. 

Când însă, fără veste, ca un vifor neașteptat, moartea va smulge viața din omul sănătos și tare cu trupul, care trăiește în păcat, lăsându-l într-un minut fără glas și în nesimțire, ce nădejde de mântuire va mai fi? Ce pocăință, ce mărturisire, ce întoarcere către Domnul mai poate fi? Atunci nici rudeniile, nici prietenii, nici preotul, nu pot să-i mai ajute. Abia apucă păcătosul acela să simtă că moare, și diavolii cei nemilostivi vin și cer sufletul lui, cum l-au cerut pe al bogatului din Evanghelia de azi.

Frați creștini, Dumnezeu pune înaintea păcătosului leacurile îndelungii Sale răbdări și ale iubirii Sale de oameni. A dat bogatului, din Evanghelia de astăzi, bogăție, dar el nedând nimănui nimic, a umplut hambarele sale și a încuiat bogăția sa acolo. Ca să-i sature pofta și să-i schimbe voința lui cea lacomă spre dărnicie, Dumnezeu a făcut să rodească iarăși pământurile bogatului. Dar bogatul, în loc să deschidă hambarele și să le golească de roadele cele vechi, împărțindu-le săracilor, să le umple cu cele noi, și așa să rămână iarăși bogat și să aibă pline hambarele, ați auzit cum s-a gândit și ce a hotărât. S-a gândit să dărâme hambarele sale cele vechi și să zidească altele noi, în care să încapă roadele și cele vechi și cele noi, zicând: „Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi“ (Luca 12, 18). Făcea el acest lucru cu gândul de a da din aceste hambare grâu și alte roade, celor lipsiți? Nu pentru aceasta, ci ca să se odihnească numai sufletul său și numai el să mănânce, să bea, și să se veselească, după cum însuși spunea: „Voi spune sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te“ (Luca 12, 19). Deci, văzând Dumnezeu că bogatul nesocotește bogăția bunătății și a îndelungii Sale răbdări, neluând în seamă bunătatea lui Dumnezeu care-l cheamă la pocăință și nu numai că nu se îndreaptă, ci păcătuiește și mai rău decât mai înainte, atunci, cu moarte fără de veste i-a secerat viața lui, spunându-i: „În noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine“ (Luca 12, 20). 

De moarte, într-adevăr, nu poate scăpa nimeni. Ea este înfricoșată, oricât de pregătiți am fi pentru primirea el. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care, prin unirea omenirii Lui cu Dumnezeirea, avea ca om toată desăvârșirea, s-a întristat când a venit ceasul morții Lui, zicând: „Întristat este sufletul Meu până la moarte“ (Matei 25, 38). Și a rugat pe Tatăl Său să-L scutească de paharul cel amar al morții, zicând: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta“ (Matei 25, 39). Și a suferit atâta întristare în ceasul acela, încât s-a făcut sudoarea Lui ca picăturile de sânge, căzând pe pământ.

Pregătindu-ne din timp pentru moarte, atunci întâi rânduim precum voim cele pentru casă, pentru copii, pentru trebuințele noastre cele de după moarte. De aceea, sufletul nostru stă liniștit și fără griji. Apoi, prin pocăință și spovedanie, ridicând sarcina cea grea a păcatelor noastre, potolim mustrarea conștiinței și izgonim din suflet frica de chinurile cele veșnice. Împărtășindu-ne cu Sfintele Taine, ne unim cu Mântuitorul Hristos, iar în inima noastră vine, îndată nădejdea în mila lui, Dumnezeu, nădejdea fericirii veșnice, nădejdea Împărăției celei fără de moarte, care înlătură părerea de rău a ieșirii din lume și din viață și aduce bucuria desfătării bunătăților celor cerești și a slavei lui Dumnezeu celei negrăite. Nimic nu mai rămâne atunci amar și înfricoșat, afară de grija despărțirii sufletului de trup. Dar, după asemenea pregătire, vin totdeauna sfinții îngeri cei milostivi și luminoși, care izgonesc departe pe demoni și amărăciunea o îndulcesc, și durerile le ușurează, și frica sufletului o alungă și cu bucurie iau sufletul. Fericit este, frații mei, acela care se va învrednici de o astfel de moarte bună. Acela poate cânta împreună cu David: „Cu pace împreună mă voi culca și voi adormi“ (Psalm 4, 8).

Dar dacă va veni moartea cea năpraznică și fără de veste și ne va afla nepregătiți și în mijlocul păcatelor noastre, cât de înfricoșată va fi atunci! Cât de amară și pierzătoare de suflet! Păcătoșit, omul vede sabia morții ascuțită și goală, cum vine asupra grumazului lui! Caută să fugă, dar nu poate fugi. Ar vrea să rânduiască cele pentru casa sa, dar mintea îi este tulburată și gândurile pierdute. Ar dori, poate, preot, să se spovedească, dar limba i s-a legat și nu poate să ceară; gura i s-a închis și nu poate să-și mărturisească păcatele sale. Vede că moare nepocăit și simte hotărârea Judecătorului celui înfricoșat și pedeapsa veșnică, cu chinurile și durerile iadului. Din cauza aceasta este tulburat și întunecat, cuprins de frică și de spaimă, de durere și deznădăjduire. După acestea, demonii cei întunecați și nemilostivi, arătând faptele păcătosului și cerând sufletul lui, îl smulg cu multe chinuri. Doamne milostive, izbăvește-ne pe noi de această înfricoșată osândă. Vai și amar, fraților, pentru omul acela care va muri așa! Aceasta este moartea cea rea, despre care zice proorocul David: „Moartea păcătoșilor este cumplită“ (Psalm 33, 20)

Noi, cei ce suntem oameni neputincioși, nu știm însă ceasul morții noastre. Ceasul morții este nearătat, iar moartea vine de multe ori fără de veste. Dar Mântuitorul tău și Domnul te-a învățat, creștine, ce trebuie să faci, zicând: „Priveghiați, că nu știți ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni“ (Matei 25, 13). Pentru aceasta și voi, a zis Dânsul, fiți gata, pentru că în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni. Priveghează, dar, și i-a aminte, fii gata! Vine, într-adevăr, moartea, fără de veste. Dar la cine vine? La cel care nu priveghează și la cel care nu este gata; la omul viclean și îndărătnic, care cugetă că moartea zăbovește și nu vine de grabă, și de aceea poate ocărî, poate bate, poate fura, poate asupri pe frații săi și fără nici o grijă poate să se așeze la mâncări, la băuturi, la beții și la celelalte fărădelegi și păcate. Pe unul ca acesta, în ziua în care nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l știe, îl ia fără de veste moartea, cum ne spune Sfânta Evanghelie, zicând: „Va veni Domnul slugii aceleia îi în ziua în care nu așteaptă și în ceasul care nu-l știe“ (Matei 24, 50).

Ceasul morții este neștiut și moartea vine ca un fur. Priveghează, dar, și fii gata, creștine, căci pe care-l va afla nepocăit și nepregătit, pe acela Domnul îl va tăia în două, și partea lui o va pune cu fățarnicii! Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci fiecare trebuie să fie cu mare luare aminte, fiecare trebuie să fie pregătit în toate zilele; fiecare este dator să fie cu deosebită purtare de grijă pentru aceasta și cu deasă rugăciune, din adâncul sufletului, către Dumnezeu, ca să-l miluiască după mare mila Sa și să-l izbăvească de moartea cea fără veste și cumplită.

Ceasul morții este neștiut și moartea vine de multe ori fără de veste. Într-adevăr, așa este! Dar pentru ce să te plângi de aceasta? Dacă vei voi, poți să izgonești și frica morții celei fără de veste, și vătămarea ei cea pierzătoare. Fă-te slujitor credincios și înțelept al Domnului, cum a fost Avraam și Isaac. Atunci vei muri bătrân, la bătrânețe bune, vei muri nu de moarte năpraznică și fără de veste, ci vesel, stând în așteptarea ei, iar după moarte te vei adăuga la ceata drepților. Fă-te slujitor credincios și înțelept al Domnului, cum au fost Iacob și Iosif. Atunci vei cunoaște și tu ceasul morții tale și-l vei spune înainte de moarte, ca și aceia, zicând: „Iată eu mor!“ (Facere 48, 21). Atunci vei vedea copiii fiilor tăi. Atunci vei muri binecuvântând și rugându-te pentru ei și pentru fiii tăi. Atunci vei rândui întâi cele de trebuință pentru îngroparea ta, apoi vei întinde picioarele tale pe patul tău și vei adormi, și te vei odihni în pace și în veselie veșnică. Fă-te slujitor credincios și înțelept al Domnului. Credincios, păzind credința creștină ortodoxă, ca lumina ochilor, până la răsuflarea ta cea mai din urmă; înțelept, fugind și ferindu-te de orice păcat și făcând numai fapte bune. Atunci să nu te temi de moartea cea fără de veste. Atunci să nu te temi de chinurile veșnice, căci când va veni moartea și te va găsi slujitor credincios și înțelept al Domnului, atunci Stăpânul și Domnul tău te va așeza împreună cu cei fericiți, după cum Însuși a zis: „Fericită este sluga aceea pe care, venind Domnul său, o va afla făcând așa

“ (Matei 24, 46). Amin!