Clevetirea
Într-un sat, o bătrână era rău clevetitoare. Ştia asta. Într-o zi, hotărăşte să meargă la preot să-şi mărturisească păcatul.
-
Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva
despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să
transmit mai departe astfel că, nu după mult timp, afla tot satul… îmi
dai canon mare părinte?…
- Nu, femeie, nu-ţi dau canon. Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine în grădină.
- O, ce bine părinte!… asta-i uşor de făcut.
Peste un timp, părintele se întâlneşte cu bătrâna pe drum.
- Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină.
-
Aaa, păi nu pot părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de
scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor şi a
ajuns şi pe câmp şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a
aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat!
- Păi, vezi femeie? Aşa
este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte,
bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi
nimeni niciodată nu-l mai poate opri. Fă bine dară, şi nu mai ascultă
cuvintele clevetitoare ale "sufletelor murmurânde" şi nici tu însăţi să
nu mai scorneşti ceva despre aproapele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu