Duminica Vameșului și a Fariseului
Duminica Vameşului şi a Fariseului (a 33-a după Rusalii)
Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului! (Luca 18, 13)
Fraţilor,
De astăzi înainte, Sfânta Biserică ne porunceşte şi ne învaţă să începem pregătirea duhovnicească pentru ziua cea mare, pentru sărbătoarea sărbătorilor, pentru Sfânta Înviere.
Pregătirea aceasta o putem face: prin pocăinţă şi înfrânare, prin post şi rugăciune. Prin pocăinţă pentru păcatele trecutului, prin post şi rugăciune şi prin înfrânare de la toate cele rele, pentru viaţa prezentă şi viitoare.
Nimeni nu poate spune că n-are nevoie de pocăinţă, pentru că nimeni nu poate spune că este fără păcat.
Pocăinţă, fără îndoială, o putem face după orice greşeală şi păcat săvârşit, că nici cugetul să nu ne mustre, nici inima să nu ni se împietrească. Pocăinţă suntem datori să o facem mai ales în timpul Sfântului şi Marelui Post, care este timp de doliu, pentru Sfintele şi înfricoşatele Patimi şi moartea pe cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru păcatele şi fărădelegile noastre, pentru mântuirea şi fericirea sufletelor noastre.
În timpul acestui Sfânt şi Mare Post, biserica se îmbraca în veşminte de doliu, în cursul săptămânii; Sfintele Slujbe sunt mai tainice, cântările mai jalnice şi mai înduioşătoare, rugăciunile şi citirile mai lungi şi toate împreunate cu multe metanii mari la pământ.
Pocăinţă şi înfrânarea, postul şi rugăciunea, chiar pentru mulţi dintre bunii creştini, sunt ca nişte doctorii amare şi greţoase. Cu mare greutate se hotăresc să le ia, deşi cred în puterea lor vindecătoare şi binefăcătoare.
Iată pentru ce Sfânta Biserică, începând de astăzi, cu trei săptămâni înainte de începerea Sfântului şi Marelui Post, cauta să ne obişnuiască cu aceste sfinte şi binefăcătoare doctorii, îndemnându-ne să cerem mila milostivirii lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, pentru a ne învrednici să le primim cu bunăvoinţă, nu cu sila, spre a ne fi de folos la mântuirea şi fericirea sufletelor.
Începând de astăzi, iată cum ne învaţă Sfânta Biserică să ne rugăm în toate duminicile următoare: Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de Viaţă, că mâneca duhul meu la biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curateste-l pe el, cu mila milostivirii Tale!
Cărările mântuirii indrepteaza-mi, de Dumnezeu Născătoare, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevim viaţa mea toată am cheltuit. Cu rugăciunile Tale, izbăveşte-mă de toată necurăţia.
Şi apoi: La mulţimea faptelor mele celor rele cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşată ziua judecăţii; ci, îndrăznind spre milă milostivirii Tale, că David strig Ţie: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare milă Ta".
În fiecare duminică, apoi, ne prezintă prin cântările şi Sfânta Evanghelie pilde cu învăţături care de care mai convingătoare, de a nu respinge, ci de a primi din toată inima, calea pocăinţei, a mântuirii şi fericirii sufletelor noastre. Astăzi, aşadar, ne înfăţişează pilda vameşului şi a fariseului.
Să vedem ce învăţături se desprind din această pildă şi pentru ce începe tocmai cu ea.
Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul era tipul oamenilor cinstiţi, care nu sunt hrăpareţi, nedrepţi, desfrânaţi şi păcătoşi; care fac milostenie, care postesc şi se roagă. Aşa era fariseul din Sfânta Evanghelie de astăzi. Vameşul era un funcţionar; un încasator de dari către stat. Clasa aceasta de oameni era cea mai urâtă şi dispreţuita pe vremea Mântuitorului, pentru că mai toţi vameşii erau răi, nedrepţi, înşelători, lacomi şi hrăpareţi. Din această pricină, cuvântul de vameş se confunda cu cel de păcătos. Vameşul deci este tipul omului încărcat de păcate.
Aceşti doi oameni, care se deosebeau cu totul unul de altul, mergeau pe acelaşi drum la templu şi cu acelaşi scop, să se roage. Ei bine, rugăciunea fariseului celui cinstit şi cu atâtea fapte bune a fost respinsă, pe când rugăciunea vameşului celui încărcat de păcate a fost bine primită de Dumnezeu. Fariseul a plecat de la templu mai păcătos de cum venise, iar vameşul mai drept, mai luminat şi uşurat de păcate.
Pricina cred c-o înţelegeţi fiecare: este mândria. Fariseul intrase în templu ţanţoş, îngâmfat, dispreţuind pe ceilalţi, până a ajuns la Sfântul Altar.
Acolo, fără a se aşeza în genunchi, rămânând în picioare, cu ţinuta semeaţă şi cu ochii ridicaţi, la cer se ruga. Dar se rugă el oare? Nu, căci nimic nu cerea lui Dumnezeu. Şi dacă-i mulţumea, nu făcea aceasta din datorie, ci numai ca să-şi înşire lista pretinselor lui calităţi, pentru ca să-şi atragă laudă şi admiraţia lumii. Fariseul era mândru şi făţarnic.
Vameşul intrând în templu, a rămas mai la uşă. Şi acolo, simţindu-se împovărat de mulţimea păcatelor, se credea cu totul nevrednic de a ridica ochii către cer, ci, în genunchi, cu capul plecat, îşi bătea pieptul, îşi recunoştea păcătoşenia şi se ruga. Da, el într-adevăr se ruga căci cerea milă de la Dumnezeu: Dumnezeule milostiv, fi mie păcătosului! Vameşul era sincer, era smerit şi pocăit.
Fraţilor,
Mândria este cel dintâi dintre păcatele de moarte. Este cel mai urât nu numai lui Dumnezeu, ci şi oamenilor. Este obârşia, este mama tuturor păcatelor. Din pricina acesteia, îngeri luminaţi au devenit diavoli întunecaţi. Din pricina acesteia, primii noştri părinţi au fost scoşi din raiul pământesc. Din pricina acesteia, s-au întâmplat şi se întâmplă atâtea rele şi nenorociri în lume. Mândria răscoală popor împotriva altui popor, clasa împotriva altei clase de oameni; frate împotriva fratelui, fiu împotriva tatălui. Căci mândria naşte egoismul, neascultarea, ambiţia, încăpăţânarea, dispreţul faţă de aproapele, invidia, ură şi alte multe rele, care, dacă pun stăpânire pe sufletul cuiva, îl fac din om neom; îl fac fiară sălbatică, încât calca în picioare orice lege, tot ce e mai curat şi mai sfânt.
Dar mândria răzvrăteşte, răscoală pe om nu numai împotriva omului, dar şi împotriva lui Dumnezeu, pe a cărui lege o calcă în picioare nu numai cu dispreţul unui indiferent, dar cu răzbunarea unui nelegiuit.
Iată pentru ce Sfânta Biserică începe pregătirea noastră cu pilda fariseului. Că adică, dacă după trei săptămâni începem timpul de pocăinţă şi înfrânare, de post şi rugăciune, de curăţire sufletească, pentru a sărbătorii cu adevărat creştineşte Sfintele Patimi şi Sfânta înviere, când tot creştinul este dator că măcar atunci să se învrednicească să ia Sfânta Cuminecătura, să luăm aminte, din pildă fariseului, că toate aceste virtuţi: pocăinţă, in-franarea, postul, rugăciunea, venirea la Sfânta Biserică, împărtăşirea cu Sfintele Taine, milostenia şi orice alte fapte bune vom săvârşi în acest timp de pocăinţă, de nici un folos nu ne vor fi, dacă ele vor fi atinse de otravă acestui mare păcat care este mândria. Dumnezeu, mândrilor le stă împotrivă. A pus această pildă astăzi pentru că, dacă voim să ne po-caim şi să ne curăţim simţirile de toată răutatea şi nedrepta-tea, să începem curăţirea raului de la rădăcină. Dacă rădăcina, mândria, este secătuită, pomul ei nu mai poate da roade.
Să dezbrăcăm sufletele şi inimile noastre de această haină urâtă şi respingătoare şi să le îmbrăcăm în haina cea frumoasă a smereniei, ca să fim plăcuţi oamenilor, dar mai ales lui Dumnezeu. Căci dacă mândria este începutul tuturor răutăţilor, smerenia, dimpotrivă, este pământul binecuvântat de Dumnezeu, din care răsar toate bunătăţile. Este aroma dumnezeiască prin care toate faptele noastre bune, toate virtuţile capătă adevărata lor valoare şi prin smerenie se întăreşte şi se ridică până la cer vrednicia noastră de creştini adevăraţi.
"Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Tu ştii dacă şi în ce măsură, în viaţa noastră de până astăzi, am fost cinstiţi sau nu, dacă am fost sau nu şi noi hrăpareţi, nedrepţi, desfrânaţi şi păcătoşi; dacă am făcut milostenie, dacă am postit şi ne-am rugat sau nu.
Totuşi, am venit astăzi la Biserică Slavei Tale. Şi am venit nu cu ţinuta fariseului, căci, poate, nimic bun n-am făcut, ci cu ţinuta vameşului păcătos. Am venit să ne smerim, să ne rugăm, să cerem mila milostivirii Tale şi a Maicii Tale. Căci recunoaştem şi mărturisim, Doamne, că pentru mulţimea păcatelor noastre şi pentru dreptatea Ta ai trimis asupră-ne şi asupra ţării noastre atâtea dureroase încercări, din care înţelegem marea Ta milostivire care caută să ne oprească pe marginea prăpastiei păcatelor. Deci, în genunchi şi cu capetele plecate, strigam şi noi ca şi vameşul păcătos: Milostiv fii nouă păcătoşilor". Părinte bun şi milostiv, iartă pe fiii Tăi nerecunoscători şi răi! Ascultă şi împlineşte rugăciunile noastre. Căci ne smerim, Doamne, şi vrem să ne pocăim şi să ne îndreptăm.
Ajută-ne că pocăinţa şi îndreptarea noastră măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să fie sincere şi hotărâte. Ajută-ne să ne curăţim simţirile, să ne spălăm sufletele şi inimile, prin botezul spovedaniei, să scoatem din ele, prin mărturisire sinceră şi deplină, toată mândria, sub toate formele ei, egoismul, invidia, mânia, ura, răzbunarea şi lăcomia, toată răutatea şi nedreptatea care ne-au depărtat şi ne depărtează de Tine şi care ne-au atras asupră-ne mânia şi pedeapsa Ta!
Şi astfel, cu inimile curate şi smerite, iertaţi de Tine şi împăcaţi cu Tine, să ne şi unim cu Tine prin Sfânta împărtăşanie, şi să fim ocrotiţi şi acum, şi în viitor de toate uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, să fim ocrotiţi de război, de cutremure, de secetă, de foamete, de războiul cel dintre noi şi toată întâmplarea cea rea şi astfel să trăim în pace şi bună înţelegere şi acum şi în vecii veci
Comentarii
Trimiteți un comentariu