Pe Muntele Tabor

 

---

Pe Muntele Tabor

Pe-un munte înalt, de-o sfântă taină,

Iisus S-a suit, cu trei ucenici,

Lăsând jos lumea de amară haină,

Și-a pus pe suflet cerul cel veșnic.

Acolo, în rugă, chipu-I s-a schimbat,

Și fața-I, ca soarele, a strălucit,

Iar hainele-I albe, ca un fulger curat,

De o lumină din cer au răsărit.

Și n-a fost lumină făcută de mâini,

Ci Har necreat, din Inima Lui,

Ce arăta slava cerescului Stăpân,

Ca să le-o arate aleșilor Lui.

Atunci Moise și Ilie-au coborât,

Martori ai Legii și-ai prorocilor grai,

Vorbind cu Cel ce de toate a biruit,

Despre a Sa Jertfă, a Crucii-nspre Rai.

Și norul cel luminos i-a acoperit,

Și glas s-a auzit, de sus, din cer,

„Acesta e Fiul Meu cel iubit,

Ascultați-L!” – un sfânt și veșnic mister.

Petru, de uimire, a vrut să zidească,

Trei colibe, să-i țină pe toți,

Dar Slava n-are hotar pământesc,

Ea-i veșnicie, ce-o simt doar cei sfinți și-aleși.

Schimbarea la Față-i lumină-n văpaie,

Ce-arată că-n Iisus e Dumnezeu,

Să nu ne-ndoim când El e-n bataie,

Și-n drumul Său, al Crucii greu.

Pe Muntele Tabor, am primit o rază,

Să știm că dincolo de moarte-i viață,

Și c-un singur Iisus, noi avem oază,

De veșnică slavă și sfântă speranță.