Întru această zi, pomenirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

 

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE

CUVÂNT DE PREAMĂRIRE

"Minunat este Dumnezeu întru sfinții lui, Dumnezeul lui Israel; Însuși va da putere și întărire poporului Său" (Psalmul 67, 36).

IUBITE CITITORULE,

Sfântului ȘTEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam mușatin, pentru tăria credinței sale în Hristos, pentru mulțimea faptelor sale creștinești, pentru măreția actelor sale de vitejie, de apărător al Bisericii strămoșești și al hotarelor patriei, poporul român de pretutindeni i-a înălțat în adâncul conștiinței sale un altar de preamărire cuvenită, un monument mai trainic decât orice granit. Prin acest monument nepieritor, închegată din virtuțile strălucitului voievod, acesta este ridicat în cinstire și preaslăvire, este privit asemenea sfinților și așezat în rândurile binecredincioșilor apărători ai Bisericii și ocrotitori ai dreptei credințe. Peste ani și veacuri el a fost și este în conștiința poporului asemeni Sfântului Împărat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.

Prin actul solemn al canonizării sale oficiale, Sfântul și îndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pronunță recunoașterea și mărturisirea sobornicească a faptului de conștiință istorică și creștină că poporul nostru a păstrat neîntrerupt vreme de cinci secole candela aprinsă la Putna, locul odihnei veșnice întru slavă a marelui Ștefan, i-a păstrat chipul - icoană, într-o lumină limpede și în toată strălucirea ei: "Un om minunat, un sfânt cum nu mai poate răsări altul, izvorul a toată vitejia, fântâna tuturor dreptăților, marea bunătăților". Sfântul Ștefan cel Mare este și rămâne în istoria noastră simbolul voievodului creștin, neînfricatul apărător al credinței ortodoxe și al patriei sale, straja dârza în fața dușmanilor care amenințau sau cotropeau țara pustiind dintr-o zare sau alta, "sfânt și împărat al românimii", al tuturor celor care "cuminecă" în această limbă , limba în care poporul nostru vreme de două milenii s-a bucurat, a plâns și s-a rugat.

În chipul marelui voievod Ștefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale străvechi și-a recunoscut cea mai înaltă întrupare a propriilor însușiri și năzuințe, proiectându-le pe fundalul creștin și încă de atunci într-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel că însăși conștiința europeană să recunoască meritul său deosebit în apărarea creștinătății la porțile Orientului. A purtat un lung șir de războaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru "Lege", în înțeles spiritual, apărându-și neamul împotriva veleităților eterodoxe din jur, împotriva semilunei care primejduia întregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum și mereu, să luăm aminte la îndemnurile acelor străbuni care în scrierile lor subliniau adânca povață a cugetului, de a vedea în virtuțile de luptă răbdare și sfințenie, prin care a strălucit Voievodul Ștefan cel Mare, "pildă de îndreptare și sfințenie, de îndreptare celor vii", nouă tuturor celor de astăzi și celor ce ne vor urma.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! Preaslăvitul Ștefan Vodă al Moldovei s-a născut din binecredincioșii creștini Bogdan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Mușatinilor, și din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, care după uciderea mișelească a soțului său la Reușeni a îmbrăcat haine cernite, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu pentru fericită odihnă în împărăția cerurilor a dreptcredinciosului voievod și pentru ca Atotputernicul să-și reverse harul și ocrotirea Sa asupra fiului Ștefan.

Ca vrednic vlăstar domnesc, Ștefan a primit o temeinică educație în spiritul cuvenit, cel al credinței străbune, al respectului datinilor și rânduielilor neamului și a fost instruit în mânuirea armelor epocii. Făcea parte din spița acelor "fericite odrasle" mușatine și basarabe, a avut așadar "rădăcini sfinte", dar a avut parte și de educatori buni, învățând "Legea" de la aceștia; nu doar a primit-o, ci s-a întemeiat în ea, "cu încredere și încredințat fiind de al ei folos, au ținut-o".

Tradiția spune că viitorul voievod al Moldovei mergea încă de tânăr la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun că erau rude mai îndepărtate, fapt ce ar explica și încrederea pe care o avea Ștefan în Sfântul Cuvios Daniil, de la care primise deopotrivă învățătura aleasă și cea mai înțeleaptă sfătuire duhovnicească. Mai presus de toate, însă, i-a fost arătată drept pildă virtutea virtuților, frica de Dumnezeu, cea care l-a călăuzit de-a lungul întregii vieți, până în cea din urmă clipă. După noaptea de groază de la Reuseni, rămas orfan de domnescul său părinte, înspăimântat și neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul în stare să-i dea îmbărbătare și povață înțeleaptă, credința tare în Dumnezeu și nădejde în zile mai bune. După un răstimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit în moșia strămoșească, iar după două confruntări de arme ocupă tronul domnesc de la Suceava în anul 1457. În drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzeștii copilăriei sale i-a putut insufla puteri sufletești, nădejdi noi și hotărâre nestrămutată în slujirea țării și a credinței străbune. Înțeleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit în numele Celui Atotputernic, în fața norodului, "la Direptate, pe Șiret". Toți cei ce se aflau de față, înalți sfetnici, clerici, târgoveți și oameni de rând, au strigat într-un glas: "Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești, Măria Ta!". Cu adevărat, îndelungați și binecuvântați ani, aproape jumătate de veac a cârmuit cu înțelepciune, dar și cu jertfe.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! În îndelungată și rodnica sa domnie, Ștefan cel Mare dovedește o iscusință pe măsura destinului său de "ales al Domnului". Pe de o parte respectă cu sfințenie trecutul, cu izbânzile, cu durerile și învățămintele lui, pe de altă parte are deschidere spre lumea și gândirea timpului său, adoptă principii noi de domnie, știind că nu era de-ajuns sfatul boierilor, că sprijinul sau temeinic era mulțimea oamenilor de rând, cei care se dovedeau bravi oșteni în ceasurile de grea cumpănă pentru țară. Chezășie în toate nu putea fi însă decât credința fără clintire în Dumnezeu și datoria sa de slujire a neamului.

Evlaviosul domn Ștefan era un chibzuit păstrător de datini și un zelos ctitor de țară. S-a jertfit deopotrivă pentru Biserica străbună și pentru apărarea gliei între hotarele moștenite. Pentru toate, încă în viață fiind, obștea creștinească din Moldova, cronicarii timpului, i-au așezat cu smerenie și recunoștință pe frunte nimbul sfințeniei desăvârșindu-i gloria în apusul vieții.

Nu numai pentru țara Moldovei, dar pentru întreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a cârmuit cu neostenită destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioadă de istorie zbuciumată, cu învolburări amenințătoare. Cu patru ani înainte de urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, în 1453, cucerirea Constantinopolului de către musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitură fatală în inima Creștinătății și o primejdie ce nu putea lăsa răgaz de gândire sau odihnă celui rânduit de Dumnezeu să vegheze cu sfânta cruce într-o mână și cu sabia în cealaltă, aici, la "poarta Creștinătății".

La începutul domniei binecredinciosului Ștefan Voievod, Țările Române, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim și de întărire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substanțiale și multiple Athosului și întregului Răsărit creștin. Istoria menționează în amănunt relațiile sale binefăcătoare cu Ohrida, cu Sârbii și cu Kievul, cu Moscova și cu dreptmăritorii creștini din Pocutia.

Sprijinit de mitropoliții Moldovei Teoctist și Gheorghe "cel bătrân", de episcopii locului, de clerici și de întregul popor, Ștefan cel Mare a depus mari strădanii pentru a păstra și a duce mai departe moștenirea primită, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar și în domeniul politic. Este moștenirea autohtonă, dar și moștenirea de înalta spiritualitate a Bizanțului, putând spune astfel ca prin virtuțile și harul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neîndoielnică trăsăturile fundamentele ce au determinat acel grandios "Bizanț după Bizanț".

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui! Încă din primii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare primejdiile de la hotarele țării erau amenințătoare. După căderea Constantinopolului ostile turcești se apropiau de malurile Dunării, căutând să deschidă drum Semilunei către largul Europei, râvnind spre orașele Italiei și ale Franței, spre burgurile de pe Rin și spre zidurile Vienei. Prin poziția sa geografică, Moldova se vedea confruntată înaintea oricărei alte țări europene cu primejdia otomană. În chip firesc, nu numai pământul țării era amenințat, dar și credința noastră creștină, Sfânta Biserică a neamului. Binecuvântarea lui Dumnezeu s-a întrupat în chipul acestui voievod, plin de credință și virtute, plin de bărbăție și având puterea de a-și îmbărbăta oștenii. El s-a dovedit creștin desăvârșit, un mare domnitor și strălucit conducător de oști, nebiruit protector al dumnezeiescului așezământ care este Biserica neamului. Apărându-și țara împotriva turcilor, luptând pentru neatârnarea Moldovei, el apără Biserica strămoșească și însăși credința ortodoxă.

Faptul că Ștefan Vodă a purtat atât de numeroase războaie, departe de a însemna o învinuire, a reprezentat meritul neprețuit și virtutea sa, pentru că toate bătăliile purtate au însemnat tot atâtea îndatoriri de apărare, de fiecare dată trebuind să răspundă agresiunilor, invaziilor, planurilor ucigașe de cotropire și pustiire. Chiar și conflictele cu domnitorii munteni erau determinate de prezența și acțiunea turcilor invadatori, împotriva acestora domnitorul moldovean dorind să stabilească alianța între frați, știind că o alianță a celor două state românești ar fi constituit o puternică opoziție în fața dușmanului comun.

Voievodul Moldovei, în vinele căruia curgea sânge mușatin și basarab, a dovedit în fiecare gest și în fiecare din acțiunile sale iubirea de neam și cinstirea străbunilor. Slujirea Sfintei Biserici, alături de cei chemați să o săvârșească în sfintele altare, alături de oșteni și de poporul întreg, era un scop fundamental, era o rațiune a existenței sale. Nenumărate documente ale cancelariei domnești stau mărturie peste veacuri: "Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, care arzând de dumnezeiască credința și iubire al cuvântului lui Dumnezeu fiind ..." este mențiunea care adeverește ctitorirea scrierii unui torn în anul 1475, scriere care cuprinde Cuvintele pustnicești ale Avvei Dororei. În 1479, înălțând ziduri puternice de apărare la Cetatea Albă, gândul ctitorului este dăruit lui Dumnezeu: "În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului și de Dumnezeu dăruitului și de țoală laudă vrednicul Io Ștefan voievod ..., a început și sfârșit acest zid". În pisania bisericii mari din Mănăstirea Neamțu, din 1497, citim: "Doamne Hristoase, primește biserica aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slavă și cinstea Sfintei și slăvitei Tale Înălțări de la pământ la cer; și Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum și până în veac. Io Ștefan Voievod ...". Însemnarea de pe celebrul Tetraevanghel din 1502 glăsuiește: "Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn Țării Moldovei ... și iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Cărui dragoste a tânjit și cu râvnă a dat de s-a scris acest Tetraevanghel și l-a ferecat și l-a dăruit întru ruga sa sieși ... la Sfântul Munte ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Într-o pagină de antologie a panegiricului ortodox românesc citim: "Dar pentru acea râvnă pe care o avea Ștefan Vodă spre întărirea Legii, ce vom zice ? Că nu dă somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare. Această gândea, această judecă, către aceasta se nevoia, ca Biserica lui Hristos să se mărească și să se lățească ... Însă ce ne trebuie atâtea cuvinte, ca și când ar fi vreo îndoială asupra credinței lui, cu care s-au adăpat din curatele și neamestecatele izvoare a pravoslavnicei Biserici din copilăria lui ? Și nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut-o sminti, ci au rămas întărit pe piatra care este Hristos pe a Cărui cruce de-a pururea îmbrățișată, la pieptul lui ținând, viața să Lui au închinat-o, nădejde neîncetată printr-însul la Părintele veacurilor având, prin Care pe toți vrăjmașii săi au biruit, au înfrânt, au surpat".

Ștefan cel Mare cunoștea și trăia profund învățătura noastră creștină. A dovedit că înțelegea profund însemnătatea faptei creștine. Credința fără fapte este "ca un trup fără suflet", iar el, știind însemnătatea faptei, "cu dorirea era pentru fapte și cu nevoința era ca să le săvârșească. Și cu cât mântuirea sufletească îi era dorită, cu atâta silința lui era aprinsă și de-a pururea căută orice loc, orice vreme i s-ar întâmpla îndemână să n-o lase în deșert să treacă". El știa, creștinește chibzuind, că "faptele credinței" sunt mai mari decât "faptele lumești". Dar dacă Ștefan voievod ar fi judecat și apreciat în istorie "numai pentru faptele lui cele lumești, puțină este laudă care curând trecând în întunericul uitării se pierde. Dar cu atâta mărirea lui mai veșnică este și mai luminată, cu cât nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor au agonisit-o"; așadar, "toate faptele lui Ștefan Vodă, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate toate darurile lui covârșitoare". La curtea voievodului, "dreptatea pe scaun împărătea, și nu ea lui, ci ei supus și slujitor era"și asemenea râvnea să fie în întreaga țară. Se știe cât este de greu ca stăpânitorii să fie drepți, dar tocmai pentru că este atât de greu, cu atât sunt mai de laudă când sunt drepți. "Dar noi, pentru Ștefan Vodă ce vom zice atuncea când îl știm drept judecător și dreptatea lui Dumnezeu cel nemuritor lăudată ? Un stăpânitor strâmb facă toate faptele celelalte ale legii, să umple lumea de milostenii, acelea nu numai că nu-i folosesc, încă întru pomenirea urâciunii rămân și pe toate bunătățile lor lacrimile și suspinurile celor asupriți le șterg ..., după cum și singura dreptatea pe toate celelalte păcate le șterge și curat înaintea lui Dumnezeu îl pune".

Ștefan Vodă cel Sfânt dovedea că știe să biruiască mândria, dar din tăria ființei sale pe vrăjmași sfărâmă. Pe de altă parte, el știa că nu sabiei, ci rugii, nu taberei, ci Bisericii se cuvine a-și pleca cugetul. "Cine ar putea crede de nu așa s-ar fi întâmplat, ca o țară mică că Moldova ar fi putut birui acea împărăție care peste multe scaune răsturnate puterea sa au întărit ? Nu se poate asemăna biruința aceasta cu cele mai strălucite izbânzi a norodului lui Dumnezeu ?... Nu se vede că lumina zilei bunătatea celui ce s-au învrednicit ajutorului de Sus ?"

Plină de semnificație duhovnicească este ruga Sfântului Ștefan cel Mare înfățișată pe steagul biruințelor sale cu chipul Marelui Mucenic Gheorghe "purtătorul de biruință" ucigând balaurul cel cu multe capete. "O, răbdătorule de patimi și purtătorule de biruință, Mare Mucenic Gheorghe, care în nevoi și nenorociri ești grabnic apărător și ajutător și celor necăjiți bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului Tău, domnul Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Toată străduința și tot rodul gândurilor și lucrărilor sale, Voievodul Ștefan lui Dumnezeu le închină. "Patruzeci și patru de mănăstiri și biserici au ridicat în Moldova". Unii dintre vrednicii ierarhi ai Bisericii noastre au subliniat faptul că "rugăciunile înălțate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum și sfânta jertfă ce s-au adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreșit i-au câștigat iertarea păcatelor. În această credință a împodobit el pământul țării cu biserici și credința lui l-a mântuit".

Alături de vitejia brațului și înțelepciunea hotărârilor, totdeauna l-a împodobit cugetul dreptății, bunătatea și smerenia. Viața sa niciodată nu și-a curățat-o. Cu sabia în mână însăși moartea înfruntă. Cu picioarele sale pururea pe piatra "ajutorului de Sus stătea". După orice luptă, "îndată alergă cu mâinile întinse la Altarul lui Dumnezeu, Îngenunchia și strigă din adâncul inimii: "Tu ai biruit, Doamne, a Ta este biruința ... Viteazul acesta este mai puternic cu rugăciunea pe buzele sale". Chiar și în vremea înfrângerii de la Războieni, tot la Dumnezeu a alergat, "la acel loc necălcat de urme omenești ..., către acel sihastru (Daniil) Ștefan a năzuit și plecând armele patrahilului, din codri caută și aducea biruințe în tabere, cu lacrimile pe obraz zicând: Părinte, roagă să biruim! și să se cunoască faptul că biruințele nu sunt ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu". Ștefan Vodă "bun domn și adevărat creștin prin fapta s-a arătat. Țara a ușurat-o, obiceiurile bune a întărit și dreapta credință a păzit". Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt cu vitejie țara a apărat, cu înțelepciune a chivernisit-o și "cât a trăit volnicia și fericirea poporului a înflorit și toate lucrările lui cu credința lui Hristos le-a pecetluit".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui!

La Mănăstirea Putna se păstrează cu cea mai mare evlavie câteva sfinte vestigii: o cruce cu mâner și tripticul Deisis. trei sfinte icoane pentru rugăciuni stăruitoare de implorare a ajutorului dumnezeiesc, sfinte obiecte liturgice pe care le purta oricând în călătorie, prin țară și la hotare, pe câmpurile de luptă, fără a se despărți vreodată de ele, Voievodul Ștefan al Moldovei.

Cronicile și tradiția arată cum din vreme în vreme Ștefan Vodă pleca de la Suceava la Putna sau la alte ctitorii, însoțit de puțini curteni și rămânea câtva timp, ori numai în trecere, se ruga în taină, sau participă la slujbe de zi și de noapte cu obștea sfântului locaș. Postea în timpul campaniilor și al bătăliilor, cerând curtenilor, sfetnicilor și oastei să facă la fel ... Cu adâncă evlavie și înfricoșare se împărtășea cu preacinstitele și de viață făcătoarele Sfinte Taine. Era milostiv și îndelung sfătuitor, "la neputințele noastre ajutând, slăbiciunea noastre ridicând, cu durere de maică pe acela mustră, pe acesta mângâia, pe unii încălzea, pe alții îi hrănea". Cunoștea puterea și binefacerile smereniei: "Biruitor l-ați văzut, dar mândru niciodată, atunci când călca cerbicia vrăjmașului era plin de smerenie", plecându-se spre cel neajutorat și nedreptățit "ca o apă limpede și rece pre cei topiți de arșițele lipsei răcorea".

Faptele sale l-au arătat pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare că era pe deplin conștient de rolul său de apărător al creștinătății în Moldova și departe, dincolo de hotare. Aceasta se citește cu cea mai mare limpezime din Scrisoarea pe care o adresă în 1475 ianuarie 25, către principii creștini ai Europei, după biruința dobândită împotriva turcilor la Podu-Înalt lângă Vaslui. În această epistolă își mărturisește credința și faptele, dragostea profundă întru Hristos, solicitând ajutoare pentru confruntările viitoare, în slujba creștinătății. "Noi, Ștefan Voievod, vă spun că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și în fiecare zi se gândește cum ar putea să supuie și să nimicească toată creștinătatea ... Susnumitul a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire ... Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare. Pentru care lucru, lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru. Țara noastră este poarta creștinătății pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este țara noastră, va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie ... Noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră creștinească și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Ocrotitoare permanent, mâna nevăzută a lui Dumnezeu a lucrat pururea în viață și faptele prea evlaviosului voievod al Moldovei. Vechile tradiții istorice ale Moldovei aduc mărturie că în luptă cu polonii, la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497 soarta armelor era de partea marelui voievod Ștefan. În ziua aceea de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoții ce însoțeau oștirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ștefan Vodă biruința i s-a arătat în vedenie, deasupra oștenilor lui venindu-i într-ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, călare și înarmat ca un viteaz, spre izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ștefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, acum prin Sfântul Mucenic oștean Procopie. Inscripția bisericii din Milisauti-Suceava arată: "În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ștefan Voievod ... a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr ... și a ajutat Dumnezeu pe Ștefan Voievod și a biruit ... De aceea, Ștefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie ...". Tradiția consemnată de cronicarul Grigore Ureche istorisește că, "în timpul acestei lupte, Ștefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare, Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare și înarmat ca un viteaz fiind într-ajutor lui Ștefan Vodă, dând valva oștii lui".

Ar trebui să vedem că, într-un anumit fel, vremurile lui Ștefan ce Mare și Sfânt se asemănau cu cele ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare, căruia în chip minunat i s-a arătat Sfânta Cruce pe cer, înconjurată de cuvintele dumnezeiescului îndemn: "Prin acest semn vei învinge!". Sfânta Cruce a fost totdeauna arma nebiruită a Voievodului Ștefan. Credința și convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fără ajutorul crucii. Acest lucru l-a determinat să dea bisericii de la Patrauti-Suceava hramul Înălțarea Sfintei Cruci. Aici, în pronaos pe peretele de apus se remarcă în fresca temă "Aflarea Sfintei Cruci" de către Sfântul Constantin cel Mare, compoziție în care cercetătorii artei noastre religioase văd o transpunere a războaielor lui Ștefan Vodă pentru apărarea creștinătății. Tot Sfintei Cruci a închinat slăvitul Domn Ștefan și biserica zidită la Volovat în anii 1500-1502.

În scopul apărării credinței ortodoxe și a gliei străbune, Sfântului Ștefan Voievod a trimis o Epistolă marelui cneaz Ivan III de la Moscova, memoriu în care se oglindesc frământările și năzuințele marelui nostru voievod. Pune în lumina nevoia de a se consolida în Europa o unitate politică a țărilor creștine, o unitate puternică, spre a fi ca un zid de rezistență în fața primejdiei musulmane, alcătuită din Turcia și Hanatul tătarilor; Ștefan arată cu adânca îngrijorare că Moldova este în mare primejdie din această cauză. Deplânge căderea Constantinopolului, "pentru păcatele noastre", și încheie cu tristă constatare: "în aceste părți eu am rămas singur" în fața unei atât de mari primejdii. Dar cel Atotputernic nu l-a părăsit pururea.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Povara anilor, greutățile de neînchipuit ale atâtor războaie, acea rană nevindecată de la picior căpătată încă din tinerețe într-o luptă la Cetatea Albă, podagra care l-a chinuit doi ani înainte de a trece la cele veșnice în 1504, n-au putut să înfrână virtutea măritului Voievod Ștefan, care mereu, cu mintea și cu inima era neînfricat apărător al hotarelor, al libertății țării și al credinței. S-a stins la vârsta de peste 70 de ani, înconjurat de nețărmurita iubire a familiei, a sfetnicilor, a oastei și a întregului popor "care-l cinstea ca pe un Mesia". Într-un basorelief de la mănăstirea atonită Vatoped căci și acolo Ștefan Voievod s-a numărat printre ctitori, este înfățișat ca un principe în vârstă înaintată, pe chip se descifrează oboseala unei vieți atât de zbuciumate. Dar întreaga sa viață și în îndelungata domnie pe care Dumnezeu i-a rânduit-o și-a îndeplinit datoria în cea mai înaltă măsură.

Când și-a simțit sfârșitul aproape, la 2 februarie 1503, binecredinciosul Ștefan Vodă a întocmit un hrisov cu semnificații testamentare: "În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Troița Sfântă de-o-ființă și nedespărțită. Iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea, sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoință și cu inima luminată și curată și din toată bunăvoia noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu, și am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaților înaintași bunici și părinți ai noștri, și pentru sănătatea și mântuirea copiilor noștri, și am întărit prin acest privilegiu Mănăstirii Putna, unde este hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ..."

Venind sfârșitul zilelor sale, binecredinciosul Voievod Ștefan nu a putut vedea încheiat de scris Tetraevanghelul pe care începuse să-l ctitorească în primele luni ale anului 1504: "Io Ștefan Voievod ... care aprins de dumnezeiască dorința și iubitor al cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvnă a dat și a scris aceasta. Și apoi l-a aflat moartea. Iar fiul său, Bogdan Voievod, a ferecat acest Tetraevanghel ... și l-a dat bisericii de la curțile din Hârlău ... 1504, luna noiembrie 24".

S-a stins încet din viața aceasta pământească voievodul cel preaevlavios și a fost plâns de țară întreaga căreia îi lăsă amintirea de neșters a unei domnii lungi și strălucite, a unei bunătăți luminate, pe care n-o covârșea decât iubirea pentru neamul și pământul românesc, pe care le-a apărat cu brațul său neînvins vreme de o jumătate de veac, trecând prin vremuri vitrege și prin greutăți fără de seamă.

În Letopisețul anonim al Moldovei se află mențiuni deosebit de interesante în legătură cu acea sfântă și neuitată zi de 2 Iulie 1504. S-au întâmplat atunci fapte și semne prevestitoare ale marelui eveniment: "A fost în același an, înainte de moartea lui, iarna grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape ..."

Dacă pe marmură sacră de la Putna nu este săpată și ziua de hotar, "2 iulie 1504, ea se află însă menționată pe Acoperământul acestei lespezi: "Io Bogdan Voievod din mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, a înfrumusețat și a acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui său, Io Ștefan Voievod, cel care a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni, care s-a strămutat la lăcașul de veci în anul 1504, luna iulie, ziua 2 de marți, în ceasul al patrulea din zi."

Despre acea neuitată și sfântă "strămutare", cronicarul Grigore Ureche știa și arătă spre știința tuturor: "Pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoșteau toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă aparatură ...".

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! Mării noștri istorici, analizând și comparând scrierile și tradițiile, cronicile și documentele despre evlaviosul Ștefan Voievod, au remarcat că puțini au fost în istoria omenirii cârmuitorii care să fi fost descriși de contemporanii lor în chip atât de elogios. Chiar și cronicarii țărilor cu care a purtat războaie nu i-au scăzut valoarea, scoțând în relief marile sale virtuți. Iar pentru poporul nostru, pentru Biserica noastră ortodoxă, el este eroul și sfântul în fața căruia ne plecăm frunțile și ne smerim cugetul în rugăciune.

Cronica Moldovei acelui timp, care se oprea la anul 1504, consemnează momentele istorice ale epocii: consolidarea puterii centrale și lupta Domnului Moldovei în fruntea oștenilor lui împotriva turcilor, pentru libertatea țării și apărarea credinței. Cronica arată că Voievodul Ștefan este alesul și unsul lui Dumnezeu, puternic, viteaz și evlavios. Pentru cronicarul anonim, toate țările creștine formează o unitate: creștinătatea. Iar ceea ce ne interesează în chip deosebit pe noi acum este faptul că această cronică slavă, oglindind opinia vremii îl numește pe slăvitul Ștefan Voievodul "un sfânt purtător de biruință pentru credință", așa cum se putea spune numai despre marii luptători pentru apărarea credinței. Sfinții care au fost în viața lor luptători, oșteni viteji, se pictau în aproape toate bisericile în acea vreme. La Voroneț sunt înfățișați sfinții mari purtători de biruință: Gheorghe, Eustatie, Mercurie, Mina, Artenie, Govdelie. O deosebită semnificalie au cele două cavalcade pictate pe pereții sfintelor locașuri de la Pătrăuți și Arbure.

În scenă Arătarea Sfintei Cruci de la Pătrăuți, sunt înfățișați șaisprezece sfinți militari pe cai, între care, Gheorghe, Dimitrie, Nestor, Procopie, Teodor Tiron, Mercurie, în fruntea lor fiind Arhanghelul Mihail. Un personaj principal în această compoziție picturală este Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ceea ce are un talc istoric deosebit. Marele bizantinolog Andre Grabar a văzut în această cavalcadă un îndemn la cruciada împotriva turcilor, îndemn pe care purtătorul de biruință Ștefan Voievodul l-a adresat în repetate rânduri întregii creștinități a vremii. Scena avea drept menire să țină trează cunoștiința moldovenilor și să-i îmbărbăteze în lupta pentru apărarea credinței și a independenței țării.

Încununarea evlaviosului Domn Ștefan cu denumirea de "purtător de biruință" însemna recunoașterea întru totul a sfințeniei idealului său de luptă pentru apărarea credinței.

Nu credem că denumirea pe care i-a dat-o Papă Sixt IV lui Stefan Voievod de Athleta Christi, după biruința strălucită de la Vaslui, este prea departe de denumirea menționată în cronica de la Suceava: "Faptele tale, contra necredincioșilor turci, dușmanii noștri comuni, ce le-ai îndeplinit până acum cu atâta înțelepciune și vitejie, au adăugat atâta strălucire numelui tău, încât toate gurile te numesc și toți într-un glas te laudă". Atunci, prin solii săi veniți la Suceava, Papa Pius IV îi îndemna binecredinciosului Voievod Ștefan al Moldovei "spada de apărător al creștinătății".

La acea vreme, după ce țară și lumea întreagă a văzut faptele de biruință și de credință ale Voievodului, umbrite mereu de harul Duhului Sfânt, semnele de prețuire, de laudă, de venerare, veneau din toate părțile.

Cronicarul polon Jan Duglosz scria despre nebiruitorul Ștefan Vodă al Moldovei: "0, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atâta îi admiram, care cel dintâi dintre principii lumii a reputat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai ales funcțiunea de Comandant și conducător contra turcilor cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor".

După victoria de la Vaslui, Mura, mama sultanului spunea că "Ostile turcești n-au suferit nicicând o mai mare înfrângere", iar cronicarul turc Sead-Eddin scria: "A fost un groaznic măcel și puțin a lipsit să nu fie cu toții tăiați în bucăți. Numai cu mare greutate Soliman Pașa și-a scăpat viața cu fugă".

Medicul lui Sigismund al Poloniei scrie despre viteazul Voievod al Moldovei, după luptele din Codrii Cosminului: "O! Bărbat glorios și victorios!... O! Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile!... Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru ... ". Un alt medic, cel care a vegheat asupra sănătății Voievodului Ștefan, foarte suferind în anii 1502 1503, Mathaeus Murianus, scria de la Suceava că domnitorul "este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic"

În această atmosferă de preamărire a trecut la cele veșnice, în Împărăția lui Dumnezeu "Soarele Moldovei", Ștefan cel Mare și Sfânt, la 2 iulie 1504.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui! După ce s-a așezat lespedea pe mormântul de la Putna și s-a aprins candela care luminează și astăzi, după aproape 500 de ani, venerarea lui Ștefan cel Mare, manifestată chiar din timpul vieții, prin denumirea "Purtător de biruință pentru credință". "Atletul lui Hristos", s-a păstrat și s-a extins în întreg spațiul românesc. Chipul său, locul atât de clar configurat pe care l-a ocupat în istoria țării noastre și a continentului, a preocupat statornic și, departe de a cunoaște estompări, s-a limpezit tot mai mult, inconfundabil și nepieritor.

În Cronica rusă de la Hust se menționează că "a murit Ștefan Vodă, Domnul Moldovei, oștean viteaz ca un al doilea Alexandru cel Mare". La 3 februarie 1531, regele Sigismund al Poloniei îl numea "Stephanus ille magnus" Ștefan acela, Mare. Prin 1563, călătorul Graziani, știa că "biruitorul din Codrul Cosminului a fost moldavul rege, neînfricat și neobosit", iar scriitorul francez Blaise de Vigenere aflase în Moldova ca Voievodul Ștefan cel Mare a fost "cel mai viteaz și mai renumit comandant de oști din vremea sa, căci a înfăptuit lucruri mari împotriva turcilor, ungurilor și chiar a poloniior".

De o însemnătate deosebită pentru noi sunt mărturiile arhidiaconului catolic din Polonia Maciej Staryjkowski, care în anii 1574-1575 a făcut parte din solia trimisă la Constantinopol, trecând prin Moldova și prin Țara Românească: "M-am silit cu stăruința ca, mergând ... să nu schimb numai aerul ci ... am descris ... toate tradițiile, obiceiurile ... și le-am redat întocmai .... Despre Ștefan cel Mare a adunat știri de cea mai mare importanță. A observat că în Moldova, ca și în Muntenia, cu prilejul unor sărbători, la mormintele oamenilor de seamă se istorisesc vitejiile, virtuțile, însușirile principale ale acestor bărbați. La Podu-înalt lângă Vaslui, unde Ștefan Vodă a repurtat biruința asupra turcilor în 1475, a văzut și "trei cruci care stau zidite ca semn al acelei biruințe". Solia cu care călătorea a fost poftită la București la un ospăț dat de domnitorul Alexandru al II-lea. Pe peretele "iatacului" domnitorului a văzut un chip zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, "arătându-l pe acest voievod Ștefan ..., șezând cu coroana pe cap ...". Despre Ștefan Vodă spune direct: "Acest Voievod al Moldovei era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese și însemnate cu ei. De asemenea a alungat pe Matias, regele Ungariei cel viteaz, din Țara Moldovei și din cea secuiască, nimicind o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbânda i-a luat și țara secuiască. De asemenea și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina... Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică". A fost impresionat de cântecele locului, în care este evocată vitejia voievodului: "Ștefan..., a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri... ", după care, mențiunea cea mai importantă, arătând că moldovenii, "din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt".

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru cronicarul moldovean Grigore Ureche figura centrală era Ștefan Voievod. Celebrul portret este fără pereche: "Fost-au acest Ștefan Vodă om nu mare de stătu "statură"... întregu la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai acolo îl aflai ... Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu ..., ci pentru lucrurile lui cele vitejești, cările nimenea din domni, nici mai-nainte, nici după aceia n-au ajunsu". Este aici cea mai importantă contribuție moștenită din documente și din tradiția orală moldovenească.

În această atmosferă de perpetuă venerare a măritului voievod a apărut în secolul al XVIII-lea acel inegalabil "panegiric", din care am și citat până acum de câteva ori, al cărui autor rămâne pentru noi necunoscut.

Cuvânt de îngropare vechiului Ștefan Voievod a fost tipărit pentru prima oară la Iași, în 1841, de Mihail Kogălniceanu și recent, în 1990, în revista "Mitropolia Moldovei și Bucovinei" (nr. 4, p. 136- 149). În adevărate pagini de Sinaxar bisericesc s-a încheiat un poem în proză, închinat Sfântului nostru Ștefan Voievodul. Este preamărit în termeni proveniți din datele istorice și ale tradiției, sunt prezentate faptele și virtuțile domnitorului. Se glorifică astfel, în plin regim fanariot, domnia luminoasă și pilduitoare a Voievodului Ștefan.

Acest Cuvânt de laudă arată ceea ce este și trebuie să fie mereu Ștefan Vodă, "pildă de îndreptare celor vii", care "toate lucrările lui cu credința lui Iisus Hristos le-a pecetluit". Ștefan este comparat cu figuri biblice ilustre: "Ștefan, ca un alt Macaveu", strângea ostașii săi lângă sine și prin singură a lui vitează îndrăzneală și inimile tuturora alina, și, de nădejdea biruinței le umplea" și mai departe: "Acest înalt Dumnezeu, zic, carele vântura ca pleavă coroanele împăraților, iar pre Ștefan, sluga Sa, îmbărbătează inimile norodului celui până la moarte înspăimântat și pune biruința în mâna lui Ștefan ...; în mijlocul luptelor, el, ca dinaintea altarului lui Dumnezeu a petrecut". Ștefan Voievod "cuvios și drept se dovedea în viața de fiecare zi, drept judecător, că ceea ce se cuvine să facă, s-a cunoscut. În zilele lui, strâmbătatea era înăbușită și legată, dreptatea săracului cel bogat nu o putea întuneca, cel puternic nu o putea călca ... Însuși și până astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține ... O, vreme fericită, o, stăpânire minunată, o, țară norocită, unde dreptatea ta nu mai puțin decât domnul stăpânește și unde fieștecarele, rândul său știind din cărarea orânduită nu să poate abate". Pentru toate slăvitele sale fapte, Ștefan Vodă este "în sânurile lui Avraam", este fericit în Împărăția lui Dumnezeu, este sfânt: "toate faptele lui Ștefan, ori despre care parte se vor căuta, sunt minunate, toate darurile lui, covârșitoare". Ștefan Vodă a avut "o credință nesmintită, nădejde în Dumnezeu neschimbată, fapte bune necontenite, grijă de sfârșit bun și după lege". Panegiristul termină proiectând aureola asupra părintelui Moldovei: "O, fericit suflet, pentru carele atâtea jertfe se ridică spre iertarea păcatelor și curățit, lângă Mântuitorul locuiești! O, pământean blagoslovit, că așa ai trăit, ca viața aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești! O, stăpânitor cuvios, căruia puterea și averea spre împlinirea legii lui Hristos i-au slujit! ... Vedeți a lui cuvioșie creștinească! Deșteptați-vă, stăpânitorii noroadelor, ascultați, îndemnați-vă, urmați!... Cei ce fac faptele legii, trăind și murind întru Hristos Iisus, se învrednicesc nesfârșitei bucurii, întru a să cerească Împărăție Amin!"

Preamărirea, venerația față de Voievodul Ștefan cel Drept și Sfânt au continuat în timpul ce a urmat, nu vor înceta niciodată, ct va fi sub soare neamul românesc și Biserica sa ortodoxă.

Gheorghe Șincai contura o efigie luminoasă măritului Ștefan Voievod, În episoadele dramatice arătând cum știa să transforme o înfrângere în victorie. Gheorghe Asachi îl consideră pe ilustrul voievod "un luceafăr nemuritor". La 27 decembrie 1848, Costache Negri evocă la Paris "nepieritoarea amintire a marelui "Ștefan, zidul creștinătății ..."

Cu prilejul unor cercetări arheologice la mormintele voievodale de la Putna, părintele Iraclie Porumbescu, care văzuse cu emoție adâncă cinstitele relicve pământești ale Voievodului Ștefan, scrie despre simțămintele puternice trăite atunci, o emoție care chema "națiunea întreaga să simtă ... acest moment sacru și maiestuos". Apoi, își exprimă venerația: "Moldova, Moldova, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!".

Venerația și admirația se citește în versul eminescian: "Ștefan, Ștefan, Domnul Sfânt, / Ce nici în ceruri seamăn n-are / Cum n-are seamăn pe pământ"

Din venerația adâncă pentru Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu și alți tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivitățile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenților de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenții români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ștefan cel Mare "o figură supremă", deoarece în el s-a întruchipat "concepțiunea unei singure Românii". Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ștefan Vodă că a fost "cel mai mare apărător al românismului în Orient și al civilizației creștine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare nu numai spre gloria și fericirea națiunii române, ci și spre binele Europei întregi". Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripția: "Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului".

Istoricul Dimitrie Onciul de la București spunea atunci, la Putna: "Ștefane, măreață umbră, revărsa lumina ta asupra noastră și asupra neamului tău întreg și spre faptele iubirii de țară, ale iubirii de neam, ale iubirii de lege, virtuți prin care tu strălucești în veacuri". La puțin timp apoi, se tăcea un îndemn care a și fost urmat, și va fi mereu urmat acum după recunoașterea deplină a sfințeniei Voievodului Ștefan: "... ar fi de dorit ca tot românul, cel puțin o dată în viața sa, să meargă la mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou".

Când se împlineau patru veacuri de la trecerea Voievodului Ștefan la cele veșnice, în 1904, la Academia Română, președintele de atunci, Ion Kalinderu, a rostit Cuvântul de slăvire, care, "ascultat în picioare de cei de față, a fost primit cu pioasă emoțiune" Ziua de comemorare 2 iulie a fost atunci numită "o zi sfântă". Ion Kalinderu arată în Cuvântul său că marele Ștefan Vodă "a fost un erou al creștinătății și al civilizației care atunci renăștea și ne-a arătat la toți drept ceea ce suntem: împlinitori ai voinței lui Dumnezeu aici, pe pământ... "

Cu același prilej, episcopul Atanasie al Râmnicului spunea: "Ștefan Vodă este sfânt pentru faptele sale cele mari, pentru smerenia, dreptatea și credința sa ... A fost un părinte îndurător dorind fericirea tuturor, însuflețit de credință în Dumnezeu întru toate căile sale, vrednic de dragostea și cinstea tuturor. Deci pentru aceasta l-a numit sfânt. El și-a făcut numele nemuritor și și-a asigurat slava cea veșnică ... A urmat Mântuitorului, Care și-a dat viața răscumpărare pentru lume ... De aceea petrece acum în locașurile drepților și, ca unul ce a slujit Mântuitorului, este cinstit de Tatăl cel ceresc "

Ca un solemn și pătrunzător legământ sună atunci și cuvântul lui Spiru Haret: "când inimile tuturor Românilor bat împreună, însuflețite la amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să fie legătura care să ne unească pe toți în același gând de iubire de țară și de sacrificiu pentru gloria și tăria ei".

Profesorul de teologie din Cernăuți, N. T. Tamavski, mărturisea la Putna în 1904: "Numai Domnul a putut planta în inima lui Ștefan o energie fără seamăn de mare, a puțul întări brațul lui cu o putere căreia nu a putut rezista nimeni."

Ziarul "Epoca" din București (nr. 184 din 1904) și "Tribuna" din Arad (nr. 124 din 1904) scriau: "De prin toate unghiurile unde se vorbește limba-mumă au venit (la Putna) în pelerinaj pios nenumărați romani, ca să aducă prinosul lor de venerație moaștelor binecuvântate ale lui Ștefan" ("Epoca"), ziarul din Arad, sub titlul "Plecați-vă neamuri ..." scria: "Podoaba neamului nostru, măritul voievod Ștefan cel Bun, Mare și Sfânt. Înălțându-se din mormânt după patru sute de ani, primit-a îngenuncherea unui neam întreg".

Când scria paginile închinate cu adâncă evlavie și admirație lui Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu nu pierdea nici un moment din vedere adevărul conținut în cronicile pe care le cerceta cu cea mai mare atenție. Meditând la episodul cutremurului din Moldova din anul 1471, arătă ca "etic, cutremurul din 1471 era tălmăcit de Ștefan Voievod ca semn din partea lui Dumnezeu pentru căderea vrăjmașilor săi cei răi, și ca vestire pentru cei care trebuia să purceadă îndată la fapte ... A detunat din fundul pământului și s-a dat zvon în înălțime, pentru ca să nu mai întârzie domnii și împărații, să nu se mai desfrâneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credința dreaptă".

Într-o aureolă de miracol prezintă Nicolae Iorga trecerea la cele veșnice a binecredinciosului Ștefan Voievod: "... pe mormântul lui a ars atunci, (la îngropare) timp de trei zile și trei nopți, o lumină pe care n-o aprinsese nimeni".

Principesa Martha Bibescu scria la sfârșitul deceniului al patrulea: "Ștefan este și astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al țării. El domnește singur. El se află peste tot. Această prezență prelungită în absență, această viață ce urmează dincolo de moarte ..."

Patriarhul Iustin Moisescu scria, pe când era mitropolit al Moldovei, în 1966: "Măritul domn Ștefan cel Mare, care așezase țara pe stâlpii puternici ai biruințelor sale ..., își plecase fruntea încoronată de slavă și cinste înaintea Ziditorului a toată făptura ..., și s-a purtat ca părinte și frate față de toți cei apăsați de silnicii și împresurați de primejdii ... "

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui!

În legătură cu canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de către Biserica noastră prin Sfântul Sinod în anul 1992, trebuie să menționăm câteva noțiuni de aghiologie ortodoxă, de drept bisericesc, principii stabilite pe temeiul învățăturii dogmatice ortodoxe.

Prin canonizare se înțelege actul solemn prin care Biserica recunoaște, declară și așează pe eroii dreptei credințe adormiți în Domnul în rândul sfinților pe care ea îi venerează. Cuvântul vine de la cuvântul grecesc "cnzon"-catalogul în care se înscriau numele sfinților și ziua trecerii la cele veșnice. Acesta este sensul și în Biserica noastră - trecerea, încreierea, sau așezarea în canonul, catalogul sfinților, spre a li se face cu lauda și cinste pomenirea și spre a li se înălța rugăciuni, ca unor ajutători și mijlocitori ai darurilor celor dumnezeiești pe lângă tronul Celui Prea înalt.

În calendarul Bisericii, în cărțile de slujbă, găsim enumerate menționați sfântul Vechiului Testament, apoi Sfinții Apostoli, martiri, mărturisitori, Sfinții Părinți și mari Dascăli ai Bisericii, Părinții Cuvioși din viața monahală, marii binefăcători ai credinței și ai Bisericii, luptători pentru dreapta credință, simpli ostași sau domnitori, împărați. Dintre cei amintiți face parte și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. "Luptătorii pentru Biserică sunt luptători pentru Hristos, sunt mari binefăcători ai Bisericii și opera lor, lucrarea lor binecuvântată a fost și trebuie să fie privită ca fiind un semn al credinței lor sfinte și al proslăvirii lor de către Domnul cu puteri biruitoare asupra vrăjmașilor Lui"

Istoria Bisericii ne arată că inițiativa pentru așezarea eroilor credinței creștine în rândul sfinților a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată și prin împreună-încuviințarea clerului și episcopilor. Evlavia poporului, ca și în cazul măritului Voievod Ștefan, a fost aceea care a identificat pe adevărații sfinți luptători și eroi.

În baza doctrinei creștine, în baza rânduielilor consacrate de practică și de tradiția bisericească a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale este pe deplin competent, deci îndreptățit, să procedeze la canonizarea Sfinților ei care răspund acestor rânduieli spre a fi așezați în rândul său canonul sfinților.

Condițiile de fond sunt:

Ortodoxia neîndoielnică a credinței;

Proslăvirea lui de către Domnul cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință;

b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credințe, până la moarte;

c) puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase;

d) puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte

e) puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credință și Biserica Ortodoxă;

Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinții.

De la îndeplinirea acestei condiții pot face excepție mucenicii dreptei credințe.

Existența condițiilor de fond, și anume, existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor , ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptățește autoritatea bisericească, Sfântul Sinod, să procedeze la actul de canonizare 75.

Prin canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, în anul mântuirii 1992, se pecetluiește sinodal cultul pe care, de veacuri, poporul român îl aduce slăvitului nostru domnitor, se toarnă pentru eternitate untdelemnul dragostei, al proslăvirii și al venerației în cinstită candela de la mormântul Sfântului voievod și erou de la Putna străbună.

Sfântul Ștefan cel Mare este de acum înainte așezat canonic ca un mărgăritar de mare preț în coroana Bisericii Ortodoxe Române, din 1992, când Sfânta noastră Biserică a mai canonizat și pe Sfântul Cuvios Gherman din Dacia Pontică (Dobrogea); pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț-Transilvania; pe Sfântul Daniil Sihastru; pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți; pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop; pe Sfinții martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache; pe Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul; pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; pe Sfântul preot mărturisitor Ioan din Galeș; și pe Sfântul preot mărturisitor Moise Macinic din Sibiel; pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea; pe Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv mitropolitul Moldovei, și pe Sfântul cuvios Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul) precum și proclamarea Duminicii Sfinților români, Duminica a II-a după Rusalii.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui!

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale!" Amin. Mulțumescu-ți pentru lectură și răbdare iubite cititorule, cu arhierești binecuvântări.

+NESTOR, Mitropolitul Olteniei